Din cele peste 20 de proiecte finalizate cu succes de cercetătorii conduşi de Dan Vodnar, niciunul nu a fost contractat şi preluat de industria alimentară românească. Un meci trist, al cărui scor s-ar putea să se schimbe, totuşi anul acesta.

Echipa de cercetare din cadrul Facultăţii de Ştiinţa şi Tehnologia Alimentelor a Universităţii de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară Cluj cuprinde nu doar doctoranzi, ci şi masteranzi şi studenţi. Studenţii lui Dan C. Vodnar sunt în general preocupaţi de cercetare şi mai mereu prin laborator. Are studenţi sclipitori, care vor să muncească, să cerceteze, să descopere. Nu de puţine ori proiectele lor ţineau titlurile ziarelor trei zile. O tăcere adâncă se lăsa de fiecare dată. Efortul, ideile nu se concretizează în aplicarea lor pe scară economică. E cam ca în fotbalul nostru. Jucăm excelent 85 de minute, iar în ultimele cinci, adversarii înscriu de două ori în poarta noastră.

L-am întrebat pe Dan Vodnar, şef de lucrări la această universitate, care este veriga lipsă dintre cercetare şi aplicarea practică a rezultatelor. Vorbim, totuşi despre industria alimentară, aflată într-o efervescentă schimbare. Pe de o parte, una în rău, îndreptată spre profituri uriaşe în dauna calităţii. Una malefică, în care balaurii şi zgripţuroaicele poartă nume de litere şi cifre ce ascund compoziţii chimice dintre cele mai nocive. Otrăvuri deghizate în aditivi şi conservanţi alimentari, menite să fac din rahat bici. Dar care plezneşte al naibii de rău. Cu strigături. De durere şi disperare. E de ajuns să aruncaţi un ochi peste statisticile legate de diabetul juvenil, ca să luăm doar un singur exemplu.

În toate cercetările pe care le-au desfăşurat, Dan Vodnar şi echipa sa de tineri cercetători au încercat de fiecare dată  să aducă o soluţie unei probleme reale din zona alimentară. Uneori s-au pus în pielea unui consumator obişnuit. Alteori porneau de la o idee. Dar mereu, rezultatul putea face obiectul unui contract valoros, prin aplicarea sa practică în industria alimentară şi nu numai.

Marea problemă este că niciodată un antreprenor nu a venit înspre echipa de cercetare. Nici să caute o soluţie pentru a optimiza calitatea produselor sale, nici ca să aplice rezultatul unei cercetări deja efectuate. Se solicită cel mult nişte analize de bază legate de chimie, de identificarea vitaminei C, a concentraţiei de substanţă uscată dintr-un produs etc. Pentru acestea nu e nevoie de o echipă de tineri entuziaşti. Ceea ce este mai trist e că asta nu face decât să le taie orice avânt. Sau să-i determine să aleagă calea altor state, unde talentul lor sau chiar cercetările deja efectuate în timpul studenţiei le-ar putea oferi un viitor în domeniul industriei alimentare.

Dan Vodnar visează şi acum ca un antreprenor să vină, să-şi propună atingerea unui anumit prag din zona industriei alimentare. Să dorească nu doar performanţe financiare de tip profit în dauna calităţii, ci idei inovatoare, venite dinspre cercetarea în domeniul industriei alimentare.

În Europa Occidentală, 90% dintre tezele de doctorat sunt finanţate de segmentul industrial, productiv, antreprenorial. Acolo, industria se adresează mediului academic când are o problemă în fluxul tehnologic al unui produs alimentar, când vrea să dezvolte un nou sortiment, un nou produs. Finanţarea cercetării vine sub forma unei burse acordate cercetătorului de un IMM sau o societate mare. Se semnează o înţelegere cu universitatea, iar absolventul respectiv vine ca doctorand în acea instituţie academică. De cele mai multe ori banii ajung şi la cercetător şi la universitate, iar la finalul celor 3-4 ani de doctorat, cercetătorul merge cu soluţia cerută de producător. Acesta o implementează, produsul iese pe piaţă. Un parcurs simplu şi firesc.

Cum e la noi?

