Tags Posts tagged with "Adrian Popescu"

Adrian Popescu

0

Mai sus, mai curat, mai bun şi mult mai înţelept

Adrian Popescu, redactorul şef al celei mai prestigioase publicaţii literare clujene, STEAUA este laureatul Premiului Național de Poezie „Lucian Blaga” pentru Opera Omnia, decernat în 9 mai 2017, la Lancrăm şi iniţiat de Filiala Alba-Hunedoara a USR, cu sprijinul Consiliului Judeţean şi al Bibliotecii Judeţene Alba.

Premiul a marcat cei 122 de ani de la naşterea poetului Lucian Blagă în cadrul unui festival al cărui artizan este poetul şi profesorul Aurel Pantea, cel care a şi deschis festivitatea de premiere de la Lancrăm, alături de criticul literar Nicolae Manolescu, președinte al juriului şi al Uniunii Scriitorilor din România.

Din juriu au mai făcut parte Gheorghe Grigurcu, Dan Cristea, Irina Petraș, Al. Cistelecan, Vasile Spiridon și Răzvan Voncu, iar aceştia au decis să acorde premiul, conform regulamentului, lui Adrian Popescu, ceilalţi doi finalişti prezenţi la festival fiind Ioan Moldovan, redactorul şef  al revitei „Familia”şi Emil Brumaru.

La mulţi ani, în lumină şi poezie, Adrian Popescu!

Pentru a nu ştiu câta oară mi se întâmplă să public nepremeditat un interviu de ziua titularului. Am făcut-o anul trecut, o fac şi anul acesta, iar bucuria este cu atât mai mare, cu cât Adrian Popescu împlineşte chiar azi, 24 mai vârsta de 70 de ani.

Discret ca personalitate, dar insistent căutător al miracolul comunicării vizibilului cu invizibilul, un echinoxist în toată puterea versului, Adrian Popescu este un nume important al poeziei româneşti; pe drept cuvânt numit de un grup de prieteni iniţiaţi într-ale poeziei şi spiritualităţii Monseniorul. Cu o blândeţe de franciscan practicant, Adrian Popescu ştie să combine vechiul şi noul, să pună mesajele proprii sufletului şi formaţiei sale intelectuale şi spirituale, în forme uşor de receptat, dar inaccesibile în toată splendoarea lor fără un aparat critic şi cultural adecvat. Deşi totul pare clar, textul lui limpede la suprafaţă, se cere mereu analizat în dublul său înţeles metaforic.

Premiul recent mi-a condus din nou paşii spre redacţia revistei „Steaua”, unde cu  modestia ce îl caracterizează, Adrian Popescu mi-a răspuns la întrebări, privind nu în ochii mei, ci mai degrabă în ochii poeziei, ale căror taine nu încetează să le desluşească.

Rep.: Pentru că nu suntem la primul dialog, m-am gândit mult şi mi-am dat seama că nu v-am întrebat niciodată ce a însemnat pentru dumneavoastră Lucian Blaga?

Adrian Popescu: Încă din studenţie, Lucian Blaga a fost un model cultural, nu numai pentru mine, pentru întreg Echinoxul, revista studenţească înfiinţată în ’68, un an de deschidere politică,  unde Lucian Blaga era comentat, interpretat. Într-un fel, şi pentru mine şi pentru Ion Mircea şi pentru Dinu Flămând, acest model blagian a funcţionat, potrivit criticilor, mult timp. Eram numiţi la început chiar neoblagieni. A fost un fel de-a înţelege cultura în mod articulat, substanţial, constructiv. Aceasta a însemnat Blaga, rezonanţa sa naţională şi universală a acţionat fertil pentru întreaga promoţie a anilor ’70. Şi ceilalţi, precum Aurel Şorobetea sau Mariana Bojan, care au fost printre primii poeţi ai Echinoxului, au scris în această lumină neoblagiană.

