Tags Posts tagged with "Alexandru Dabija"

Alexandru Dabija

De la corporatizarea relaţiilor interumane şi autismul social la realismul capitalist

Pe dramaturgul Flavius Lucăcel îl întâlneşti mai greu. Are câteva cărţi editate, dar ca să îi vezi piesele jucate nu trebuie să cauţi cu privirea afişele mari, ci să mergi în satele ardelene. Acolo, în spaţii ireale, cu laviţe de lemn şi baloţi de paie, cu ştergare şi covoare ţesute ai să-l găseşti înconjurat de oameni entuziasmaţi că vine şi la ei teatru. Cei mai vârstnici îşi amintesc de spectacolele care ajungeau cu oarecare regularitate la Căminul Cultural odinioară. Acum, toată lumea are televizor, iar Căminul e loc de petreceri la nunţi şi de jelanie la înmormântări. Nu mai e aproape deloc unul cultural. Câte o bibliotecă mai salvează aparenţele.

Îi sunt aproape pictura, poezia, dar teatrul rămâne marea sa pasiune. O împarte cu munca. Şi cu prietenii, pentru că Flavius Lucăcel ştie să fie un foarte bun prieten. De fapt, dacă mă gândesc bine, mulţi dintre prietenii mei sunt şi ai lui. Ne leagă dragostea de literatură şi de sinceritate.

Rep.: În copilărie scriem compuneri pentru şcoală, ne ia microbul poeziei, dar cu dramaturgia e mai complicat. M-am întrebat adesea cum te-ai apropiat de teatru, dar n-am făcut-o, pentru că era ceva firesc. Cum toate trebuie să aibă, undeva un început, spune-mi cum a fost în cazul tău?

Flavius Lucăcel: Experienţa cu teatrul cred că e legată de cei doi ani de liceu din Baia Mare şi profesorul de limba franceză Nicolae Veis, care ne-a îndrumat să ne  facem abonamente la teatru. Ţin minte că am văzut o piesă,  Poveste de dragoste cu Anda Cantuniari, de Mircea Marian, după  romanul omonim. Nici nu ştiu de câte ori am văzut spectacolul şi aşa a început nebunia cu teatrul.

Rep.:. De fapt teatrul a fost pentru tine o poveste de dragoste?

Flavius Lucăcel: Da, o poveste de dragoste, legată şi de satul în care am crescut, de oamenii din jurul meu, erau nişte personaje care mă fascinau. Jucau teatru non-stop!

Rep.: Întâmplător am fost la Aluniş, în judeţul Sălaj şi am văzut ce bogăţie incredibilă de folclor muzical există acolo.

Flavius Lucăcel: Alunişul avea oameni foarte faini, acum s-au cam dus. Şi nu e doar asta, s-a cam pierdut tot farmecul, nu  mai au poveşti frumoase. Nu ştiu ce le lipseşte, dar oamenii aceia erau în copilăria mea plini de viaţă şi de poveşti incredibile, cu tâlc. Erau plini de bun simţ, dar şi de umor.

Rep.: Te-au inspirat pentru piesele tale?

Flavius Lucăcel: Da, am folosit multe întâmplări, mai ales spuse de oamenii de care am fost şi rămân legat, deşi au dispărut din lumea vizibilă. Erau poveşti bahice fabuloase, adevărate epopei. Am o piesă în  care am consacrat un personaj celebru atunci pe Valea Someşului. I se spunea Bagarici, este un personaj mic şi verde, care face multe prostioare, dar nimeni nu a aflat vreodată ce fel de entitate este. Un şugubăţ care se arată doar alcoolicilor.

Rep.: Era un fel de conştiinţă, îi trăgea de mânecă sau îi împingea la prostii şi mai mari?

Flavius Lucăcel: Depinde. Lui Marcel i-a făcut praf televizorul Snagov sau cel puţin aşa susţine Marcel.

Rep.: A mai fost piatra foarte mult în viaţa ta. Ce a însemnat ea, cum s-a infiltrat în viaţa de dramaturg?

Bunicul meu a fost pietrar, tata, cât a putut lucra, tot pietrar şi el, dar vârsta nu i se mai potriveşte acum cu această muncă dură. Am crescut de mic într-o adevărată cultură a pietrei de calcar, existentă în zonă. Se fasona piatra pentru construcţii şi se făceau monumente funerare.

Rep.: Cum e să lucrezi în piatră, cum te influenţează?

