Despre parfumul poeziei de pe străzile Clujului cu Marcel Mureşeanu

Clujul poeţilor e plin de nuanţe, dar cu siguranţă, Marcel Mureşeanu este una aparte. Discret şi elegant, cu elocvenţa celor tăcuţi, dar care se deschid în faţa prietenilor, abil făuritor de metafore pline de firesc, Marcel Mureşeanu aduce cu el generaţia poeziei lui Nichita Stănescu şi Marin Sorescu. O face cu multă distincţie, cu un glas propriu, o nelinişte structurală, oscilând cu graţie între ludic şi metafizic.

Fără să ştiu că urma ziua sa de naştere, l-am vizitat în biroul său plin de cărţi şi cu pisici la fereastră.

Rep. : Literatura este, la urma urmelor o chestiune de receptare?

Marcel Mureşeanu: Literatura întrebată despre sine mai mult tace, decât vorbeşte. Ea are o elocvenţă aparte faţă de celălalte arte. Se ţine de tine, nu este impasibilă, cum mi se pare că este muzica, literatura e cea mai adâncă dintre arte, în afară ei, de muzică şi de matematică nu recunosc alte legi sau alţi legiuitori care guvernează universul.

Rep. : Ce aţi receptat dumneavoastră ca cititor, mai întâi, apoi ca scriitor? Ce a venit pe adresa copilăriei dumneavoastră?

Marcel Mureşeanu: „Pe adresa copilăriei” este prima carte care a apărut în 1969, vă daţi seama cât e de-atunci? A apărut în colecţia Luceafărul, una de-a dreptul elitistă, pentru că acolo şi-au tipărit cărţile foarte mulţi dintre scriitori mari. Titlul cărţii nu l-am dat eu, l-a dat Dumitru Radu Popescu pe vremea aceea, zicând că este un titlu pe care editura îl va recepta mai repede. Niciuna din poemele de-acolo nu este avântată sau trecută nici măcar în social şi nici nu a fost oprită de cineva, nu mi s-a propus să adaug texte cărţii.

Rep. : Cum  de nu aţi făcut pactul cu doctrina comunistă în poezie şi totuşi, aţi scăpat de furcile caudine ale cenzurii care acţionau serios atunci?

Marcel Mureşeanu: Întâmplarea face că n-am avut apetit pentru astfel de poezii. Şi-apoi mai e ceva: cine voia să se ducă acolo, să păcătuiască, să nu zic altfel, păcătuia. Eu am avut mai multe cărţi scrise înainte de 1989, dar nu am publicat decât şapte dintre ele. E drept că nu m-am grăbit, mi-am şi ales editurile, am avut prieteni la acestea şi ei îşi păzeau colegii de astfel de intruziuni. Unora le plăcea să fie în gura lupului, să fie lăudaţi,  împinşi înainte. Nici cenzura nu era una foarte riguroasă, dacă nu erai prea „gras” te puteai strecura printre gratile ei. Nimeni nu te obliga, totuşi, să publici carte după carte, dar unii se pătau, făcând pactul.

  

Clujul literar arată bine

Rep. : Trebuie să ştii pe ce lume literară trăieşti, nu-i aşa?

Marcel Mureşeanu: Şi să-ţi iubeşti contemporanii. Doamne, şi ce poeţi mari avem! Nu mă feresc să spun că avem în literatura noastră şi în clipa de faţă, poeţi buni, aici, la Cluj. Aş da numele a două poetese extraordinare care trăiesc la Cluj, iar aici ele sunt umăr la umăr cu poeţii. Mă gândesc la Marta Petreu şi la Ruxandra Cesereanu, amândouă grozave. Amândouă au cam aceleaşi crispări, aceeaşi forţă, amândouă se revendică de la un imaginar contorsionat şi amândouă au un anume onirism uneori mai de suprafaţă, alteori mai adânc.

Rep. : Dar bine controlat şi temperat, nu-i aşa?

Marcel Mureşeanu: Desigur. Dar să mă opresc la cele două nume? Aş mai aminti-o pe Mariana Bojan şi nu ştiu ce să iubesc mai mult la ea, pictura sau poezia. Ea scrie cu pasărea din tablourile ei în mână. Dar cu să n-o adaugi pe Doina Cetea?

Dintre poeţi sunt prea mulţi ca să-i enumăr. Adrian Popescu îmi place pentru foarte speciala lui discreţie şi disimulare, cred că e unul dintre poeţii care a descoperit antigravitaţia. El merge pe o pernă de aer, ce se întâmplă în jur îl interesează, dar nu-l atinge.

