Tags Posts tagged with "„Echinox”"

„Echinox”

0

Mai sus, mai curat, mai bun şi mult mai înţelept

Adrian Popescu, redactorul şef al celei mai prestigioase publicaţii literare clujene, STEAUA este laureatul Premiului Național de Poezie „Lucian Blaga” pentru Opera Omnia, decernat în 9 mai 2017, la Lancrăm şi iniţiat de Filiala Alba-Hunedoara a USR, cu sprijinul Consiliului Judeţean şi al Bibliotecii Judeţene Alba.

Premiul a marcat cei 122 de ani de la naşterea poetului Lucian Blagă în cadrul unui festival al cărui artizan este poetul şi profesorul Aurel Pantea, cel care a şi deschis festivitatea de premiere de la Lancrăm, alături de criticul literar Nicolae Manolescu, președinte al juriului şi al Uniunii Scriitorilor din România.

Din juriu au mai făcut parte Gheorghe Grigurcu, Dan Cristea, Irina Petraș, Al. Cistelecan, Vasile Spiridon și Răzvan Voncu, iar aceştia au decis să acorde premiul, conform regulamentului, lui Adrian Popescu, ceilalţi doi finalişti prezenţi la festival fiind Ioan Moldovan, redactorul şef  al revitei „Familia”şi Emil Brumaru.

La mulţi ani, în lumină şi poezie, Adrian Popescu!

Pentru a nu ştiu câta oară mi se întâmplă să public nepremeditat un interviu de ziua titularului. Am făcut-o anul trecut, o fac şi anul acesta, iar bucuria este cu atât mai mare, cu cât Adrian Popescu împlineşte chiar azi, 24 mai vârsta de 70 de ani.

Discret ca personalitate, dar insistent căutător al miracolul comunicării vizibilului cu invizibilul, un echinoxist în toată puterea versului, Adrian Popescu este un nume important al poeziei româneşti; pe drept cuvânt numit de un grup de prieteni iniţiaţi într-ale poeziei şi spiritualităţii Monseniorul. Cu o blândeţe de franciscan practicant, Adrian Popescu ştie să combine vechiul şi noul, să pună mesajele proprii sufletului şi formaţiei sale intelectuale şi spirituale, în forme uşor de receptat, dar inaccesibile în toată splendoarea lor fără un aparat critic şi cultural adecvat. Deşi totul pare clar, textul lui limpede la suprafaţă, se cere mereu analizat în dublul său înţeles metaforic.

Premiul recent mi-a condus din nou paşii spre redacţia revistei „Steaua”, unde cu  modestia ce îl caracterizează, Adrian Popescu mi-a răspuns la întrebări, privind nu în ochii mei, ci mai degrabă în ochii poeziei, ale căror taine nu încetează să le desluşească.

Rep.: Pentru că nu suntem la primul dialog, m-am gândit mult şi mi-am dat seama că nu v-am întrebat niciodată ce a însemnat pentru dumneavoastră Lucian Blaga?

Adrian Popescu: Încă din studenţie, Lucian Blaga a fost un model cultural, nu numai pentru mine, pentru întreg Echinoxul, revista studenţească înfiinţată în ’68, un an de deschidere politică,  unde Lucian Blaga era comentat, interpretat. Într-un fel, şi pentru mine şi pentru Ion Mircea şi pentru Dinu Flămând, acest model blagian a funcţionat, potrivit criticilor, mult timp. Eram numiţi la început chiar neoblagieni. A fost un fel de-a înţelege cultura în mod articulat, substanţial, constructiv. Aceasta a însemnat Blaga, rezonanţa sa naţională şi universală a acţionat fertil pentru întreaga promoţie a anilor ’70. Şi ceilalţi, precum Aurel Şorobetea sau Mariana Bojan, care au fost printre primii poeţi ai Echinoxului, au scris în această lumină neoblagiană.

Rep.: Cum aţi primit şi cum aţi privit poezia lui Blaga şi universul lui? Trăiţi în Cluj, unde a trăit Blaga, mergeţi pe străzile pe care a trecut el, aţi frecventat Universitatea si Biblioteca Universitară. Cum aţi simţit că v-au amprentat acestea?

Adrian Popescu: Am un mare regret, că n-am reuşit să-l cunosc personal pe Lucian Blaga. Am fost la casa lui de pe strada Gheorghe Martinuzzi prin anii ’70, trimis de redacţia „Steaua”, am cunoscut-o pe regretata sa soţie, Cornelia Blaga, am avut şi un scurt dialog. Ea m-a întrebat cum mă cheamă şi a spus „Da, e-un nume foarte bun pentru literatură!”. „E numele meu, nu e pseudonim”, i-am răspuns.

