Nu era în martie, ci în iunie, când am plecat, în anul acela, cu trenul de noapte, la Timișoara, spre septentrional,… Gândiți, eu, Iosif și Ioan. Pe vremea aceea, patimile oamenilor încă nu erau atât de aprige, cutia Pandorei era încă ascunsă de Bunul Dumnezeu în Mitologie… Ursa Mare era mai aproape de pământ…

Trenul toca mărunt, cu zgomote seci, monotone, liniștea câmpurilor, văilor, dealurilor, pădurilor… șuierul locomotivei era un rânjet de hienă.

Doamne! și ce tineri eram! Antebrațele cât erau de subțiri! Ne mijiseră mustățile, plățile încă nu le făcuserăm, eram încă pe creditul destinului… Mai târziu, aveam să îmi dau seama bine: e mare lucru să fii în pas cu Istoria, să ai răbdare cu tine, cu ea, cu ceilalți… îndeobște, e foarte riscant să o iei înainte-i, să fii în avangardă – de nu dai de Izbândă, rămâi în urma Istoriei, deși chemării ispitelor dulci ale zorilor bărbaților predestinați le e greu să reziste – romantici, aprinși, luptători. Curajul? – o platoșă a gândirii. Moartea? – piezișa privire a acestei iubite. Destinul? – mantia de purpură a celui Ales. Pe drum, odată plecat, nu e chip de întoarcere și abandonul înseamnă rușine. Dar potopiți de idealuri, de iubirea abstracțiilor, pionierii mută munții din loc. Cândva (dar trebuie să mă credeți), Cineva a mutat Carul Mare pe cer, trăgându-l un kilometru mai înainte. Iar un altul, mezinul, în urmă-i, mutase Carul cel Mic, înjugat în Speranță.

Astfel încât, ce se mai poate spune?… Se poate. Fiindcă doar cei ce înving, cu adevărat rămân întipăriți Acolo, pe Cer. Cum, iată!, bunăoară, Luceafărul de Seară și Cel de Dimineață. Nu e așa că sunt tulburătoare chemări?

Plecam dinspre Nord, mergeam înspre Sud. Trei prieteni buni și entuziaști. Și parcă plecam în viață.

Dar haideți să revenim. Nu e așa? E atât de cuminte să mergi în pas cu Istoria. Să nu te împiedeci, să nu riști să cazi, să nu cumva să rămâi în urmă-i… să fii atent, să fii prudent… Deși sunt, printre oameni, și mulți dintr-aceia, nerăbdători. Of!…, pentru ei, Lumea se mișcă prea leneș. Dar fi-vor ei pripiți? ori vizionari? Ce face diferența?

Era 1989, vara, în luna lui Iunie. În Iunie înfloresc teii și se dă prima coasă. Plecam de la Cluj, cu trenul de noapte, spre zona Mehadiei, în Caraș Severin,… anume în satul comunei Cornereva, Globu Rău. Trebuia să schimbăm trenul la Timișoara, luând un altul până la Herculane,… de acolo urmând să mergem mai departe cu o ocazie și, mai apoi, la pas, pe jos.

În gara Timișoarei ajunseserăm în jurul orei trei dimineața… și băurăm apă din cișmea. Plecaserăm să muncim, plecaserăm să facem bani în acea zonă frumoasă, pe Valea Cornerevei, unde țăranii rămăseseră oameni liberi, într-o zonă necooperativizată de comuniști, trăind din muncă, pe proprietățile lor. Creșteau oi și capre și vite și cai… și noi mergeam acum să îi ajutăm la strânsul fânului. Primeam cazare și masă, câte un litru de răchie pe zi și câte o sută de lei. Răchia era tare bună, fiartă o singură dată, păstra aromele și vitaminele fructelor și, în timpul zilei, ne dădea tărie să facem clăile și, seara, ne așeza pleoapele într-un somn sănătos. Ce bună răchie aveau oamenii pe atunci, pe acolo!… Astfel: răchia din prune albe de vară; răchiile din prunele toamnei: cele din perele dulci ale locului (Oh! câtă liniște în păhăruțe!); răchiele de mere. Dar cea mai bună răchie era, fără îndoială, cea de cireașă. Cireșii amari, pâlcuri păzite de stânele de oi și de legende. Și asta răchie era medicamentul… că doar un păhăruț ca de un deți, dimineața, devreme – (ca roua) pe inima goală. Doamne! Și ce inimi! Odată s-a întâmplat ca trei hoți să intre, în miezul nopții, în pivnița unei case. Câinii nu îi simțiseră… parcă erau hoți de cai ori furi de mirese… Și în pivniță ședeau, înșiruite, butoaie cu diferitele tipuri de răchie. Se apucaseră hoții să deguste răchiele, din fiecare butoi, pe rând… pe care să îl fure… și tot degustând și tot gustând, nefiind ei lămuriți, tot mai degustau și tot nu se hotărau… și își dădeau în șoapte cu părerea. Mai apoi, șoaptele se făcură vorbe și, în cele din urmă, stăpânul casei, trezit de nevasta trezită de zgomotele lor, ieșise în clarul lunii, afară, în cămașa lungă și albă, și puse mâna pe topor. Intră în pivniță și îi văzu pe hoți șezând pe jos, cu bărdacele de răchie în mâini, roșii la față și veseli,… cântând, îmbiindu-l. Omul încremeni, se întoarse în casă și îi zise femeii că veniseră cosașii… apoi, coborî în pivniță alăturea de ei.

În satul acela ne-am făcut noi banii, aproape două luni și jumătate. Pe Valea Cornerevei.