Ion Mureşan îmi place pentru jocul lui şi pentru faptul că ştie să se topească în poezie. Cred că pentru el poezia este o trudă, dincolo de joc, o parte din el rămâne, se pileşte în celălalt, ceva din aura din el rămâne acolo, în poem. Adrian Popescu nu, dar Ion Mureşan se întoarce în realitate, în zi, mai uşor, o parte din puterea lui şi-o lasă în poezie.

Vasile Igna, ce poet! Dar ce poet e Nicolae Mocanu, poate mai puţin citit decât ceilalţi. Să nu ne audă, ce poet este prietenul nostru Mircea Muthu, în textele lui drastic subponderale, textele lui ca nişte mănuşi mici pentru orice mână, făcute să le priveşti doar.

Rep. : Şi din generaţia mai tânără? Cum vi se pare poezia lor, se duce pe căi bune, pe căi greşite? Există căi greşite în poezie?

Marcel Mureşeanu: N-am niciun fel de temere pentru generaţie, pentru că îm mintea mea generaţia are sfertul de secol. Sunt mulţi poeţi buni şi îmi plac, de asemenea cei cu carte, cum e Ştefan Manasia, redactorul de la Tribuna şi ţi-e mai mare dragul să-i citeşti paginile de critică.

Nu cred să existe o generaţie care să nu aibă pe cine lăuda, de fapt, e o conveţie frumoasă cu optzeciştii, nouăzeciştii… E bine să faci cutiuţe de felul acesta, dar e doar comod, până şi faţă de curentele mari încerc să levitez puţin, să le văd de sus. Vă daţi seama cum circulă marile teme de la greci, de la Horaţiu până la Cărtărescu.

Rep.: Relativitatea funcţionează şi în literatură nu doar în fizică, nu-i aşa?

Marcel Mureşeanu: O, aceea este specială! Clujul literar arată bine în momentul de faţă. Sunt aici oameni care fac în acelaşi timp istorie, filosofie, proză, poezie, dramaturgie, cum e acest scriitor special, Ovidiu Pecican, acum şi editor. Sau poeţi aplecaţi spre o anume spiritualitate, chiar adâncă, cum e Dumitru Cernea, care are poeme foarte frumoase cu aură creştină şi care, meglenoromân fiind, vine în această literatură cu un suflu nou, cu o mânie nouă, pentru că liniştea lui este numai de suprafaţă. Vine cu îndărătnicia meglenului, care nu se lasă.

Rep. : Ce afinităţi elective v-au legat de Petru Poantă?

Marcel Mureşeanu: Ne-am întâlnit în 1997 de 200 de ori, am lucrat împreună la Inspectoratul Judeţean de Cultură. Am petrecut foarte mult timp împreună în acel an. A scris mult despre mine, am discutat despre zeci de autori, de cărţi, ne-am găsit chiar autori pe care nu-i întâlneşti în „bibliografia obligatorie”, dar am simţit afinităţi comune pentru autori cum este Gore Vidal, de exemplu.Vorbeam despre apostazie la un moment dat şi ne-am adus dintr-o dată aminte de el şi re „Iulian Apostatu”. Petre Poantă a fost un om cu totul special şi rămâne un om special. El şi Irina, ca două pietre de moară, care măcinudu-se au rămas intacte.

Rep. : Ce alte întâlniri esenţiale aţi avut de-a lungul anilor, pe cine aţi mai evoca?

Marcel Mureşeanu: Foarte multe, uluitor! Iată, în spate aveţi un raft cu 1003 cărţi şi toate sunt semnate de către autori români şi străini pe una din paginile lor. Sigur, pe unii nu i-am văzut niciodată, dar am cartea cu autograf de la Eugen Lovinescu sau Ionel Teodoreanu.

Unul dintre cei mai învăţaţi oameni pe  care i-am cunoscut a fost Vasile Lovinescu cu care m-am întâlnit de multişoare ori şi de la care am avut enorm de învăţat. Un ghenonist perfect, convins că ştie cu ce se mănâncă înţelepciunile lumii. L-am cunoscut, de pildă, pe Victor Eftimiu şi am de la el cărţi, un om cu totul special, ca să nu mai vorbesc de cei apropiaţi mie, ca prieten, Dumitru Radu Popescu.

Rep.: Naşul dumneavoastră literar.