Flavius Lucăcel: E o muncă grea, dar frumoasă prin duritatea ei. Ai satisfacţia că în urma efortului rămâne ceva material în urmă, care transformă spaţiul.

Rep.: E mai important sensul durabilităţii decât duritatea pietrei?

Flavius Lucăcel: Da, e mai important pentru mine. Aşa oamenii ştiu unde să-şi găsească trecutul.

Rep.: Tu ai continuat să faci asta în piesele tale, marcând într-un fel personaje, întâmplări ce vor rămâne în eternitate. Ce teme ai ales?

Flavius Lucăcel: La început erau întrebări mari, era metafizică... Cu vremea m-am uitat  mai aproape la personaje, la lucrurile din apropierea omului simplu, la viaţă şi cred că acum sunt într-o fază în care încep să mă apropiu de teatru. De TEATRUL adevărat. Ultima temă e legată de autism, dar nu ca dizabilitate, ci ca relaţie în cuplu, autismul social şi nu cel personal.

O altă temă care mă preocupă mult în ultima vreme şi mă gândesc adesea la ea, încercând să o dezvolt este corporatizarea relaţiilor dintre oameni. E interesant de observat şi am văzut începând cu relaţia mea cu unii dintre prieteni. Anul acesta a fost unul al micilor dezamăgiri legate de relaţiile de prietenie. Pe unii oameni din jurul meu i-a schimbat puterea, puterea asta ca o otravă ce modifică fundamental omul.

Ce înseamnă din punctul meu de vedere corporatizarea relaţiilor? Oamenii nu mai sunt interesaţi să emită şi să recepteze afecţiune, sentimente. Ei sunt interesaţi doar de aranjamente financiare, de cum ar putea să facă ceva împreună,ca să obţină mai mulţi bani şi aproape deloc în plan spiritual. Pentru mine e un lucru trist să văd cum absolut totul în jurul meu se transformă încet într-o corporaţie. Avem nevoie şi de altceva în afară de relaţiile interesate.

Rep.: Până la urmă, un creator are şansa să utilizeze aceste neîmpliniri de care avem parte, să le metabolizeze şi să le pună în creaţia sa. Să înţeleg că vom regăsi multă tristeţe?

Flavius Lucăcel: Eu nu am reuşit să scriu o tragedie pură. Tragedia mi se pare perla dramaturgiei. Mi se pare că e mai greu să-i faci să plângă. Eu scriu acum mai mult comedie sau tragi-comedie. Nu sunt un om cu o stare puternic ancorată în tragic.

Rep.: Dacă nu erai un optimist n-ai fi declanşat spectacolele din sate şi toată seria de manifestări „Cultura în şură”. Cum vă primesc oamenii acolo?

Flavius Lucăcel: Ideea îi aparţine regizorului Victor Olăhuţ, iar eu fac parte din echipa de implementare a proiectului, alături de Victor şi de Florentina Năstase. Este o iniţiativă plină de satisfacţii, care ne permite să ne mişcăm într-o zonă lipsită de manifestări, cel puţin deocamdată. Spectacolele care ajungeau odinioară în sate, astăzi sunt doar o amintire. Suntem primiţi cu braţele deschise şi cu sufletul asemenea.

Rep.: Ce duceţi de acolo odată cu fiecare spectacol?

Flavius Lucăcel: Primim foarte multă căldură şi rămânem cu sentimentul că merită să facem asta. Oamenii ne aşteaptă şi se bucură că ajungem acolo. Publicul din Râşca de Cluj, din Galda de Alba sau din Surduc, din judeţul Sălaj e, poate mai cald, mai sincer, mai fericit că teatrul nu i-a uitat.

Rep.: Care e relaţia ta cu vârstnicii?

Flavius Lucăcel: Mi-s dragi şi chiar nu înţeleg curentul acesta negativ împotriva lor. E o reacţie nefirească faţă de oamenii mai în vârstă din domeniile culturale, mai ales. Toţi greşim, dar cred că greşelile sunt uniform comise şi ar trebui tot aşa şi asumate. Ura şi nerăbdarea face foarte mult rău tuturor. Eu văd cât e de fericit tata interacţionând cu fiul meu cel mic şi cât e acesta de diferit faţă de ceilalţi doi copii, care nu au crescut aproape de bunicul lor. E mai uman, mai atent cel mic, relaţia lor are o anume poezie.