Era acolo, sus, la Globu Rău, o Stâncă uriașă ce păzea trecătoarea – un drum printre munții mărunți care ducea către Serbia.

Făcurăm noi un prieten, un băiat de pe acolo, pre numele său Vasile. Și Vasile ne-a zis că în Stâncă e un horn prin care se coboară într-o peșteră… și în peșteră nu intrase nimeni de multă vreme. Și în peșteră, ne zise el, erau comori. Oh! Comori. Așa.

Într-una dintre duminici, ne-am luat, toți patru, sfori lungi și lanterne să coborâm în scorbura pământului.

Pornirăm. De dimineață bună. Urcarăm, urcarăm noi către Stâncă și… deodată, ne răsări pe cărare un moș, cu privirea tăioasă și pătrunzătoare de vultur. Moșul mergea la biserică, la rugăciune, la slujba Sărbătorii Sfinților Apostoli Petru și Pavel. Și, înțelept, ne-a descusut și ne-a cetit de pe chipuri și de pe ochi și de pe cum ne mișcam și după cum ne veneau cuvintele și după cum le pronunțam.

El vede uneori focuri, noaptea, în Stâncă. Și vede, printre cărări bătute de lumina Lunii, fantomele Cavalerilor Dunării… ori poate fantomele haiducilor de odinioară. Aude, uneori, chiar zbucium de săbii și răcnete de bătălie. În fundul pământului e o Sală, ca un Palat Ascuns. O piatră uriașă acoperă intrarea în Stâncă.

Piatra era așezată acolo de cândva (acu și mai bine!)… că nimeni nu mai ține minte… poate chiar de la începutul popoarelor, poate chiar de la Facerea Lumii. Dar, cine va da piatra la o parte, va avea bucuria să intre într-o Hală de piatră și din Hala de piatră pornește un coridor spre Sala Haiducilor… acolo, în cuibul în care stau păzite, ascunse, averile și bogățiile și comorile. Nimeni nu a mai intrat vreodată acolo. Ori dacă i s-a întâmplat să intre a coborât pe horn, căci haiducii făceau focul în Sală și fumul ieșea prin hornul acela săpat în Stâncă de ape, de mult.

Da, intrarea e astupată, însă prin horn s-ar putea ajunge în Sala misterelor.

Și mai trebuia să știm: cine a coborât prin Gura Hornului nu s-a mai întors niciodată.

E blestemată Stânca. O muiere bătrână iese iarna din ea și strigă numele neînțeles al unei fete, în Noaptea Sfântului Andrei. Nu care cumva să ne coborâm pe hornul acela!

Apoi, bătrânul plecă pe cărare, spre Biserică. Mai întoarse odată capul, spunându-ne că, în tinerețile lui, fusese haiduc. Dar fu o nălucă? El dispăru ca un fum și, în urma lui, rămase un parfum puternic de trandafiri. Ne-am șters la ochi. O vreme am rămas înspăimântați acolo, în tăișul de sabie al soarelui. Mai apoi, însă, ne-am continuat drumul.

Și am ajuns. O piatră uriașă era, într-adevăr, lipită de stâncă. Vasile ne-a condus la Gura Hornului. Am întins frânghiile, le-am nădit, le-am legat una de alta și am făcut din ele o funie lungă cât Ecuatorul. Vasile a intrat în gaură, pe burtă, ca un vierme. Apoi a intrat Iosif, lunganul, și după el eu. Ioan a rămas afară, să țină funia (legată, pe deasupra, de un pop bătut de noi). O vreme ne-am târât așa, pe o diagonală, ca șerpii. Apoi gaura se mai lărgea puțin,… iar se strâmta… Aprindeam rar lanternele, căci cine știe unde puteam ajunge și cât ar fi putut dura. Dar în lumina lor am desenat cu degetele în funingine. Și a fost a doua spaimă a noastră.

A treia veni repede. Vasile strigă și funia îmi fugi înainte prin mâini. Ne vorbea dintr-o grotă, zicea el – căzuse vreo 10 metri în ea. Vedea el bine că, de acolo, canalul de piatră continua. Ce să facă? Să meargă mai departe? Iosif coborî și el. Eu trebuia să rămân deocamdată pe loc. Iosif în grotă, iar Vasile să meargă mai departe. Și așa a fost. Noi tot dădeam drumul frânghiei să curgă…

… o vreme l-am auzit… Apoi am așteptat tăcuți…, dar nu mai primeam nici un semn…

Într-un lung târziu, veni cea de-a patra spaimă. Eram în pântecele de piatră, ca niște viermi (înțelegând atât de bine cât de fericiți pot fi oamenii! – că nu sunt viermi); Iosif îmi trase de funie; îl trase de funie și pe Vasile…

Ne-am chinuit mult timp să ieșim prin hornul acela afară, din burta planetei. Ne-am chinuit mult…

Când am ieșit, am văzut stelele pâlpâind pe cer, deasupra frunții lui Ioan… Vorbea cu o femeie bătrână, ca o Mumă a Timpului, într-o limbă stranie,… și Ioan zâmbea și o înțelegea… și bătrâna îi zâmbea.

L-am privit pe Vasile cum ieșea din Gura Stâncii, tras de Iosif… Din mâna dreaptă ii căzu o monedă de aur. Ioan s-a aplecat și a cules moneda. I-a întins-o mumei bătrâne… ea a aruncat-o pe cer… și, atunci, am văzut că moneda aceea era Luna.

LUNA

 HORIA MUNTENUS

 

Primeşte la prima oră a zilei cele mai noi ştiri din judeţul Cluj pe email!

Adresa de email:

Un serviciu oferit de către feedburner. Politica de confidenţialitate pentru abonaţi.