Rep.: Cum aţi primit şi cum aţi privit poezia lui Blaga şi universul lui? Trăiţi în Cluj, unde a trăit Blaga, mergeţi pe străzile pe care a trecut el, aţi frecventat Universitatea si Biblioteca Universitară. Cum aţi simţit că v-au amprentat acestea?

Adrian Popescu: Am un mare regret, că n-am reuşit să-l cunosc personal pe Lucian Blaga. Am fost la casa lui de pe strada Gheorghe Martinuzzi prin anii ’70, trimis de redacţia „Steaua”, am cunoscut-o pe regretata sa soţie, Cornelia Blaga, am avut şi un scurt dialog. Ea m-a întrebat cum mă cheamă şi a spus „Da, e-un nume foarte bun pentru literatură!”. „E numele meu, nu e pseudonim”, i-am răspuns.

Am văzut caravela portugheză în încăperea blagiană, chiar în hol, cred, câteva gravuri de epocă, fotoliul său, era o ambianţă care impunea printr-o anumită sobrietate şi nobleţe.

Sigur, pe Blaga l-am simţit ca pe un spirit tutelar al Clujului şi a Transilvaniei în general. Mi-a plăcut să regăsesc această imagine de poet autentic european, chiar în comentariile directe ale italienistei Rosa del Conte, cea care a tradus „Poemele luminii” şi l-a comentat pe Blaga. A fost o vreme, se spune, chiar asistenta lui şi că ar exista actele respective la Cluj, dar apoi a fost expulzată. În orice caz, se deschide un capitol ineteresant cu traducerea şi comentarea poeziei lui Blaga în Italia, dar şi a lucrărilor sale filosofoce, a trilogiilor.

Ba mai mult, amintita şi iubita de clujeni, Rosa del Conte îl propune, împreună cu un profesor de la Milano, pe Blaga pentru a primi premiul Nobel pentru poezie. Autorităţile vremii nu au fost de acord, fiind asfel împiedicat să ia meritatul premiu Nobel, l-a luat Jimenez. A fost o împrejurare ciudată, o lipsă de şansă, provocată şi de indiferenţa sau reaua înţelegere a unor factori de decizie culturali, impregnaţi, schimbaţi de ideologia totalitară care ne-a despărţit.

Aşa era Blaga, un om pe care l-ai fi putut întâlni, aşa cum l-ai fi putut întâlni pe Agârbiceanu pe străzile Clujului, pe Emil Isac, cel care se născuse cu mult înaintea mea. Clujul a avut, într-adevăr poeţi însemnaţi, a stat o vreme aici şi Ana Blandiana, îi are şi acum pe Ion Pop, un universitar cu o poezie originală, alături de interpretările sale critice, pe Ion Mureşan, Aurel Rău, pe Marcel Mureşeanu, Horea Bădescu, Ruxandra Cesereanu Are, Ştefan Manasia. Toţi au ceva din acest spirit universal blagian, dar stilistic sunt cu toţii foarte diferiţi. Modelul blagian nu mai este pentru cei tineri formator, aşa cum a fost pentru noi, primii echinoxişti. Pentru mine, personal e un model valid, cu vitalitatea sa culturală, pentru că împacă localul cu universalul.

Lancrămul este deja un simbol universal pentru multă lume, pentru interpreţi francezi, italieni, germani, aşadar toate aceste lucruri care înseamnă particular, regional se împacă foarte bine cu o viziune cosmică. Dar pentru ca să ai această puterea de a depăşi zonalul şi  a îngloba localul, trebuie să fii Blaga. El rămâne şi o lecţie de bună înscriere în circuitul cultural universal, un bun exemplu de spirit al Europei de nişă, căci reuşeşte să asimileze cultura germană, spiritul vienez, decadenţa expresionistă, vitalitatea uşor nevrozată a modernismului.