Un nou proiect al echipei condusă de Dan C. Vodnar se va finaliza anul acesta. Este legat de o băutură care conţine bacterii probiotice obţinute din reziduuri provenite din industria alimentară. Proiectul se apropie cu paşi repezi de finalizare, iar rezultatul este unul absolut fantastic, după spusele conducătorului de proiect. „Din punctul meu de vedere, este un proiect foarte bun, mult peste aşteptările de la care am pornit sau la care ne-am fi aşteptat”, spune Dan C. Vodnar, şeful de lucrări cu cele mai multe performanţe în acest domeniu. Mai mult, această băutură va putea fi uşor de scos pe piaţă.

Proprietatea intelectuală a acestui produs va aparţine unui IMM După finalizarea proiectului, această entitate economică îşi va face planul de bătaie, echipa de la USAMV vânzând rezultatul în urma cecetării. Patentul acestui produs va fi o colaborare între universitate şi acel IMM, ca parteneri ai proiectului. „Produsul va fi pe piaţă şi e ceea ce imi doresc enorm de mult” a mai spus Dan Vodnar. „Că vorbim despre etichete, că vorbim despre ambalajul antimicrobian, toate aceste produse pot fi uşor nişate pe piaţă”.

Lămâi dulci, ruj molecular şi clătite anti E-Coli

Acum câţiva ani un alt proiect stârnise interesul publicului. A fost prezentat la Festivalul Alimentului şi avut atunci un impact fantastic. Era vorba de o caramea ce conţinea o microproteină. Aceasta „îmbrăca” receptorii, astfel încât ulterior consumului ei, alimentele acrişoare erau percepute ca fiind dulci. „Îmi amintesc că primul test l-am făcut pe mine, pentru că nu voi scoate niciodată în public un produs pe care nu-l testez. E adevărat, luasem o doză mare din acea caramea şi după patru ore, salata pregătită cu oţet balsamic de soţia mea, era dulce.

Următorul proiect pe care şi l-au propus este realizarea unui ruj molecular, unul comestibil,  alimentar, cu componente 100% vegetale. Dar nu se opresc aici. În zona gastronomică, de această dată nu moleculară, aşa cum ne-a obişnuit, ci a celei clasice, un alt proiect vizează nişte clătite care ar putea avea un efect benefic împotriva încărcăturii cu bacteria E-Coli. Produsul este încă în timpul testelor, se munceşte la concentraţii, dar perspectivele sunt interesante. Bacteria este prezentă mereu în organismul uman, dar atunci când nu o putem depăşi, avem nevoie de alte mijloace. Cum cui pe cui se scoate, cercetătorii s-au gândit la utilizarea unor alte bacterii, de această dată  benefice. Ele au abilitatea de a secreta în interiorul organismului anumiţi componenţi, meniţi să inhibe dezvoltarea lui E-Coli. Ideea e să fie „ambalate” într-un produs alimentar, nişte „clătite imperiale” cum le spune Dan Vodnar.

„Ideea este să facem un pas important, acela de a ne hrăni mai mult decât să mâncăm. În al doilea rând, să reuşim, ca popor să nu mai fim atât de dependenţi de antibiotice, de substanţe active, de excipienţi şi alte tablete. Suntem o populaţie lipsită de educaţie, din punctul de vedere al sănătăţii, în general. Luăm aceeaşi pastilă, că i-a mers şi vecinei şi lista poate să continue” a mai spus Dan Vodnar.

Soluţia este să ne hrănim sănătos. Sunt atât de mulţi compuşi pe care îi putem utiliza, mai degrabă dinspre alimentaţie, decât din suplimente alimentare sau terapii medicamentoase.

Dan Vodnar predă cursul de Biotehnologii alimentare şi generale. Una din temele de studiu se leagă de reintegrarea subproduselor din industria alimentară şi obţinerea de noi produse, cu valoare adăugată. Statisticile arată clar că peste 25% din alimentele pe care le cumpărăm ajung la coşul de gunoi.

Risipa, bat-o vina!

Adesea ajungi la cumpărături flămând, tendinţa e să cumperi mai mult decât poţi consuma. Odată ajuns acasă, constaţi că o parte din produse îşi pierd calităţile iniţiale şi nu te mai satisfac. De multe ori ajungi acasă târziu, fără să fi mâncat mare lucru peste zi, eşti irascibil şi începe un love story cu frigiderul, cum îi place lui Dan Vodnar să spună. Scoţi toate bunătăţile, mănânci mult şi dai peste cap tot echipamentul enzimatic. Pancreasul nu mai poate produce insulină într-o cantitate suficientă, iar ea ar trebui produsă constant de-a lungul zilei, să aibă un anumit nivel. Altfel, e ca o furtună care nu ştii când te prinde.

