Alexandra Mureşan a câştigat la prima ei participare într-o competiţie de anvergură europeană dedicată artiştilor în sticlă, marele premiu. Asta a obligat-o să păstreze ştacheta artistică la un nivel foarte înalt, iar lucrările ulterioare sunt zboruri, curgeri, ipostaze ale vieţii în mişcare, poveşti în sticlă capturate de plase şi rame de metal.

Plasticienii deprind arta îmblânzirii materiei, nu cu biciul ambiţiei şi dorinţei de glorie, ci rupând bucăţi din ceea ce clădesc în sufletul lor şi aruncându-le apoi pe şevalet, în gura cuptorului de topit sau ars, în argila mângâiată cu apă şi spirit creator ori în lemnul şi piatra ce aşteaptă cuminţi ca mâinile pline de har să îndepărteze surplusurile.

Fiinţe minerale, cu veştmânt de culoare sau formă, transparente sau pline de conţinut, ele duc în veşnicie, spre sufletul nostru, poveştile zămislite în zile şi nopţi cât zece vieţi la un loc.

După o experienţă transformatoare pentru toţi cei ce au călcat pragul expoziţiei semnate Alexandra Mureşan şi găzduită de Galeria Iaga, am încercat să aflu mai multe despre cea care a dus arta sticlei înspre tărâmul poeziei pure.

Alexandra Mureşan a terminat Liceul de Arte „Romulus Ladea” din Cluj şi era pasionată de ceramică, în parte graţie profesorului de la liceu, dar a fost şi meritul artistei Eugenia Pop, pensionată înainte ca Alexandra să ajungă la liceu, dar care a lăsat acolo tuturor o mare dragoste pentru lut, din plinătatea căreia mulţi artişti s-au împărtăşit. Avea o manieră atrăgătoare de a te familiariza cu materialul, de a explica totul cu povestiri remarcabile, ceea ce a făcut-o de neuitat pe femeia cu părul prins într-o coadă căruntă şi plină de înţelepciune.

Cum secţia de ceramică s-a desfiinţat între timp, a făcut sculptură şi deoarece nu s-a simţit pregătită pentru studiile universitare la secţia de ceramică pe care o dorea, a ales să studieze filosofia, cea mai la îndemână sufletului ei dintre ştiinţele umaniste. În plus, tatăl Alexandrei, cunoscutul poet,  jurnalist şi eseist Ion Mureşan  era absolvent de Filosofie, aşadar era la ea acasă. Dar gândul îi era ca în timpul studiilor să-şi pregătească mapa de lucrări şi să meargă lam Ceramică, pasiunea sufletului său. Până la urmă a terminat Filosofia în ultima generaţie cu patru ani studii universitare, dar i s-a părut mereu foarte aridă. Au urmat anii de spregătire în Cadrul UAD, la secţia pe care şi-a dorit-o, Ceramica.

„Când eram în atelier simţeam că nu putea să fie nimic rău în lume, spune Alexandra. Dacă aveam un pic de loc unde să lucrez ceramică, pentru mine era suficient”.

În anul II a aplicat pentru un proiect Erasmus, o bursă de plasament în cadrul căreia a mers într-un fel de internship la Muzeul de sticlă din Düsseldorf. Contactul iniţial avut cu sticla, prin Adriana Popescu, în al cărei atelier a fost, i-a fost confirmat de ceea ce a văzut în muzeul german.

„Când am ajuns la muzeu şi am văzut ce se poate face din sticlă, cât de largă şi variată e, de la obiectele cu caracter utilitar, până la partea plastică şi cum poţi să o prelucrezi, exponatele de acolo, de la cele vechi la cele moderne, instalaţiile şi tot acel univers al sticlei m-a lăsat mască. Am fost pur şi simplu fascinată” mărturiseşte Alexandra şi orchii ei jucau de încântare în timp ce povestea cu însufleţire de etapele de îndrăgostire a ei de materialul care o face azi să se exprime plastic într-o manieră extrem de personală şi de spectaculoasă.

O trădează poate mâinile, care poartă urmele îndelungilor eforturi de prelucrare la temperaturi înalte a pastei de sticlă, cu consistenţa ei de miere la sute de grade celsius. Recunoşti în Alexandra chipul mamei sale, modelatoare devotată a sufletelor candide de copii, dar şi strălucirea din ochi a tatălui, cu gânduri ghiduşe ce trec din suflet direct în poezie.

„În muzeul de sticlă ai ocazia să vezi cât de versatilă e sticla, câte forme variate poate lua. Pare foarte rece şi comună, până când dai de ea”.

Fericita întâmplare face ca la UAD să existe un curs de sticlă, atât sticlă suflată, care se mai face în România doar la Bucureşti, cât şi sticlă fuziune.

De la pasiune la performanţă

În Germania există un concurs amplu de sticlă, printre cele mai importante la nivel european, la care tineri artişti până la vîrsta de 40 de ani aplică cu imagini ale lucrărilor lor. Un juriu important, din care făceau parte sculptori, rectorul Academiei de Arte din Düsseldorf şi câţiva curatori cunoscuţi analizează fotografiile şi premiază candidaţii. „Când voi ajunge înapoi la Cluj, fac eu nişte lucrări, măcar să fiu selectată în cei 100 de artişti” şi-a spus Alexandra. O revistă importantă de sticlă prezenta apoi dosarele de participare ale celor 100 de norocoşi selecţionaţi, o revistă cu circulaţie mondială.

S-a întors la Cluj, a lucrat cu domnul Semenescu şi aşa a crescut o nouă pasiune, cea pentru sticlă. „Era aşa de frumos, că nu mai puteam să ies din atelier. Făceam probe peste probe, pentru că îmi place să experimentez. Voiam să văd dacă pun aşa sticla, cum se topeşte? Dar aşa? La sfârşitul semestrului umplusem atelierul de probe. Dacă era după mine, jumătate din expoziţia de final de an ar fi fost doar cu ceea ce făcusem eu. Atunci am reuşit să fac firele, descoperind această tehnică şi efectul produs de ea”.

În anul III s-a aflat înaintea unei dileme, pentru lucrarea de diplomă: ceramică sau sticlă? A ales sticla şi lucrarea ei pe tema Panta Rhei întruchipa axioma heraclitiană conform căreia totul curge,  că nu te scalzi de două ori în apele aceluiaşi râu şi nimic nu rămâne neschimbat. Conceptul şi materialul s-au împrietenit perfect şi de la ideea iniţială de fântâni, a ajuns la o serie de trei sculpturi în sticlă, în care a încercat să îngheţe clipa curgerii pe dinafară, dar pe dinăuntru totul rămânând într-o continuă transformare. Alte câteva piese completau ansamblul, iar pentru concurs a aplicat cu fotografiile acestei lucrări.

„Când au venit rezuiltatele şi am văzut că am luat Marele Premiu am crezut că-mi cade faţa” povesteşte cu o adorabilă sinceritate şi ingenuitate Alexandra Mureşan. Primul lucru pe care l-a făcut după ce a citit mailul prin care era informată că luase marele premiu a fost să-şi sune părinţii şi pe domnul Semenescu, pentru că era exact ziua sa de naştere, iar cadoul cel mai frumos a fost victoria elevei sale.

Modestă din fire, Alexandra nu se laudă cu victoria. După ce s-a obişnuit cu ideea că era deţinătoarea marelui premiu, a aflat că era a doua ca vârstă dintre câştigătorii trofeului, la cei 28 de ani împliniţi în 2013 şi prima româncă ce deţinea Jutta Cuny-Franz Memorial Award.

Alice Valeria Micu