Cultura a pierdut 8 lei pentru fiecare leu primit

Prima rectificare bugetară pe acest an a trecut fără să facă prea multe valuri. Capitol cu capitol, s-a procedat nu ca în poveste, cu „bobul bun ici în ulcică, iar cel rău în guşulică”, ci după alte norme,  care, cel puţin în cazul culturii, au avut darul de a spolia un buget şi aşa ruşinos. Şi s-a tăcut mâlc. Un fel de Caritas a fost această rectificare la cultură, doar că în sens invers. I s-a dat câte un leu pentru fiecare mai bine de 8 lei luaţi.

Între alocările suplimentare, prin rectificarea bugetară, este clamată contribuția anunțată de Guvern pentru achiziționarea operei “Cumințenia Pământului” – 22,5 milioane lei, alocaţi în bugetul Ministerului Culturii şi reprezentând echivalentul în lei a sumei de 5 milioane euro, dar este trecută sub tăcere tăierea a nu mai puţin de 194 milioane lei, destinaţi finanţării proiectelor nerambursabile. Dacă aritmetica nu mă înşeală, guvernul a dat cu o mână şi a luat cu 8.

Acum o săptămână am solicitat Ministerului Culturii un punct de vedere. Astăzi am întrebat din nou, dar birocraţia, bat-o vina a făcut ca răspunsul la întrebările mele să parcurgă încă drumul lung şi anevoios printre cabinete, comitete şi comiţii, după semnături şi ştampile.

„O rectificare pozitivă!” s-a clamat prin alte părţi. O fi, dar pentru cultură este una din cauza  căreia un ministru al culturii ce a acceptat un asemenea proiect ( lipsa unui protest este o acceptare tacită, nu-i aşa?) oricât de aplaudată ar fi fost numirea sa în fruntea ministerului, s-ar fi declarat învins de sistem (sună cunoscut, ştiu) şi ar fi demisionat.

Da, e adevărat, uneori trebuie să faci compromisuri, să treci peste răul mărunt pentru un bine major. Dar îmi amintesc când un alt Ministru al Culturii a protestat faţă de un proiect de rectificare bugetară ce prevedea reduceri la cultură, adică diminuarea cu aproximativ 2 milioane de lei,  un fleac  faţă de suma în discuţie şi nu numai că s-a renunţat la această diminuare, dar s-a obţinut un plus de posturi în aparatul cultural.

Veţi spune din nou că numărul bugetarilor este şi aşa prea mare, dar tot domniile voastre vă revoltaţi atunci când monumentelor, patrimoniului nu le sunt acordate atenţia necesară şi aveţi dreptate.

Veţi spune că aceiaşi angajaţi declară existenţa unui muzeu „adecvat” în situl Sarmizegetusa şi asta încă la UNESCO, iar realitatea din teren e dezastruoasă.

Veţi spune că suntem singura ţară est-europeană care nu a ales cultura ca motor de atragere a fondurilor europene şi voi fi de acord cu dumneavoastră.

Voi spune şi eu că ministerul se ocupă de campanii lăutăreşti, precum cea pentru achiziţionarea prin subscripţie publică a „Cuminţeniei pământului”. O lucrare al cărei preţ a fost stabilit ex burtis, fără să fi trecut printr-o licitaţie.

Ateneul Român s-a construit în acelaşi fel şi e cea mai cunoscută campanie la nivel naţional, al cărei slogan a trecut proba timpului şi a notorietăţii, dar şi a valabilităţii într-o societate care pare să nu mai funcţioneze în lipsa unei campanii publicitare.

Constantin Brâncuşi a devenit un subiect tranzacţionabil la bursa bunului plac

Sculptorul a părăsit România şi nu au fost mulţi cei care şi-au purtat ţara şi neamul în suflet, aşa cum a făcut-o el. A plecat  pe jos, până la Langres, precum Badea Cârţan, iar francezii l-au adoptat, ca în cazul lui George Enescu şi mai târziu, Eugen Ionescu.

Americanii i-au taxat operele, incluzându-le la categoria „ustensile de bucătărie și echipament spitalicesc”.