„Eu văd acum pancreasul ca pe o moară de separat boabele de pe ştiuleţi. Toată ziua merge în gol şi seara îi dau de lucru mult deodată. Sigur că va lucra mai greu, la o turaţie mai slabă, datorată supraîncărcării” spune cercetătorul.

În plus, nu am învăţat să citim etichetele, să ne organizăm mesele. Încărcăm coşul cu alimente catre vor expira în aceeaşi perioadă, fără să avem când să le mai consumăm, din cauza termenului de valabilitate scăzut. Evident că acestea sunt de preferat celor cu aditivi alimentari, meniţi să asigure conservarea şi prelungirea termenului de expirare, dar o listă şi un plan al meselor ne-ar scuti de risipă.

Valoarea reală a unei instituţii universitare, a unui grup de cercetare nu e dată atât de câte articole are în mult discutatele reviste cotate ISI, ci de câţi banii a reuşit să atragă din zona socială prin aplicarea şi transferul cunoştinţelor către industrie. Dacă încasezi de aici o sumă consistentă, îţi demonstrezi valoarea de piaţă a cercetării. Arăţi că statul a meritat să investească în tine.

Câtă vreme cifrele de şcolarizare nu reflectă proiecţiile necesarului pe piaţa muncii din viitorul mai mult sau mai puţin îndepărtat, este aproape utopic să credem că industria alimentară românească va veni să investească în cercetarea alimentară. E mult mai uşor să cumpere reţete din străinătate, în loc să stimuleze crearea de know-haw, să finanţeze o cercetare pe plan naţional.

„Întotdeauna mi-am dorit un grup de cercetare, trebuie să recunosc. I-am atras pe studenţi, am avut cazuri rarissime de studenţi care să vină în laborator doar pentru că aveau nevoie de licenţă. Toţi studenţii au venit şi erau pasionaţi. Nu poţi face lucruri frumoase dacă nu ai pasiune. Faptul că ei au venit şi au petrecut de 20-30 de ori mai mult timp în laborator decât alţi studenţi i-a ajutat să construiască produse frumoase, inovative, dar care, din păcate s-au oprit aproape toate la nivel de laborator. Satisfacţia mea este că ei au înţeles, au învăţat anumite tehnici care îi vor ajuta pe viitor.

E adevărat că nu îi putem plăti pe studenţii din grupurile de cercetare, dar le-am oferit burse. Din salariul pe care am putut să-l iau eu din partea de cercetare, întotdeauna am oferit burse. Vii de  două, trei, de zece ori, dar în momentul în care omul se simte motivat şi financiar face mult mai multe. Şi o ştiu din experienţa testată cu atâţia studenţi” a mărturisit Dan C. Vodnar.

Nu ne rămâne decât să sperăm că nu ne vom trezi peste câţiva ani că produsele cercetate de foştii lui studenţi sunt omologate de ei în cadrul unor companii din străinătate. Între noi fie vorba, ar trebui să fie nebuni să nu facă asta. Sau prea îndrăgostiţi de munca lor şi încrezători că o vor putea face în ţară. Pentru asta România ar trebui să le ofere ceva.

Niciun proiect de cercetare materializat

Dacă zâna bună a finanţării i-ar cere lui Dan Vodnar şi echipei sale un portofoliu de proiecte finalizate, gata să fie implementate, acesta ar cuprinde peste 20 de obiective. Sunt numeroase lucrări de licenţă construite cu studenţii, unele deja patentate, altele acum în cercetare. Materializat până în prezent nu este măcar unul. Nici măcar ambalajul antimicrobian, proiectul său propriu. Dacă ar avea timpul necesar şi-ar fabrica singur produsul, dar pentru asta ar trebui să renunţe la cercetare.

În acest moment se pun bazele unui SRL care va permite  comercializarea produselor realizate în cadrul universităţii.

Rămâne ca prin intermediul Centrului de transfer Tehnologic din cadrul USAMV să fie identificate produsele cu potenţial de piaţă şi realizarea unei platforme între IMM-uri şi universitate. Cercetătorii vor oferi rezultatele muncii, producătorii vor veni cu problemele lor şi va fi un pas înainte. Nu cel mai important, dar va fi mai mult decât scorul nul din prezent pentru cercetare în meciul cu industria.