Am văzut caravela portugheză în încăperea blagiană, chiar în hol, cred, câteva gravuri de epocă, fotoliul său, era o ambianţă care impunea printr-o anumită sobrietate şi nobleţe.

Sigur, pe Blaga l-am simţit ca pe un spirit tutelar al Clujului şi a Transilvaniei în general. Mi-a plăcut să regăsesc această imagine de poet autentic european, chiar în comentariile directe ale italienistei Rosa del Conte, cea care a tradus „Poemele luminii” şi l-a comentat pe Blaga. A fost o vreme, se spune, chiar asistenta lui şi că ar exista actele respective la Cluj, dar apoi a fost expulzată. În orice caz, se deschide un capitol ineteresant cu traducerea şi comentarea poeziei lui Blaga în Italia, dar şi a lucrărilor sale filosofoce, a trilogiilor.

Ba mai mult, amintita şi iubita de clujeni, Rosa del Conte îl propune, împreună cu un profesor de la Milano, pe Blaga pentru a primi premiul Nobel pentru poezie. Autorităţile vremii nu au fost de acord, fiind asfel împiedicat să ia meritatul premiu Nobel, l-a luat Jimenez. A fost o împrejurare ciudată, o lipsă de şansă, provocată şi de indiferenţa sau reaua înţelegere a unor factori de decizie culturali, impregnaţi, schimbaţi de ideologia totalitară care ne-a despărţit.

Aşa era Blaga, un om pe care l-ai fi putut întâlni, aşa cum l-ai fi putut întâlni pe Agârbiceanu pe străzile Clujului, pe Emil Isac, cel care se născuse cu mult înaintea mea. Clujul a avut, într-adevăr poeţi însemnaţi, a stat o vreme aici şi Ana Blandiana, îi are şi acum pe Ion Pop, un universitar cu o poezie originală, alături de interpretările sale critice, pe Ion Mureşan, Aurel Rău, pe Marcel Mureşeanu, Horea Bădescu, Ruxandra Cesereanu Are, Ştefan Manasia. Toţi au ceva din acest spirit universal blagian, dar stilistic sunt cu toţii foarte diferiţi. Modelul blagian nu mai este pentru cei tineri formator, aşa cum a fost pentru noi, primii echinoxişti. Pentru mine, personal e un model valid, cu vitalitatea sa culturală, pentru că împacă localul cu universalul.

Lancrămul este deja un simbol universal pentru multă lume, pentru interpreţi francezi, italieni, germani, aşadar toate aceste lucruri care înseamnă particular, regional se împacă foarte bine cu o viziune cosmică. Dar pentru ca să ai această puterea de a depăşi zonalul şi  a îngloba localul, trebuie să fii Blaga. El rămâne şi o lecţie de bună înscriere în circuitul cultural universal, un bun exemplu de spirit al Europei de nişă, căci reuşeşte să asimileze cultura germană, spiritul vienez, decadenţa expresionistă, vitalitatea uşor nevrozată a modernismului.

Blaga îmbină mai multe lecţii şi, în acelaşi timp, e foarte românesc. Secretul e originalitatea sa, talentul cu care reuşeşte să fie cel pe care îl căuta şi îl comenta cu entuziasm Sextil Puşcariu, imdiat după Unire, spunând că este o expresie extraordinară a vitalităţii nostre de popor care îşi vede întregite acum hotarele. Deci, era o expresie a unui început în cultura română după Marea Unire de la 1918. Aşa trebuie văzute aprecierea entuziastă a poetului şi a Clujului, despre care a vorbit şi Petru Poantă foarte bine în legătură cu înflorirea, cu manifestarea de nivel european a Universităţii clujene.

Acesta ar fi Blaga, pe scurt. Nu intru în trilogii, nu intru în analiza poeziei sale şi mă rezum doar la nişte idei generale, care să cuprindă ceea ce are el ireductibil.

Rep.: Festivalul Blaga de la Alba Iulia vine să completeze într-un alt registru Festivalul Internaţional „Lucian Blaga” de la Cluj. Dumneavoastră le-aţi unit anul acesta în mod strălucit, deşi sunteţi cunoscut pentru discreţia şi felul în care nu vă promovaţi. Cum aţi primit vestea, în chiar preajma împlinirii a 70 de ani?

