Născut în Banatul lui Slavici, la câţiva km. de Şiria, satul natal al scriitorului, Prof. Dr.Ioan Bolovan, prorectorul Universităţii „Babeş-Bolyai”, se preocupă de Ioan Slavici şi controversele din activitatea sa de jurnalist şi profesor. Departe de a-şi fi încheiat cercetările, prof. Ioan Bolovan a susţinut joi, 7 februarie o conferinţă la sediul Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor din România. Au răspuns invitaţiei Irinei Petraş, preşedintele USR, Filiala Cluj numeroşi scriitori şi pasionaţi de literatură şi istorie.

Spicuiri din conferinţă

„Este binecunoscut rolul lui Ioan Slavici în crearea, apărarea și promovarea culturii naționale românești din Transilvania în timpul dualismului austro-ungar. Formula „soarele pentru toți românii la București răsare” pe care a impus-o scriitorul pe frontispiciul ziarului Tribuna de la Sibiu începând cu 1884 a fost una dintre mostrele crezului său cultural-național. Cum se face atunci că lui Slavici i se atribuie adeseori, de cei neinițați în epoca și biografia scriitorului arădean epitete de „trădător de neam”, „antiromân”, „antiunionist” etc.

Orientarea prohabsburgică a lui Ioan slavici se înscrie într-o onorantă tradiție a  loialismului la românii transilvăneni în epoca modernă, despre care loialism dinastic a publicat cu un deceniu în urmă istoricul Liviu Maior o carte fundamentală, relevând resorturile unui atare comportament pentru elitele românești dar și pentru oamenii simpli. Slavici însuși mărturisea în acest sens:

„Sunt născut la Şiria, unde Românii din împregiurimi s-au adunat la 1848, ca să se ridice împreună asupra celor răzvrătiţi împotriva Împăratului şi eram trecut de un an şi jumătate, la 13 august 1849, când oştirile maghiare au capitulat în faţa generalului rusesc Paschievici. Pot dar să zic, că am supt oarecum cu laptele mamei simţământul de devotament faţă cu Împăratul”. Studiile universitare de la Viena au contribuit la admirația sa pentru o capitală, cultură, și administrație eficientă și corectă.

De-a lungul întregii vieți a fost un promotor al bunei conviețuiri cu maghiarii și germanii, ceea ce i-a atras uneori ironiile bunului lui prieten Mihai Eminescu. Slavici a publicat zeci de articole în care elogia Casa de Habsburg, cultura germană și forța germanității pentru stoparea panslavismului și agresivității Rusiei țariste care, mai ales după Războiul de Independență din 1877-1878 reprezenta pentru România principala amenințare de securitate.

Din septembrie 1910, Slavici a fost învățător principal la Școala evanghelică și la Școala superioară de fete din București, predând limba germane și întreținând relații de colaborare cu mulți germani și austrieci. Apoi, la înființarea în București a ziarului Ziua în vara anului 1914, cu fonduri germane și austro-ungare, Ioan Slavici a îndeplinit funcția de director și a publicat mai multe articole în care pleda pentru neutralitatea României și pentru orientarea politicii externe către Germania și Austro-Ungaria.

De aceea, autoritățile de la București l-au inclus la poziția 20 dintr-o listă de 94 de suspecți posibili spioni în slujba Austro-Ungariei, cu mențiunea că „sunt cunoscute sentimentele publicistului Slavici, care, încă de la începutul războiului European, prin scris și în cercul cunoscuților săi, a căutat să facă o asiduă propagandă și politică maghiarofilă. Acum scrie la ziarul Ziua cunoscut că servește interesele austro-germane, și e văzut în continuu contact cu persoane cunoscute ca dușmani ai aspirațiunilor noastre”.

