Literatura pe viu cu Radu Ţuculescu şi a sa Măcelărie Kennedy

Radu Ţuculescu e văzut rar pe străzile Clujului. După anii îndelungaţi în care a străbătut Transilvania în lung şi-n lat, realizând reportaje pentru radio şi televiziune, Radu Ţuculescu scrie, este invitat la festivaluri şi de prieteni, iar de câţiva ani este tradus cu success.  Dacă nu e în Cluj, e în Elveţia sau Israel ori gravitează în lumea personajelor sale, sub efectul tandru al încălzirii globale.

Acum ceva vreme, superstiţios cum este, a refuzat să-mi spună despre noul roman, până în momentul când sunt gata ultimele pregătiri pentru tipărire. Târgul de carte „Gaudeamus” a fost ocazia potrivită să stăm la o cafea şi o pricomigdală, cocoţaţi pe scaunele cofetăriei Carpaţi, unde mi-a dezvăluit câte ceva din romanul ce va apărea în curând la editura Polirom.

Rep.: Ce e cu cartea asta nouă?

Radu Ţuculescu : Sper să fie bine, răspunde râzând. Romanul se numeşte „Măcelăria Kennedy” şi are un subtitlu, „Efectele tandre ale încălzirii globale”.

Acţiunea se petrece în trei zile şi două nopţi, vineri, sâmbătă şi duminică,( iar nopţile sunt importante în cărţile mele), înainte de a se deschide măcelăria Kennedy, pe strada Cimitirului din orăşelul Luna de jos, luni la ora 10. Romanul se termină duminică seara.

Rep.: O lume în trei zile?

Radu Ţuculescu : O lume enormă. O lume în trei zile, cât în 300 de ani. Este prima carte pe care am citit-o pentru corecturi de opt ori si am râs şi a opta oară cu poftă, de parcă aş fi citit-o prima oară, ca şi cum nu ar fi a mea. Personajele sunt absolut trăznite, le iubesc pe toate, sunt atat de simpatice, uneori naive şi tembele şi bătute în cap. Toţi vor să devină artişti, în afară de măcelar, care e şi el un artist, în felul său.

Rep.: De unde până unde măcelăria Kennedy?

Radu Ţuculescu : E inspirată dintr-un caz real. Prin 1992 când făceam reportaje radio şi TV, am dat de o măcelărie Kennedy. Am rămas uluit. Am intrat înăuntru şi am întrebat: Cotlete Kennedy aveţi? Fudulii Kwennedy aveţi? Pe măcelar l-a pufnit râsul. În întreb cum de tocmai Kennedy, că vor întreba tinerii dacă a fost un măcelar celebru.  Proprietarul a spus că lui nu-i pasă, el e fan Kennedy, era democraţie şi el aşa a vrut să-i spună măcelăriei. Într-adevăr, avea o bibliotecă extraordinară şi mi-a dat ideea încă de atunci, fructificată de mine abia acum.

Alături de el sunt o mulţime de personaje, de care, datorită deplasărilor mele cu radio şi televiziunea, am ştiut să beneficiez. Am întâlnit o mulţme de oameni, cu o mulţime de poveşti şi o mulţime de replici. Eu sunt mereu cu carneţelul după mine şi a ieşit acest roman burlesc, acest roman comic cu evidente accente tragice, aşa cum am în toate cărţile mele. De data asta e un  perimetru pe care îl îndrăgesc în mod deosebit. Îmi sunt înfiorător de dragi cu toţii. Sunt acolo poeţi care scriu poeme absolut aiurea, tembele, dar sunt încântaţi de ele, cupluri deosebite.

Mai e un primar care fluieră tot timpul. Are acest tic, cum tace, fluieră. Îţi imaginezi ce şedinţe face, cum fluieră când termină de vorbit şi toţi îl iubesc aşa cum e şi îl votează din patru în patru ani. Culmea e că am şi cunoscut această persoană, care fluieră chiaşi în surdină, atunci când merge la teatru, dar fluieră în continuu. Acesta e ticul lui.

Una din replicile favorite ale primarului este, atunci când trec turiştii şi-l întreabă, de vreme ce acolo e Luna de Jos dacă există şi o Lună de sus, iar el răspunde : Bineînţeles. Şi unde e? , insistă ei. Pe cer, unde naiba să fie! răspunde el cu satisfacţie de fiecare dată.