Adrian Popescu: Este o legătură evidentă între aceste două festivaluri. Cel de la Cluj are susţinerea unui poet important ca Horea Bădescu şi el un blagian, într-o anumită privinţă, un echinoxist manifestat de timpuriu. Apoi remarcăm în luciditatea, spiritul organizatoric şi sociabilitatea Irinei Petraş un pilon în tot ceea ce înseamnă respect şi cultivarea spiritului blagian, căci e destul să ne gândim la Caietele lui Lucian Blaga, apărute în mai multe ediţii după ce au fost rostite comunicările în numeroasele ediţii ale festivalului clujean.

Spiritul blagian poate fi regăsit şi în acest premiu, care vrea să cinstească memoria poetului, una pe care trebuie să o păstrăm vie, între cele două manifestări culturale naţionale şi respectiv internaţionale, în ceea ce priveşte Clujul. Aici a fost sărbătorit cu mulţi invitaţi din Franţa, cum e traducătorul Jean Poncet, cu italieni, cu englezi, germanii şi alţii. Există, desigur, o legătură, o completare între ele.

În 9 mai, zi cu triplă semnificaţie sărbătorească, mi s-a acordat acest premiu, la prima ediţie a festivalului, din şirul care va continua. L-am primit cu bucurie, toţi au spus că este o potrivire, că aşa s-au întâmplat lucrurile, încât premiul a revenit unui autor din Transilvania, care are ceva în sângele său poetic din Lucian Blaga, dacă nu e preţios spus. Sigur, eu am fost în această admiraţie continuă de mic, citindu-i primele versuri.

Cu sobrietatea care îl caracterizează, Adrin Popescu vorbeşte cu entuziasm despre revista pe care o conduce şi rolul ei în receptarea poeziei lui Lucian Blaga.

Adrian Popescu: Un lucru extraordinar a realizat revista „Steaua”, mai ales prin Aurel Rău, publicându-l, reintroducându-l pe Blaga, dar şi pe Vasile Voiculescu şi Adrian Maniu în acest circuit cultural naţional după o interdicţie de semnătură. A fost un lucru extraordinar,un spirit de colegialitate respectuoasă cu care se poate mândri vechea echipă stelistă prin această apropiere de Blaga. Redactorii de la „Steaua” au ştiut să obţină manuscrise fabuloase, „Mirabila sămânţă” vede lumina tiparului în „Steaua” şi alte câteva poezii, reuşind practic să îl facă din nou cunoscut cititorilor. Desigur, Blaga se lupta şi pentru o primă ediţie după război, aceasta a apărut, apoi, în decursul anilor, ediţii peste ediţii, dar prima restituire publicistică aparţine revistei „Steaua”.

Blaga publicase foarte puţin înainte, un singur articol, tot în Steaua, despre zborul omului în Cosmos, aceasta fiind reintrarea sa în presă, dar cu poezie puţin mai târziu. Aurel Rău a ştiut să trateze, să nu devină un act de compromis politic publicarea în revistă.  Avem aceste poezii splendide, pe care vârsta matură, chiar apropiată de senectute, una seniorală, sub aspect literar, toate îmbinate într-o figură a amurgului unui poet care dă mlădiţe într-o revistă literară foarte citită, considerată de elită. E o etapă în care mă implic sufleteşte, urmând la coordonarea revistei după Aurel Rău.

N-am avut curajul lui Ion Pop, al Anei Blandiana, a lui Ion Papuc să-l vizitez pe Blaga, aşa cum au făcut ei, mergând acasă la el, neanunţaţi, dar cu speranţa de a fi primiţi, de a schimba câteva cuvinte, aşa cum a făcut-o şi Gheorghe Grigurcu, student fiind.

Premiul de la festivalul din Alba Iulia este unul care se potriveşte şi cu vârsta mea care e deja pe versantul descendent, aşa că sunt mulţumit sufleteşte. Nu-mi mai doresc decât să-i văd şi pe cei tineri că se bucură de premii şi de şansa pe care am avut-o eu în literatură, întâlnind persoanele potrivite, oameni cu deschidere. Când debutam în „Steaua” în ’64, nu mai erau mari impedimente ideologice, era un an de relativă libertate, a urmat apoi „Echinoxul” care e de la început şi până azi o tribună a libertăţii intelectuale şi lucrurile s-au orânduit bine, ceea ce m-a ajutat să mă afirm.