Blaga îmbină mai multe lecţii şi, în acelaşi timp, e foarte românesc. Secretul e originalitatea sa, talentul cu care reuşeşte să fie cel pe care îl căuta şi îl comenta cu entuziasm Sextil Puşcariu, imdiat după Unire, spunând că este o expresie extraordinară a vitalităţii nostre de popor care îşi vede întregite acum hotarele. Deci, era o expresie a unui început în cultura română după Marea Unire de la 1918. Aşa trebuie văzute aprecierea entuziastă a poetului şi a Clujului, despre care a vorbit şi Petru Poantă foarte bine în legătură cu înflorirea, cu manifestarea de nivel european a Universităţii clujene.

Acesta ar fi Blaga, pe scurt. Nu intru în trilogii, nu intru în analiza poeziei sale şi mă rezum doar la nişte idei generale, care să cuprindă ceea ce are el ireductibil.

Rep.: Festivalul Blaga de la Alba Iulia vine să completeze într-un alt registru Festivalul Internaţional „Lucian Blaga” de la Cluj. Dumneavoastră le-aţi unit anul acesta în mod strălucit, deşi sunteţi cunoscut pentru discreţia şi felul în care nu vă promovaţi. Cum aţi primit vestea, în chiar preajma împlinirii a 70 de ani?

Adrian Popescu: Este o legătură evidentă între aceste două festivaluri. Cel de la Cluj are susţinerea unui poet important ca Horea Bădescu şi el un blagian, într-o anumită privinţă, un echinoxist manifestat de timpuriu. Apoi remarcăm în luciditatea, spiritul organizatoric şi sociabilitatea Irinei Petraş un pilon în tot ceea ce înseamnă respect şi cultivarea spiritului blagian, căci e destul să ne gândim la Caietele lui Lucian Blaga, apărute în mai multe ediţii după ce au fost rostite comunicările în numeroasele ediţii ale festivalului clujean.

Spiritul blagian poate fi regăsit şi în acest premiu, care vrea să cinstească memoria poetului, una pe care trebuie să o păstrăm vie, între cele două manifestări culturale naţionale şi respectiv internaţionale, în ceea ce priveşte Clujul. Aici a fost sărbătorit cu mulţi invitaţi din Franţa, cum e traducătorul Jean Poncet, cu italieni, cu englezi, germanii şi alţii. Există, desigur, o legătură, o completare între ele.

În 9 mai, zi cu triplă semnificaţie sărbătorească, mi s-a acordat acest premiu, la prima ediţie a festivalului, din şirul care va continua. L-am primit cu bucurie, toţi au spus că este o potrivire, că aşa s-au întâmplat lucrurile, încât premiul a revenit unui autor din Transilvania, care are ceva în sângele său poetic din Lucian Blaga, dacă nu e preţios spus. Sigur, eu am fost în această admiraţie continuă de mic, citindu-i primele versuri.

Cu sobrietatea care îl caracterizează, Adrin Popescu vorbeşte cu entuziasm despre revista pe care o conduce şi rolul ei în receptarea poeziei lui Lucian Blaga.

Adrian Popescu: Un lucru extraordinar a realizat revista „Steaua”, mai ales prin Aurel Rău, publicându-l, reintroducându-l pe Blaga, dar şi pe Vasile Voiculescu şi Adrian Maniu în acest circuit cultural naţional după o interdicţie de semnătură. A fost un lucru extraordinar,un spirit de colegialitate respectuoasă cu care se poate mândri vechea echipă stelistă prin această apropiere de Blaga. Redactorii de la „Steaua” au ştiut să obţină manuscrise fabuloase, „Mirabila sămânţă” vede lumina tiparului în „Steaua” şi alte câteva poezii, reuşind practic să îl facă din nou cunoscut cititorilor. Desigur, Blaga se lupta şi pentru o primă ediţie după război, aceasta a apărut, apoi, în decursul anilor, ediţii peste ediţii, dar prima restituire publicistică aparţine revistei „Steaua”.