Marcel Mureşeanu: Da, Augustin Buzura, profesorul Mircea Zaciu, care mi-a fost conducătorul lucrării de licenţă. Cum să-l uiţi pe Mircea Zaciu, care m-a vizitat în Bucovina de foarte multe ori, pe Laurenţiu Fulga l-am cunoscut bine. Pe Marin Preda l-am cunoscut, sigur, fără să fim amici, dar cum se spune, l-am atins şi am urlat „Este!”. Orice carte a-ţi trage de acolo, puteţi face acest exerciţiu, veţi găsi o filă din literatura mare.

Rep.: Văd aici un volum al lui Radu Mareş, care ne-a părăsit anul acesta.

Marcel Mureşeanu: De Radu Mareş m-a legat o prietenie sinceră şi lungă, am lucrat împreună la Suceava, aici, prietenia şi întâlnirile noasatre au continuat. Simt nevoia prietenilor şi mi-am cultivat, din acest punct de vedere colegii.

Am stat multă vreme la Suceava şi abia acum 20 de ani m-am întors în Clujul obârşiei mele. Despre Cluj vorbesc ca despre oraşul meu prenatal, este oraşul bunicilor mei, al tatălui meu şi al meu, dar nu poţi sta la tine acasă mai mult decât îţi este dat.

Am plecat în 1940, când un grup mare de intelectuali au fost scoşi din Cluj. Am avut norocul că părinţii mei, cu un copil de doi ani în braţe, au fugit printr-o pădure, pe la Râşca şi am stat tot războiul refugiaţi la Răchiţele.

Dar Clujul are această mare înţelepciune, ştie să te aştepte şi te aşteaptă. După 31 de ani în care am stat la Suceava, la Iaşi, l-am găsit, nu chiar intact, dar primitor.

Rep. : Ce a fost mai înainte, poemul sau boemul pentru dumneavoastră, ca să parafrazez un alt titlu care vă aparţine?

Marcel Mureşanu: Da, e vorba de o carte care se cheamă  „Boeme”. Poemele multora se nasc în boemie, dar ca să fie adevărată, boemia trebuie să aibă farmec, să mustească de prietenie, de insolit. Mi-a plăcut boemia fertilă, n-am boemat lângă oricine. Uneorie se întâmpla lângă inşi care n-au mai avut timp, s-au măcinat atât de mult umblând, s-au introvertit, încât îşi aminteau vag de acele momente. Vorbesc aici de un prieten bun, dispărut de puţin timp, de Vasile Andru. Când vreau să-mi aduc aminte de el, îmi amintesc fotografiile făcute împreună, mereu surâzător, cu figura lui de polinezian cu barbă, cu nelinişte, dar şi cu culoarea specială a feţei sale de ascet. La un moment dat îmi vorbea atât de frumos despre isihasm, încât era gata să mă convertească.

Alexandru Vlad era unul din oamenii care îşi ştia împărţi prietenia. Când închipuiau tandemul acela cu Ion Mureşan îţi era mai mare dragul. Ştia să se facă iubit. Pe el îl simţeam de departe, îi simţem parfumul pipei, a tutunului.

Rep. : Uneori am senzaţia că parfumul acela mai pluteşte pe străzile Clujului.

Marcel Mureşeanu: Câte duhuri bântuie Clujul?…

Rep. : Da, Clujul e un oraş unde literatura română poate fi întâlnită pe stradă, dar  e nevoie de pregătire ca să o receptezi.

Marcel Mureşeanu: Îţi trebuie şi multă dragoste, o anume detaşare, să-ţi dai seama că în mână ai tot timpul numai un pumn de cenuşă, să nu te crezi niciodată mai presus de ceilalţi. Important e să-i iubeşti fără ştirea lor.

Rep. : Ca să închidem cercul autorilor clujeni am ales un volum semnat Horia Bădescu: „Poetului drag Marcel Mureşeanu, dorind cuvintelor sale eternitatea. Îmbrăţişare, plecăciune preabunei sale doamne”.

Marcel Mureşeanu: Horia Bădescu e altceva decât toţi ceilalţi, pentru că el are un Cluj al lui. Nefiind de aici, a fost adoptat de Cluj fără niciun fel de condiţionare, fără rezerve, s-a lăsat şi el adoptat, unul din importanţii poeţi ai noştri.

Titlul acestui volum a lui Horia Bădescu este cea mai potrivită urare pe care pot să vi-o fac, să trăiţi cât cuvintele dumneavoastră, domnule Marcel Mureşeanu!

 

Incendiu la Constanţa. O maşină a luat foc în parcare

Adaugati comentarii