Rep.: Mi se pare mie sau se aranjează bine premiul acesta alături de cel de la Botoşani?

Adrian Popescu: Este o secretă legătură între premiul Eminescu de la Botoşani şi premiul Blaga de la Alba-Iulia, pentru că Lucian Blaga spunea despre sine că este un fel de nepot al lui Eminescu. Probabil şi premiul acesta e un fel de nepot, deocamdată, ctitorit de poetul Aurel Pantea cu concursul preşedintelui Consiliului Judeţean Alba, Ion Dumitrel, un om deschis spre actul cultural. Premiul de la Botoşani are o soliditate a sa, e din 1990 şi cel de la Alba e o fericită completare, cu şanse reale de a deveni un premiu important şi râvnit de poeţi. Îi doresc să ajungă în strălucire premiul Eminescu de la Botoşani, în marea familie a poeziei româneşti.

Rep.: Societatea noastră ar avea, totuşi nevoie de o investiţie, în cultură, în poezie, în sufletul omului, nu-i aşa?

Adrian Popescu: Da, fără îndoială, ar mişca poate altfel lucrurile, cu mai multă generozitate, cu o înţelegere mai bună a legăturilor dintre cele de aici şi cele de dincolo. Literatura este o mină de aur, dacă ştii să investeşti în ea şi nu te grăbeşti, iar discreţia e de bun augur pentru un poet. Din nefericire, omul de azi e mai mult întors spre televizor decât spre o carte şi e comod, în general.

Rep.: Ia mai mult reţete gata fabricate, dar nu ne pierdem încrederea în lectură, în poezie!

Adrian Popescu: Nu, nicidecum. Tinerii citesc, cenaclurile abundă, suntem cu revista „Steaua” peste drum de cafeneaua „Insomnia” unde e un foarte apreciat şi activ club de lectură,  extrem de viu.

Rep.: Alături de sensul literaturii contemporane, rămân valorile.

Adrian Popescu:  Aşa e, la Blaga şi Eminescu te poţi întoarce mereu, pentru că au sâmburele acela de eternitate, care ne transmite că sensul nostru şi al vieţii noastre se îndreptă spre ceva ce este dincolo de noi, mai sus, mai curat, mai bun şi mult mai înţelept.

 

0

În zilele de 4 și 5 aprilie 2017 scriitoarea, eseista şi profesorul Marta Petreu a fost omagiată la Università Degli Studi di Napoli „L'Orientale”.

Departamentul de Studii literare, lingvistice și comparate din cadrul Universității de Studii din Napoli, în colaborare cu Institutul Român de Cultură şi Cercetare Umanistică de la Veneţia a organizat o sesiune de comunicări despre opera Martei Petreu, laureată a numeroase pre­mii naţionale și ale cărei volume (poezie, romanul Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului, stu­dii asupra culturii româneşti) au fost traduse şi publi­cate în țări precum Franţa, S.U.A., Italia, Ungaria, Serbia sau Elveţia. În Italia, Martei Petreu i-au apărut volumele Cioran sau un trecut deocheat (2015) și De la Junimea la Noica. Studii de cultură românească (2016), amîndouă la Editura Orthotes, precum și volumul de poeme Apocalipsa după Marta (2016, Editura Joker.

Alături de Marta Petreu au participat Giancarlo Baffo (Università di Siena), Camelia Sanda Dragomir (Universitatea „Ovidius” din Constanța), Antonio di Gennaro, Ovidiu Pecican (Universitatea „Babeș-Bolyai”, Cluj-Napoca), Mattia Luigi Pozzi (Università Catolica del Sacro Cuore, Milano), Irma Carannante (Università dell‘Orientale), Amalia Pecican, Magda Arhip (Università dell‘Orientale), Amelia Natalia Bulboacă, Diego Giordano (Orthotes), Giovanni Rotirori (Università dell‘Orientale), Augusto Guarino (coordonatorul Departamentului de Studii literare, lingvistice și comparate/ Università dell‘Orientale), Giampiero Moretti (coordonatorul Departamentului de Științe umane și sociale).

“Îmi place să scriu, asta-mi place foarte tare, îmi place să-mi construiesc cărţile după ce le-am scris şi asta-mi place foarte tare, îmi place să le văd apărând şi după aceea nu mai îmi place nimic.(…) La urma urmelor trebie să fiu recunoscătoare destinului, am fost un om norocos, am fost folosită ca instrument de scris şi am scris atent, fără să trădez ceea ce mi-a fost dictat.