Blaga publicase foarte puţin înainte, un singur articol, tot în Steaua, despre zborul omului în Cosmos, aceasta fiind reintrarea sa în presă, dar cu poezie puţin mai târziu. Aurel Rău a ştiut să trateze, să nu devină un act de compromis politic publicarea în revistă.  Avem aceste poezii splendide, pe care vârsta matură, chiar apropiată de senectute, una seniorală, sub aspect literar, toate îmbinate într-o figură a amurgului unui poet care dă mlădiţe într-o revistă literară foarte citită, considerată de elită. E o etapă în care mă implic sufleteşte, urmând la coordonarea revistei după Aurel Rău.

N-am avut curajul lui Ion Pop, al Anei Blandiana, a lui Ion Papuc să-l vizitez pe Blaga, aşa cum au făcut ei, mergând acasă la el, neanunţaţi, dar cu speranţa de a fi primiţi, de a schimba câteva cuvinte, aşa cum a făcut-o şi Gheorghe Grigurcu, student fiind.

Premiul de la festivalul din Alba Iulia este unul care se potriveşte şi cu vârsta mea care e deja pe versantul descendent, aşa că sunt mulţumit sufleteşte. Nu-mi mai doresc decât să-i văd şi pe cei tineri că se bucură de premii şi de şansa pe care am avut-o eu în literatură, întâlnind persoanele potrivite, oameni cu deschidere. Când debutam în „Steaua” în ’64, nu mai erau mari impedimente ideologice, era un an de relativă libertate, a urmat apoi „Echinoxul” care e de la început şi până azi o tribună a libertăţii intelectuale şi lucrurile s-au orânduit bine, ceea ce m-a ajutat să mă afirm.

Rep.: Mi se pare mie sau se aranjează bine premiul acesta alături de cel de la Botoşani?

Adrian Popescu: Este o secretă legătură între premiul Eminescu de la Botoşani şi premiul Blaga de la Alba-Iulia, pentru că Lucian Blaga spunea despre sine că este un fel de nepot al lui Eminescu. Probabil şi premiul acesta e un fel de nepot, deocamdată, ctitorit de poetul Aurel Pantea cu concursul preşedintelui Consiliului Judeţean Alba, Ion Dumitrel, un om deschis spre actul cultural. Premiul de la Botoşani are o soliditate a sa, e din 1990 şi cel de la Alba e o fericită completare, cu şanse reale de a deveni un premiu important şi râvnit de poeţi. Îi doresc să ajungă în strălucire premiul Eminescu de la Botoşani, în marea familie a poeziei româneşti.

Rep.: Societatea noastră ar avea, totuşi nevoie de o investiţie, în cultură, în poezie, în sufletul omului, nu-i aşa?

Adrian Popescu: Da, fără îndoială, ar mişca poate altfel lucrurile, cu mai multă generozitate, cu o înţelegere mai bună a legăturilor dintre cele de aici şi cele de dincolo. Literatura este o mină de aur, dacă ştii să investeşti în ea şi nu te grăbeşti, iar discreţia e de bun augur pentru un poet. Din nefericire, omul de azi e mai mult întors spre televizor decât spre o carte şi e comod, în general.

Rep.: Ia mai mult reţete gata fabricate, dar nu ne pierdem încrederea în lectură, în poezie!

Adrian Popescu: Nu, nicidecum. Tinerii citesc, cenaclurile abundă, suntem cu revista „Steaua” peste drum de cafeneaua „Insomnia” unde e un foarte apreciat şi activ club de lectură,  extrem de viu.

Rep.: Alături de sensul literaturii contemporane, rămân valorile.

Adrian Popescu:  Aşa e, la Blaga şi Eminescu te poţi întoarce mereu, pentru că au sâmburele acela de eternitate, care ne transmite că sensul nostru şi al vieţii noastre se îndreptă spre ceva ce este dincolo de noi, mai sus, mai curat, mai bun şi mult mai înţelept.