Rep.: Ţi se pare că „bătrânii” din cultură cer poate prea mult de la noi?

Flavius Lucăcel: Poate. Însă în nicio ţară nu se întâmplă aşa ceva, să negi în totalitate o generaţie, doar pentru că e trecută de o anumită vârstă. Nu degeaba suntem inventatorii absurdului în teatru! Iar radicalizarea permanentă mi se pare nu doar o prostie, dar şi primejdioasă. Parcă toţi se pregătesc mai degrabă să se extermine unii pe alţii, decât să convieţuiască. Puseele de extremism, de violenţă mă înspăimântă. Cei ce sunt azi extremişti pe teme minore, vor proceda la fel cu minorităţile, cu valorile, cu cei fără putere să se apere.

Rep.: Cum a fost primită piesa cu care ai participat anul trecut la Premiile Uniter pentru cea mai bună piesă a anului?

Flavius Lucăcel: A fost bine primită. Pentru mine, nominalizarea e echivalentă cu câştigarea premiului. M-am bucurat foarte mult. Era vorba de textul despre autismul relaţiilor. A picat bine, dar piesa nu a fost jucată. Din păcate, dragmaturgia românească de azi are puţine şanse, ca orice alt produs românesc. E o tendinţă de a devaloriza tot ce facem noi şi intrăm în extaz doar când e vorba de lucruri care nu ne aparţin nouă, românilor.

Rep.: Noul val românesc din cinematografie a prins, totuşi bine la publicul tânăr.

Flavius Lucăcel: Aşa e şi cu dramaturgia, e un fenomen la fel de valoros, dar mai puţin cunoscut în România. Noul val din teatru e foarte cunoscut în America, în restul Europei, dar în interiorul ţării, oamenii nu sunt percepuţi cum ar trebui. Autori ca Radu Macrinici, Ştefan Caraman şi mulţi, mulţi alţii nu sunt jucaţi. În momentul acesta nu este interes pentru ei. Mai interesant este orice autor străin.

Rep.: Sunt şi spectacole de autor, nu?

Flavius Lucăcel: Da, e o tendinţă ca regizorii de teatru, mai ales cei tineri să construiască spectacole împreună cu teatrologi în unele cazuri sau chiar singuri. E o tendinţă bună, zic eu, lucrează mult, activează mai ales în mediul independent, îşi fac rost de bani pe proiecte. La organismele care finanţează proiecte culturale, banii nu sunt mulţi. Fiecare se descurcă aşa cum poate, dar unii tineri o fac la modul fericit. Mă gândesc la grupul de la Reactor, de la Fabrica de Pensule, ambele din Cluj, care fac lucruri frumoase şi au publicul lor, în general tânăr.

Rep.: Mai are astăzi teatrul puterea de a fixa nişte personaje importante? Mă gândesc la teatrul social, ancorat în evenimente punctuale.

Flavius Lucăcel: E foarte greu să vorbeşti despre personaje în teatrul care se scrie acum. Sunt multe personaje colective, există o tendinţă de a politiza foarte mult teatrul... Eu, mai în glumă, mai în serios, numesc multe aşa-zise producţii teatrale o expresie a realismului capitalist. Şi nu e neapărat un lucru rău sau neapărat un lucru bun, fiecare îşi alege cum vrea să scrie. Eu nu cred într-un asemenea teatru politic, eventual cu miză imediată.

Cred într-o continuare a teatrului ca exerciţiu de creştere intelectuală, morală şi sufletească. Personal, mă simt confortabil pe drumul deschis de Eugen Ionescu şi Bertold Brecht. Nu ştiu unde voi ajunge, încerc să-mi găsesc o voce a mea, încerc să spun lucrurile în felul meu.

Dar nu pot să numesc personaje notabile în dramaturgia contemporană românească, nici chiar în textele autorilor pe  care îi apreciez. Poate că tendinţa coincide cu cea a regizorilor de a construi mai degrabă arhetipuri, nişte conglomerate uniforme.

Rep.: Este o aliniere la societatea actuală, pornită pe a uniformiza, a crea mai degrabă mase, decât individualităţi? Au şanse de a străpunge turma doar vârfurile?