Rep.: Avem şansa să recunoaştem personaje reale?

Radu Ţuculescu : Ca de obicei în romanele mele.  Evenimentele se desfăşoară în paralel, de fapt Luna de Jos e în apropierea Marelui Oraş, care apare în romanul meu, Mierla neagră şi căruia îi şi spun de data asta Cluj. Aici se întâmplă lucruri mai puţin vesele, iar lumea are mai puţin simţ al umorului decât cei din orăşelul Luna de Jos, iar la sfârşitul zilei de duminică, se întâlnesc personajele. O lume nebună, cu personaje care ajung să se cunoască în împrejurări nu tocmai fericite.

Îngeraşii apar peste tot, am o copertă excelentă, realizată de o studentă de anul II, Renata-Vivien Barna, la sugestia mea. E un îngeraş rubensian, dodoloţ şi rozaliu, care se dă ca pe tobogan pe un satâr de măcelărie, iar jos îl aşteaptă un drăcuşor cu o furcă, să-l facă frigăruie. De altfel, în decursul acţiunii apar mereu îngeraşi, indiferenţi la necazurile omenirii.

Pe post de „cor antic” am un grup splendid de berze. În oraş nu mai plouă de mii de ani, e doar cald, ele nu mai au ce mânca, stau în cuib lângă măcelărie şi mai fură câte un cârnaţ. Înjură situaţia şi visează cu toţii o ţară unde plouă cu broaşte. Toţi vor să zboare din ţara aceea pentru că nu plouă cu broaşte, dar se întreabă în acelaşi timp dacă există cu adevărat ţara unde plouă cu mult râvnitele batraciene. Berzele aproape comentează acţiunile şi personajele în dialoguri pline de umor si bună dispoziţie, cu toată seceta. E un personaj, nevasta măcelarului care doarme de joi până duminică seara şi măcelarul, care îi lasă apă şi mâncare, speră ca măcar la deschiderea de luni să se trezească. Sunt efectele tandre ale încălzirii globale.

Apar în orăşel personaje ale ţării care sunt ironizate, le veţi recunoaşte. Sunt sprinteni la minte şi nu uşor de păcălit cu discursuri. De data aceasta nu mai sunt aluzii politice, iar în orăsel mai există un ultim evreu, care a rămas să aibă grijă de cimitir, deşi toată familia lui şi întreaga comunitate e plecată. E din galeria personajelor păguboase, îl cheamă Sami Goldemberg şi toţi îi spun Munte aurit. E un personaj care mi-a reuşit foarte bine, iar la Haifa, unde am citit exact fragmentul despre Sami, toţi cei prezenţi au rămas cu curiozuitatea de a afla ce se întâmplă cu evreul rămas singur şi mai ales cu ce bani va întreţine el cimitirul, dar n-au comentat nimic, pentru că nu ştiau ce soartă i-am hărăzit bietului Munte aurit.

Rep.: Cât de mult ai împrumutat din tine personajelor din cartea aceasta?

Radu Ţuculescu : Totdeauna împrumuţi ceva din propria personalitate personajelor, dar dacă ai o suficientă doză de ironie şi mai ales de autoironie, e şansa unor cărţi bune. Totul e să nu te iei prea în serios. Iese ceva fals şi neconvingător.

De la Bocaccio încoace trebie să ai povestire, să ai personaje, să ai conotaţii, dacă înţelegi, bine, dacă nu noapte bună. De data aceasta nu mai este, ca în Mierla neagră un personaj atât de apropiat de mine.

Rep.: Te-ai exorcizat deja…

Radu Ţuculescu : Eu sunt cel care bântui mai mult printre ele. Am un personaj pe care îl cheamă Dan Coşoiu şi e redactor la radio, care e, evident, Daniel Moşoiu, prietenul nostru. Abia aşteaptă să vadă ce face în roman şi ce femeie cucereşte.

Rep.: Am auzit că în Israel se studiază Radu Ţuculescu.

Radu Ţuculescu : Da, la Haifa, profesorul Tova Anasi predă la master trei din romanele mele Stalin, cu sapa-nainte!, Femeile insomniacului şi Mierla neagră. Unghiul ei de abordare ( analize, interpretări…) a cărţilor este unul original, surprinzator. Spunea Tova Anasi că o carte bună de literatură trebuie să o poată citi şi unul cu şapte clase, care are acces la un anumit nivel al ei şi un „academician”,  adică un om cu o bogată cultură generală şi un orizont literar bine aspectat.