 

Poetul şi poezia la ceas aniversar

Clujul poeţilor e plin de nuanţe, dar cu siguranţă, Marcel Mureşeanu este una aparte. Discret şi elegant, cu elocvenţa celor tăcuţi, dar care se deschid în faţa prietenilor, abil făuritor de metafore pline de firesc, Marcel Mureşeanu aduce cu el generaţia poeziei lui Nichita Stănescu şi Marin Sorescu. O face cu multă distincţie, cu un glas propriu, o nelinişte structurală, oscilând cu graţie între ludic şi metafizic.

Fără să ştiu că urma ziua sa de naştere, l-am vizitat în biroul său plin de cărţi şi cu pisici la fereastră.

Rep. : Literatura este, la urma urmelor o chestiune de receptare?

Marcel Mureşeanu: Literatura întrebată despre sine mai mult tace, decât vorbeşte. Ea are o elocvenţă aparte faţă de celălalte arte. Se ţine de tine, nu este impasibilă, cum mi se pare că este muzica, literatura e cea mai adâncă dintre arte, în afară ei, de muzică şi de matematică nu recunosc alte legi sau alţi legiuitori care guvernează universul.

Rep. : Ce aţi receptat dumneavoastră ca cititor, mai întâi, apoi ca scriitor? Ce a venit pe adresa copilăriei dumneavoastră?

Marcel Mureşeanu: „Pe adresa copilăriei” este prima carte care a apărut în 1969, vă daţi seama cât e de-atunci? A apărut în colecţia Luceafărul, una de-a dreptul elitistă, pentru că acolo şi-au tipărit cărţile foarte mulţi dintre scriitori mari. Titlul cărţii nu l-am dat eu, l-a dat Dumitru Radu Popescu pe vremea aceea, zicând că este un titlu pe care editura îl va recepta mai repede. Niciuna din poemele de-acolo nu este avântată sau trecută nici măcar în social şi nici nu a fost oprită de cineva, nu mi s-a propus să adaug texte cărţii.

Rep. : Cum  de nu aţi făcut pactul cu doctrina comunistă în poezie şi totuşi, aţi scăpat de furcile caudine ale cenzurii care acţionau serios atunci?

Marcel Mureşeanu: Întâmplarea face că n-am avut apetit pentru astfel de poezii. Şi-apoi mai e ceva: cine voia să se ducă acolo, să păcătuiască, să nu zic altfel, păcătuia. Eu am avut mai multe cărţi scrise înainte de 1989, dar nu am publicat decât şapte dintre ele. E drept că nu m-am grăbit, mi-am şi ales editurile, am avut prieteni la acestea şi ei îşi păzeau colegii de astfel de intruziuni. Unora le plăcea să fie în gura lupului, să fie lăudaţi,  împinşi înainte. Nici cenzura nu era una foarte riguroasă, dacă nu erai prea „gras” te puteai strecura printre gratile ei. Nimeni nu te obliga, totuşi, să publici carte după carte, dar unii se pătau, făcând pactul.

  

Clujul literar arată bine

Rep. : Trebuie să ştii pe ce lume literară trăieşti, nu-i aşa?

Marcel Mureşeanu: Şi să-ţi iubeşti contemporanii. Doamne, şi ce poeţi mari avem! Nu mă feresc să spun că avem în literatura noastră şi în clipa de faţă, poeţi buni, aici, la Cluj. Aş da numele a două poetese extraordinare care trăiesc la Cluj, iar aici ele sunt umăr la umăr cu poeţii. Mă gândesc la Marta Petreu şi la Ruxandra Cesereanu, amândouă grozave. Amândouă au cam aceleaşi crispări, aceeaşi forţă, amândouă se revendică de la un imaginar contorsionat şi amândouă au un anume onirism uneori mai de suprafaţă, alteori mai adânc.

Rep. : Dar bine controlat şi temperat, nu-i aşa?

Marcel Mureşeanu: Desigur. Dar să mă opresc la cele două nume? Aş mai aminti-o pe Mariana Bojan şi nu ştiu ce să iubesc mai mult la ea, pictura sau poezia. Ea scrie cu pasărea din tablourile ei în mână. Dar cu să n-o adaugi pe Doina Cetea?