Flavius Lucăcel: Se pare că da, cred că aşa este, dar cred că lumea se va sătura la un moment dat de mediocritate. Un exemplu bun e Teatrul Maghiar din Cluj, care are cel mai bun repertoriu din România în acest moment, după părerea mea şi unul dintre cele mai bune din Europa. Este meritul managerului, regizorul Gabor Tompa, a trupei care îşi doreşte să facă teatru, îşi lucrează excelent partitura şi nu se prezintă oricum în faţa publicului. Este, de fapt, o reacţie la exigenţa publicului. Acolo vezi români şi maghiari îndrăgostiţi şi cunoscători de teatru exigenţi. Acolo nu cred că ar avea succes prea multe experimente, adesea facile.

Rep.: Ţi-ai dori colaborarea cu un anumit regizor, cu o anumită trupă?

Flavius Lucăcel: Da, evident că-mi doresc, mai ales cu regizori tineri. Victor Olăhuţ e unul din preferaţii mei, Marcel Ţop, Andrei Măjeri, Bobi Pricop, Vlad Cristache, sunt mulţi regizori tineri foarte talentaţi. Regizorii din generaţia de mijloc nu sunt deloc interesaţi de dramaturgia contemporană românească. Face exceptie poate Alexandru Dabija, care a pus în scenă texte de Mimi Brănescu, dar e prea puţin ca să salveze situaţia. Regizorii consacraţi nu se înghesuie la textele contemporane.

Rep.: Care ar fi şansele de a aduce constant publicul tânăr în sala de spectacol? La urma urmelor despre asta e vorba. Teatru s-a  scris şi se va scrie şi de aici încolo, dar dacă publicul nu va fi mereu actualizat cu cea mai tânără generaţie, se va dovedi un demers inutil.

Flavius Lucăcel: Se pare că o direcţie ar fi cea pe care merge trupa din jurul Reactorului. La ei, sălile sunt pline de tineri, discută între spectacole. E vorba de producţii minimaliste în care tinerii pot să se identifice.

Rep.: Vezi o speranţă ca aceste spectacole de mici dimensiuni din zona teatrului independent să ajungă pe scena marilor teatre?

Flavius Lucăcel: Eu cred că îşi află în orice moment locul acolo. Actorii sunt foarte buni, regizorii la fel, publicul e relativ constant. Deocamdată, cred că îi împiedică doar sistemul de cooperativă din interiorul majorităţii teatrelor de stat. Se pătrunde foarte greu, criteriile de selecţie nu au aproape nicio legătură cu piaţa. În alte ţări există cluburi de lectură în jurul teatrelor şi acolo se face o selecţie de câteva texte. Ele trec apoi prin filtrul specializat al secretariatelor literare din teatre şi al regizorilor, care decid. Un rol are astfel şi publicul, prin cei ce fac parte din aceste cluburi de lectură cu componenţă variată, profesionişti şi amatori. Sistemul teatral românesc, aşa cum funcţionează el acum este unul învechit, cu mari carenţe, dar asta e doar părerea mea.

Rep.: Da, vorbeai de Teatrul Maghiar din Cluj, aş merge mai departe cu exemplele la Teatrul Naţional „Radu Stanca” din Sibiu, unul dinamic, aşadar există o speranţă.

Flavius Lucăcel: Există, dar aceste exemple sunt doar nişte excepţii. Acolo e o mare diversitate şi de regizori de toate vârstele, de scenarişti, iar criteriul esenţial e valoarea.

Rep.: Întoarcerea la valoare e singura cale de urmat?

Flavius Lucăcel: Da, însă umăr la umăr cu crearea de culoare pentru tinerii talentaţi. Azi, tinerii primesc contracte în teatru, însă doar din cele cu buget minimal sau buget zero. Au şi ei rate, au şi ei familii, dar se aşteaptă ca ei să facă doar voluntariat. Si ei au nevoie de bani. Şi de respect.

Rep.: Am observat în textele tale o structura multistratificată. Primul nivel e accesibil oricărui om, urmat de straturi mai subtile.

Flavius Lucăcel: Cred că asta e o problemă la textele mele şi cine nu e atent la ele, cred că le pune deoparte. Vor veni şi regizorii mei la un moment dat. Am răbdare. Public am, dar nu există o continuitate în mediul privat, acolo lucrurile sunt ceva mai complicate.

Rep.: Din tot ceea ce trăim azi, ţi se pare că sunt nişte lecţii care se aplică şi teatrului?

Flavius Lucăcel: Da. Măsura şi inteligenţa.

css.php

Sustine cel mai nou ziar din Cluj!

Daca ti-a placut siteul nostru si apreciezi munca depusa de noi, ajuta-ne cu un LIKE!