N-am stricat instrumentul, ăsta e meritul meu, pentru că un poet asta este, un instrument prin care specia umană îşi trimitei ei înseşi mesaje sau, dacă vreţi să formulez în limbaj religios, Dumnezeu trimite mesaje oamenilor prin profeţi şi poeţi, iar cum profeţii sunt din ce în ce mai puţini, au rămas poeţii. Unii strică instrumentul, eu cred că nu l-am stricat” a mărturisit Marta Petreu cu ocazia lansării la Cluj a volumului de poeme  „Aceasta nu este viaţa mea”, apărută la editura Humanitas, în colecţia de autor.

Ca o coloană

Singură. Singură. Singură

Eu stau ca un orb închisă în mine

Mă doare - deci ştiu că sînt vie

Ce frumuseţe ce frumuseţe feroce

creşte din singurătatea mea de femeie

Ce libertate îmi dă astăzi timpul acesta

roşu cum cerul la ceas rău de amurg

Sînt singură. Stau în picioare. Pe picioare-mi duc

greul

Sînt numai o rană

şi ca o coloană mă sprijin pe mine

Da. Stau verticală

ca scara lui Iacob care coboară din cer

 (Din vol. Scara lui Iacob, Editura Cartea Românească, 2006)

Marta Petreu este scriitor şi profesor. Face parte din gruparea literară „Echinox” ; e membră a Uniunii Scriitorilor din România şi a Fundaţiei Culturale „Apostrof”. Este profesor de istoria filosofiei româneşti la Universitatea „Babeş-Bolyai” şi redactor-şef al revistei Apostrof, mensual editat de Uniunea Scriitorilor din România. Doctor în filosofie al Universităţii din Bucureşti.

A debu­tat editorial în 1981, cu volumul de poeme Aduceţi ver­bele. Alte volume de poezie: Dimineaţa tinerelor doamne (1983); Loc psihic (1991); Poeme neruşinate (1993); Cartea mîniei (1997); Apocalipsa după Marta (1999); Falanga (2001); Scara lui Iacob (2006); Asta nu este viaţa mea (2014). Ca eseist şi istoric al filosofiei româ­neşti, a publicat volume precum: Teze neterminate (1991); Jocurile manierismului logic (1995); Un trecut deocheat sau „Schimbarea la faţă a României” (1999); Ionescu în ţara tatălui (2001); Filosofia lui Caragiale (2003); Filosofii paralele (2005); Despre bolile filosofilor. Cioran (2008); Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian (2009).

A publicat, sub titlul Conversaţii cu… (2004 şi 2006), două volume de interviuri cu personalităţi ale vieţii intelectuale româneşti. A gîndit şi alcătuit mai multe volume tematice de confesiuni. A prefaţat şi îngrijit ediţii de carte de filosofie şi de literatură (Nae Ionescu, Bucur Ţincu, Constantin Rădulescu-Motru, Radu Stanca, D.D. Roşca, Alexandru Vona ş.a.).

În 2011, Editura Polirom a iniţiat seria de autor „Marta Petreu”, în care au apărut pînă în prezent: romanul Acasă, pe Cîmpia Armaghedonului (Premiul „Cartea Anului 2011” acordat de România lite­rară şi Fundaţia Anonimul; Premiul pentru cea mai bună carte de ficţiune a anului 2011, decernat la Gala Industriei de Carte din România); Apocalipsa după Marta (integrală a poeziei editate pînă în 2011); Cioran sau un trecut deocheat; De la Junimea la Noica. Studii de cultură românească; Filosofia lui Caragiale; O zi din viaţa mea fără durere; Ionescu în ţara tatălui; Jocurile manierismu­lui logic; Filosofii paralele; Biblioteci în aer liber; Asta nu este viaţa mea (poezie); Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu – Mihail Sebastian.

În 2016, în colecţia „Eseuri şi confesiuni” a Editurii Polirom a apărut volumul Generaţia ’27 între Holocaust şi Gulag. Mircea Eliade şi Klaus Mann despre generaţia tînără.

De curînd, de asemenea în colecţia „Eseuri şi confesiuni”, a apărut ediția a III-a revăzută și adăugită a volumului Despre bolile filosofilor. Cioran.

css.php

Sustine cel mai nou ziar din Cluj!

Daca ti-a placut siteul nostru si apreciezi munca depusa de noi, ajuta-ne cu un LIKE!