Dintre poeţi sunt prea mulţi ca să-i enumăr. Adrian Popescu îmi place pentru foarte speciala lui discreţie şi disimulare, cred că e unul dintre poeţii care a descoperit antigravitaţia. El merge pe o pernă de aer, ce se întâmplă în jur îl interesează, dar nu-l atinge.

Ion Mureşan îmi place pentru jocul lui şi pentru faptul că ştie să se topească în poezie. Cred că pentru el poezia este o trudă, dincolo de joc, o parte din el rămâne, se pileşte în celălalt, ceva din aura din el rămâne acolo, în poem. Adrian Popescu nu, dar Ion Mureşan se întoarce în realitate, în zi, mai uşor, o parte din puterea lui şi-o lasă în poezie.

Vasile Igna, ce poet! Dar ce poet e Nicolae Mocanu, poate mai puţin citit decât ceilalţi. Să nu ne audă, ce poet este prietenul nostru Mircea Muthu, în textele lui drastic subponderale, textele lui ca nişte mănuşi mici pentru orice mână, făcute să le priveşti doar.

Rep. : Şi din generaţia mai tânără? Cum vi se pare poezia lor, se duce pe căi bune, pe căi greşite? Există căi greşite în poezie?

Marcel Mureşeanu: N-am niciun fel de temere pentru generaţie, pentru că îm mintea mea generaţia are sfertul de secol. Sunt mulţi poeţi buni şi îmi plac, de asemenea cei cu carte, cum e Ştefan Manasia, redactorul de la Tribuna şi ţi-e mai mare dragul să-i citeşti paginile de critică.

Nu cred să existe o generaţie care să nu aibă pe cine lăuda, de fapt, e o conveţie frumoasă cu optzeciştii, nouăzeciştii... E bine să faci cutiuţe de felul acesta, dar e doar comod, până şi faţă de curentele mari încerc să levitez puţin, să le văd de sus. Vă daţi seama cum circulă marile teme de la greci, de la Horaţiu până la Cărtărescu.

Rep.: Relativitatea funcţionează şi în literatură nu doar în fizică, nu-i aşa?

Marcel Mureşeanu: O, aceea este specială! Clujul literar arată bine în momentul de faţă. Sunt aici oameni care fac în acelaşi timp istorie, filosofie, proză, poezie, dramaturgie, cum e acest scriitor special, Ovidiu Pecican, acum şi editor. Sau poeţi aplecaţi spre o anume spiritualitate, chiar adâncă, cum e Dumitru Cernea, care are poeme foarte frumoase cu aură creştină şi care, meglenoromân fiind, vine în această literatură cu un suflu nou, cu o mânie nouă, pentru că liniştea lui este numai de suprafaţă. Vine cu îndărătnicia meglenului, care nu se lasă.

Rep. : Ce afinităţi elective v-au legat de Petru Poantă?

Marcel Mureşeanu: Ne-am întâlnit în 1997 de 200 de ori, am lucrat împreună la Inspectoratul Judeţean de Cultură. Am petrecut foarte mult timp împreună în acel an. A scris mult despre mine, am discutat despre zeci de autori, de cărţi, ne-am găsit chiar autori pe care nu-i întâlneşti în „bibliografia obligatorie”, dar am simţit afinităţi comune pentru autori cum este Gore Vidal, de exemplu.Vorbeam despre apostazie la un moment dat şi ne-am adus dintr-o dată aminte de el şi re „Iulian Apostatu”. Petre Poantă a fost un om cu totul special şi rămâne un om special. El şi Irina, ca două pietre de moară, care măcinudu-se au rămas intacte.

Rep. : Ce alte întâlniri esenţiale aţi avut de-a lungul anilor, pe cine aţi mai evoca?

Marcel Mureşeanu: Foarte multe, uluitor! Iată, în spate aveţi un raft cu 1003 cărţi şi toate sunt semnate de către autori români şi străini pe una din paginile lor. Sigur, pe unii nu i-am văzut niciodată, dar am cartea cu autograf de la Eugen Lovinescu sau Ionel Teodoreanu.