În consecință, în noaptea de 14/27 – 15/28 august 2016, la domiciliul lui Ioan Slavici s-au prezentat un inspector și doi jandarmi care l-au arestat, confiscându-i mai multe manuscrise și scrisori. La 28 septembrie 1916 a fost pus în libertate întrucât nu a putut fi încadrat în prevederile legii spionajului, iar din actele de urmărire penală nu rezultă nimic compromițător.

A rămas la București după retragerea autorităților române la Iași în noiembrie 1916, iar în timpul ocupației germane a fost redactor al Gazetei Bucureștilor. În 19 martie 1917 a publicat un articol unde scria „că sunt vrednici de cea mai aspră osândă oamenii politici care au încălcat tradiția de secole de alianță cu Curtea de la Viena”, articol care, alături de altele, a cântărit greu la soarta scriitorului după Marea Unire. A fost arestat în ianuarie 1919, judecat și condamnat la cinci ani de închisoare, dar a fost eliberat la 19 decembrie 1919.

Dimitrie Vatamaniuc, primul specialist care i-a dedicat lui Slavici o monografie consistentă, se ocupă în capitolul 6 al acestei lucrări (sugestiv intitulat „Trădările”) cu descifrarea opțiunilor autorului Marei și a atâtor alte capodopere literare: „Există în viața și activitatea lui Slavici o epocă  – 1914-1918 – peste care istoricii literari trec repede, desi în acești ani au loc evenimente de mare însemnătate în istoria poporului roman. Stă, în prim plan, cum se știe, desăvârșirea unității statului român.

Multă lume mai este însă încredințată că Slavici a trădat interesele poporului român și judecă din perspectiva unor opinii încetățenite, adevărat, de mult, dar nu îndeajuns susținute de cercetarea documentelor. Slavici se relevă în cursul a multe decenii un luptător cu o structură rectilinie și, dacă vederile sale politice sînt contrazise de desfășurarea vertiginoasă a evenimentelor, nu înseamnă neapărat că a „trădat”. Alături de Slavici stau, pe de altă parte, și alți scriitori ai noștri, și rămâne de neînțeles de ce numai el „trădează” ”[1].

                „Pentru toți românii soarele la București răsare”

 

Rămâne meritorie tentativa de acum câteva decenii a lui D. Vatamaniuc de a înțelege un scriitor dar și un om complex care s-a angajat fără rezerve în slujba intereselor neamului lui, crezând în opțiunile sale și asumându-și prin statornicia convingerilor consecințe nu dintre cele mai plăcute.

Într-o atare perspectivă, Ioan Slavici se înscrie într-o tradiție onorantă, fiindcă elitele românești din Transilvania în epoca modernă s-au implicat mereu în slujba propășirii națiunii. Pe urmele lui Simion Bărnuțiu, care în celebrul discurs din 2 mai 1848 din catedrala Blajului a îndemnat elitele să țină cu poporul pentru a nu rătăci, scriitorul arădean a fost pătruns de mesianismul cu care mulți intelectuali s-au pus în slujba promovării intereselor națiunii române.

Faptul că încă din 1812 de la înființarea sa, Preparandia din Arad a fost un important focar de cultură și educație din zonă, nu putea să nu îl afecteze pe tânărul Slavici în sensul impregnării acestuia cu un militantism total și dezinteresat.

Aflat la studii la Viena, în 1871, Slavici a fost ales președintele societății studenților români România Jună și a organizat Serbarea de la Putna de la 15 august 1871, fiind ales președinte al serbării. Încă din apelul adresat publicului pentru serbarea de la Putna (difuzat în ziarul Românul din 10 iunie 1871), Slavici a scris:

„Națiunea română voiește cultură, și cultura ei trebuie să fie una, omogenă la Prut și la Lomniș, omogenă în sânul Carpaților și pe malurile Dunării bătrâne”. Această formulare a fost un preambul la formula de la Tribuna „Pentru toți românii soarele la București răsare”, pe care el a lansat-o și în numele căreia și-a desfășurat o bună parte a activității sale.