Aceeaşi Românie îi refuza în 1951 donaţia, atelierul său de la Paris, 230 de sculpturi, 1.600 de fotografii și clișee, unelte, mobilier.  „Operele lui Brâncuși nu ajută cu nimic la edificarea socialismului în România. Refuzăm!” a fost sentinţa lui Gheorghiu-Dej.

Umilirea artistului a culminat cu o „cerere de dărâmare a coloanei metalice, opera sculptorului Brâncuși, din orașul Tg. Jiu” adresată în 30 iunie 1951 de Comitetul pentru Artă din cadrul Academiei Române şi înaintată  Comisiei Științifice a Muzeelor și Monumentelor Istorice și Artistice.

Ca să protejeze Coloana Infinitului, Constantin Brâncuși renunță la cetățenia română în 1 august 1951 şi primeşte cetățenia franceză în 1952.

În 1955 doreşte să se repatrieze pentru a muri şi a fi îngropat acasă, la Hobiţa. Este refuzat. În 1956 îşi scrie testamentul. „Las statului francez, pentru Muzeul Național de Artă Modernă, absolut tot ceea ce vor conține, în ziua morții mele, atelierele mele situate în Impasse Ronsin nr. 11”. Şi mai departe.

“Mor neîmpăcat sufletește că nu pot să-mi dau sufletul în țara mea și voi putrezi în pământ străin, departe de ființa cea mai dragă, mama mea…” i-a mărturisit Brâncuși episcopului ortodox al Parisului ,Teofil Ionescu în ziua morţii.

Să facem ca Brâncuşi să fie al nostru!

Pentru ca osemintele lui Constantin Brâncuşi să fie aduse în România, potrivit dorinţei sale, legislaţia în vigoare stipulează necesitatea valabilităţii cetăţeniei române. Singura soluţie ar fi  ca Parlamentul României  să-i acorde cetățenia post-mortem, cu titlul de onoare.  Acest titlu ar putea fi încadrat în categoria celor de care beneficiază străinii pentru servicii deosebite aduse țării și națiunii române. Demersul  ar aparţine Guvernului, iar acordareacetăţeniei de onoare, Parlamentului României.

Realitatea bate ficţiunea

Achiziţionarea prin subscripţie publică a unei lucrări minore a lui Brâncuşi este o măsură populistă, la care au reacţionat surprinzător 170 de copii din şase centre de plasament ale judeţului Neamţ. Au depus în contul Ministerului Culturii 567 de lei colectaţi de la copii şi de la instructori de educaţie. Bănuţul văduvei din Scriptură.

În tot acest timp Ministerul Culturii tace. Ar fi putut înainta propunerea de acordare a cetăţeniei de onoare lui Constantin Brâncuşi. Nu o face.

Ar fi putut începe demersuri pentru edificarea unui muzeu Constantin Brâncuşi în România, care să reunească o parte din operele disparate, documente, fotografii, filme, mărturii… Nici asta nu face.

Nu s-a băşicat nimeni când C.E.C. Bank s-a folosit de Brâncuşi în construirea imaginii, dar ne dăm acum de ceasul morţii şi promovăm prin campanii ce concurează la capitolul penibilităţile anului 2016, achiziţionarea „Cuminţeniei pământului”. Da, lucrarea trebuie să fie a noastră, iar onor Ministerul Culturii trebuia să deblocheze urgent suma necesară pentru achiziţionarea ei, nu înainte de a cere o evaluare corectă. Oricum ar fi, lupta pentru valorile şi patrimoniul nostru ar trebui să fie una prioritară.

Masa culturii este una primejdios de goală, de pe care s-au şters cu latul palmei nişte firmituri scăpate printre degete. E o masă a tăcerii ruşinoase, la care s-ar putea aşeza doar marii finanţatori ai României, pe care nu cred să-i doară prea tare de starea patrimoniului nostru, dacă nu îl pot valorifica în interes personal.

Până la elaborarea unei adevărate strategii culturale, copiii abandonaţi vor face donaţii mult mai valoroase, căci cine poate cuantifica leul lor? Între timp, mii de monumente, valori culturale, elemente de patrimoniu vor fi jucate la bursa nepăsării.

 

Incendiu la Constanţa. O maşină a luat foc în parcare

Adaugati comentarii