Rep.: Tu pentru cine scrii, Radu?

Radu Ţuculescu : Pentru toată lumea, pentru cine citeşte.

Rep.: Care sunt armele cu care ţi-ai cucerit publicul? Realitatea de zi cu zi, filtrată aşa cum o vezi tu, reperul biografic şi autobiografic, ironia, umorul şi autoironia. Ce mai este în cărţile tale?

Radu Ţuculescu : Dramatism şi tragic, pentru că la mine este ba o crimă neelucidată, ba o sinucidere aparent nemotivată şi o realitate paralelă, în care eu am crezut întotdeauna, chiar dacă nu apare pregnant în fiecare carte. O realitate magică în care uneori intrăm, chiar dacă adesea nu ne dăm seama şi se vâră ea din când în când în viaţa noastră, fără să fim mai niciodată conştienţi.

Faptul că am făcut muzică este un avantaj pentru mine. De la studiul instrumentului, în cazul meu vioara, am obiceiul de a exersa până reuşesc ceva. Eu scriu de mână, lucrez mult, sunt obişnuit să lucrez zilnic. E ca la muzică, ca să te apuci să cânţi Bach, o lună faci game până înnebunesc toţi vecinii, faci studii. Aşa e şi la scris, mai ales la romane.

Apoi structura romanelor mele este volens-nolens muzicală, e o alternanţă de tonuri majore şi minore, sunt ritmuri care se schimbă, altfel ai muri de plictiseală. De aceea treci din una în alta, de aceea părţile, una, două, trei, revenirea unei teme, un leitmotiv, armoniile… În acest roman, acordurile finale se adună din cele două localităţi, destinul, care niciodată nu e întâmplător, îi aduce împreună pe cei ce nu se cunosc. Şi cum totul e redus la trei zile, şi supărarea ţine la personajele mele cam trei ore.

Rep.: E o declaraţie de dragoste pentru Cluj aici?

Radu Ţuculescu : Da, pentru  Cluj, marele oraş din carte şi pentru Reghin, de unde sunt eu, prototipul orăşelului de provincie. Sicer să fiu, am nostalgia Clujului de altădată. Zgomotele oraşului mi se par înfiorătoare, de aceea mă şi retrag, nu mai stau decât foarte rar în Cluj, vin şi după două-trei săptămâni am plecat. Sunt mai nou invitat tot mai des, ca urmare a traducerii romanelor mele.

Rep.: Ţi se pare mai important să fii tradus şi cunoscut în străinătate, decât să fii citit de ai tăi?

Radu Ţuculescu : E bine să fii citit foarte bine aici, dar de ce să nu fii şi tradus, mai ales că vin tot felul de surprize extraordinare. „Povestirile mamei bătrâne” au apărut acum trei luni la Budapesta şi în ultima săptămână e o avalanşă de cronici. Nu a trimis nimeni cartea, nu cunosc niciun critic acolo, nu i-a sunat nimeni. Cartea a părut şi în Cehia, dar cel mai mult a fost comentată până acum în Franţa.

Azi dimineaţă m-a anunţat traducătorul Szőcs Imre că a apărut încă o cronică în cea mai importantă revistă literară din Ungaria. În e kultura, şi voi strâni invidia, spuneau că în sfârşit a venit un român să le arate cum se scrie depre sat, iar asta a spus-o un critic de-al lor. Îmi pare rău că nu am apucat să îl întâlnesc pe Péter Esterházy, care şi-a dorit să mă cunoască, iar eu aş fi fost onorat de o aşa personalitate. Urma să scrie prefaţa la  „Povestirile mamei bătrâne”. Îi plăcuse povestirea mea „Iubiţi-mă, chiar dacă put” apărută în 2013 în volumul „Scorpionul galben”.

Ca să mă laud iarăşi, Szőcs Imre, traducătorul Mamei bătrâne a primit o bursă  de peste 700.000 de forinţi, aproape 3000 de euro de la statul maghiar, una din cele două pe care le acordă anual traducătorilor din întreaga lume, pentru a traduce Stalin, cu sapa-nainte!

Incendiu la Constanţa. O maşină a luat foc în parcare

Adaugati comentarii