A fost o dată ca niciodată o frumoasă și silitoare studentă care se fereca în odaia ei toate sesiunile. Deși zmeii se zbăteau să o scoată la hanul din apropiere ea prefera din loialitate față de carte să se surmeneze intelectual. Îi spusese ei cândva o bătrână înțeleaptă că zmeii vin și pleacă dar cartea rămâne. Așa că Ariela fată ascultătoare din fire s-a închis în iatacul bibliotecaresc, și-a luat provizii de iarnă și s-a pus pe descifrarea tainelor învățăturii. Afară viscolea  violent, șuieratul era așa strident  încât trebuia să ai termopane ca să poți să îți vezi de învățat. Se mai încumeta Ariela să înapoieze o carte la bibliotecă însă cam atât. Nu prea se merita riscul, mai ales că zmeii pe drum îi tulburau concentrarea cu zgomote de claxoane și alte complimente.

Lucrurile mergeau într-un curs firesc până într-o zi ‘providentiala’ când total neașteptat s-ar fi stricat lampa de studiu. Acest lucru nu însemna nimic altceva decât faptul că Ariela nu mai putea învăța noaptea. Am folosit o exprimare prea blanda, însă in fapt, situația era în realitatea ei absolut catastrofală. După cum s-a observat întâmplările Arielei se petreceau în sesiunea de iarnă, când noaptea era cu mult mai tare ca ziua. Iar dimineața ce să mai învețe, atunci abia îi veneau colegele vitrege de pe la hanuri . Ariela nu mai avea de ales, nu putea să se resemneze fără puțin efort, nu putea să își dezonoreze familia pentru o lampă de studiu. Așa că începu Ariela să croiască niște planuri. Ariela era fată harnică și săritoare însă acele vremuri erau cu un pericol deosebit pentru fetele de felul ei, care erau un pic prea credule cu oamenii, care de fapt erau mai mult zmei unii dintre ei. Zmeii aceștia erau destul de ademenitori, îți ofereau cadouri, te plimbau pe la hanuri cu carele lor de mulți cai putere,  mai dădeau și nestemate ce îți luau ochii. Ariela știa de la niște înțelepți că nici un zmeu nu face cadouri pe degeaba, toți sunt cu gândul necurat de a o distrage de la învățat. În aceste condiții se gândi la un moment dat că ar putea-o ajuta bătrână înțeleaptă din vecini, care oricum intrată la pensie nu mai avea atâtea griji pe cap. O rugă frumos, cu citate luate din carti  însă bătrână în final fuse de neînduplecat. Aceasta îi zise pe un ton ardelenesc răgușit: ‘fata me, du-te și cumpărați lompa că io îs bătrână și beteaga’. Bătrână înțeleaptă nu dădea decât sfaturi, iar Ariela în inocență ei de moment a uitat acest aspect.

Stătu Ariela la sfatul nopții și se decise să meargă să își cumpere singură lampa în dimineață următoare. Se încotoșmănă cu ce avuse mai gros, citi niște fragmente inspirationale și trânti hotărâtă ușa după ea înfruntând cu fularul și căciulă de la bunica gerul năprasnic de la orizont. Habar nu avea de unde putea cumpăra o lampă însă viscolul providențial o împingea de neînțeles exact în direcția care trebuia. Zmeii ademenitori mai apăreau și ei pe traseu, însă lumina zilei îi slăbea foarte mult, erau doar niște umbre în comparație de cum erau noaptea. Răgetul zmeilor din vreme de noapte se transformă ziua într-un piuit anemic incapabil de a mai salută măcar.. Așa că spre norocul ei Ariela își vedea de drum nestingherită, doar viscolul ce îi mai sufla în pânze cam puternic , însă de bun augur către direcția potrivită. Între timp Ariela ajunse la papetărie , iar undeva printre creioane, stilouri și penare văzu o frumoasă siluetă luminoasă. Nu era altceva decât mult dorita lampă de studiu. Însă toate bune și frumoase până scoate banii din portmoneu. Stupefacție totală. Ariela uitase că și-a descompletat drastic  economiile prin ultima amendă de la bibliotecar pentru că a înapoiat cărțile cu mare întârziere. Nu-i venea efectiv sa creada de ce ghinion a dat.

Se pune din nou pe gânduri, drumul a fost prea anevoios să se întoarcă înapoi asa ca Ariela era din nou la mână sorții. Între timp lumea intra și ieșea din papetărie, Ariela luă o privire îngrijorată și aștepta încremenită de imprevizibila situatie în care se afla. Era până la urmă de înțeles, totul a funcționat perfect până în acel moment, dezamăgirea era firească.

Trece o oră, două,trei și Ariela nu se mai putea aduna să ia o decizie. Nici la librărie nu a așteptat vreodată așa de mult după cartea cu autograf al vreunui romancier. La un moment dat apare un filfizon cu aere de academician și intră în vorbă cu papetarul. Vorbea răspicat încât puteai să înțelegi câte ceva din conversație și dacă erai distanțat. Se tot înfoia în metafore și vorbea despre el și articolele lui din ceva ziar oarecum obscur, însă de perspectivă. Deși vorbea destul de răspicat Ariela nu i-ar fi dat prea mare atenție dacă acesta nu s-ar fi împiedicat strașnic. În momentul în care căzu zveltul filfizon, Ariela fată mărinimoasă din fire și iubitoare de animale se apropie de filfizon să îl ajute.  Bineînțeles că filfizonul a fost prea mândru să se lase ajutat de o biată fată, însă intenția contează și a fost destul pentru a stârni recunoștința sinceră a filfizonului. Papetarul între timp aminti povestea Arielei, iar filfizonul zgârcit cu el dar generos cu semenii se oferi să o ajute pe Ariela. Schimbă rapid niște mărci germane la colț de stradă și îi dădu Arielei suma de bani care îi mai lipsea să cumpere lampa de studiu. Ariela nu își mai încăpu de fericire și îi promise filfizonului că va lua numai note mari și foarte mari, iar eventual după sesiune se mai pot vedea încă o dată.

După aceea Ariela se pornise spre casă cu lampa la braț, bucuroasă că totul s-a terminat cu bine. Se făcuse deja seară, dar ce mai conta, lampa a salvat-o de la dezonoarea de a-și pica vreun examen în sesiune. Deși materia era voluminoasă si lua mult timp Ariela mai reflecta la toată pățania cu filfizonul și se decise să accepte în final o întâlnire cu el după sesiune, asta numai dacă nu trebuia să meargă la măriri.

Cosmin Sabo