Din 1874 a devenit secretar al colecției de documente Hurmuzachi, contribuind plenar la publicarea mai multor volume. Munca sa istoriografică și literară a fost apreciată de contemporani și în sesiunea 1881 – 1882, Academia Română îl alege membru corespondent. În 1887 Slavici schițează proiectul Memorandumului românilor din Transilvania și Ungaria, important document programmatic al mișcării de emancipare națională a românilor din Transilvania care se va finaliza la Sibiu în primăvara anului 1892 și a fost înaintat împăratului cu o delegație impresionantă de circa 300 de persoane. Datorită combaterii politicii de maghiarizare pe care guvernul de la Budapesta a lansat-o, Slavici a petrecut în 1888-1889 un an de închisoare la Vacz, pentru procese de presă.

După ce a revenit la București, alături de Ioan Russu-Șirianu și Ioan S. Nenițescu, înființează în anul 1892 la București Liga pentru unitatea culturală a tuturor românilor, care în anii Marelui Război și-a schimbat numele în Liga pentru unitatea politică a tuturor românilor.

Academicianul Eugen Simion s-a aplecat recent cu multă empatie de scriitorul arădean și a reușit să-i încadreze convingerile și acțiunile într-un cadru mai larg, nuanțând lucruri enunțate doar de către Vatamaniuc care în anii regimului trecut a trebuit să fie extrem de atent la ochii cenzurii comuniste.

Astfel, Eugen Simion reevaluează „credințele acestui încăpățânat ardelean care, va spune într-un rând chiar el, refuză să fie <copil de cor>, adică să-și adapteze ideile în funcție de opinia majorității. Obstinat, el vrea să gândească și să judece cu capul lui. Ceea ce face, greșind deseori. Caz atipic de statornicie în lumea publicisticii românești unde actorii își schimbă deseori opiniile de la un sezon la altul.

În epoca lui și chiar mai târziu, inflexibilul, seriosul Slavici nu poate fi comparat, din acest punct de vedere, decât cu Eminescu, greu de scos, cum se știe, din fantasmele și convingerile sale. El are o unică idee în ceea ce privește statutul românilor din Transilvania și, în cadrul ei, își desfășoară în sute, mii de articole toate argumentele, cu o impresionantă tenacitate și meticulozitate… el scrisese în mai multe rânduri, că pentru toți românii, soarele de la București răsare și va milita pentru solidaritatea națională. O solidaritate și o unire culturală, nu politică, statală…”.

Aceste aprecieri sunt relevante pentru avatarurile prin care a trecut scriitorul arădean în anii Marelui Război, însă rămân numeroase aspecte controversate care merită să fie cunoscute în lumina unor documente și informații mai puțin exploatate de critica istoriografică în ultimele decenii, pentru a încadra mai bine atitudinea politică și comportamentul rectiliniu al marelui scriitor.

Articolele deloc comode ale lui Slavici la adresa unor mari politicieni ai vremii, atât înainte cât și după încheierea Marelui Război puteau să genereze orgolii mărunte care să-i fi determinat pe mai marii zilei (fie ei politicieni ai Partidului Național Român care proveneau din Transilvania, fie politicieni liberali sau conservatori, reconvertiți la noile ideologii de după 1918) să își dorească neutralizarea sau chiar eliminarea lui Ioan Slavici din rândul elitei culturale românești.

Azi, în lumina noilor achiziții metodologice și a unor documente inedite, se impune reevaluarea opțiunilor ideologice și geopolitice ale lui Slavici, rememorarea realizărilor sale remarcabile în lupta pentru drepturi și conservarea identității românilor din Transilvania în epoca modernă”.

[1] Dimitrie Vatamaniuc, Ioan Slavici și lumea prin care a trecut, Ed. Academiei RSR, București, 1968, pag. 450.

 

Primeşte la prima oră a zilei cele mai noi ştiri din judeţul Cluj pe email!

Adresa de email:

Un serviciu oferit de către feedburner. Politica de confidenţialitate pentru abonaţi.