Unul dintre cei mai învăţaţi oameni pe  care i-am cunoscut a fost Vasile Lovinescu cu care m-am întâlnit de multişoare ori şi de la care am avut enorm de învăţat. Un ghenonist perfect, convins că ştie cu ce se mănâncă înţelepciunile lumii. L-am cunoscut, de pildă, pe Victor Eftimiu şi am de la el cărţi, un om cu totul special, ca să nu mai vorbesc de cei apropiaţi mie, ca prieten, Dumitru Radu Popescu.

Rep.: Naşul dumneavoastră literar.

Marcel Mureşeanu: Da, Augustin Buzura, profesorul Mircea Zaciu, care mi-a fost conducătorul lucrării de licenţă. Cum să-l uiţi pe Mircea Zaciu, care m-a vizitat în Bucovina de foarte multe ori, pe Laurenţiu Fulga l-am cunoscut bine. Pe Marin Preda l-am cunoscut, sigur, fără să fim amici, dar cum se spune, l-am atins şi am urlat „Este!”. Orice carte a-ţi trage de acolo, puteţi face acest exerciţiu, veţi găsi o filă din literatura mare.

Rep.: Văd aici un volum al lui Radu Mareş, care ne-a părăsit anul acesta.

Marcel Mureşeanu: De Radu Mareş m-a legat o prietenie sinceră şi lungă, am lucrat împreună la Suceava, aici, prietenia şi întâlnirile noasatre au continuat. Simt nevoia prietenilor şi mi-am cultivat, din acest punct de vedere colegii.

Am stat multă vreme la Suceava şi abia acum 20 de ani m-am întors în Clujul obârşiei mele. Despre Cluj vorbesc ca despre oraşul meu prenatal, este oraşul bunicilor mei, al tatălui meu şi al meu, dar nu poţi sta la tine acasă mai mult decât îţi este dat.

Am plecat în 1940, când un grup mare de intelectuali au fost scoşi din Cluj. Am avut norocul că părinţii mei, cu un copil de doi ani în braţe, au fugit printr-o pădure, pe la Râşca şi am stat tot războiul refugiaţi la Răchiţele.

Dar Clujul are această mare înţelepciune, ştie să te aştepte şi te aşteaptă. După 31 de ani în care am stat la Suceava, la Iaşi, l-am găsit, nu chiar intact, dar primitor.

Rep. : Ce a fost mai înainte, poemul sau boemul pentru dumneavoastră, ca să parafrazez un alt titlu care vă aparţine?

Marcel Mureşanu: Da, e vorba de o carte care se cheamă  „Boeme”. Poemele multora se nasc în boemie, dar ca să fie adevărată, boemia trebuie să aibă farmec, să mustească de prietenie, de insolit. Mi-a plăcut boemia fertilă, n-am boemat lângă oricine. Uneorie se întâmpla lângă inşi care n-au mai avut timp, s-au măcinat atât de mult umblând, s-au introvertit, încât îşi aminteau vag de acele momente. Vorbesc aici de un prieten bun, dispărut de puţin timp, de Vasile Andru. Când vreau să-mi aduc aminte de el, îmi amintesc fotografiile făcute împreună, mereu surâzător, cu figura lui de polinezian cu barbă, cu nelinişte, dar şi cu culoarea specială a feţei sale de ascet. La un moment dat îmi vorbea atât de frumos despre isihasm, încât era gata să mă convertească.

Alexandru Vlad era unul din oamenii care îşi ştia împărţi prietenia. Când închipuiau tandemul acela cu Ion Mureşan îţi era mai mare dragul. Ştia să se facă iubit. Pe el îl simţeam de departe, îi simţem parfumul pipei, a tutunului.

Rep. : Uneori am senzaţia că parfumul acela mai pluteşte pe străzile Clujului.

Marcel Mureşeanu: Câte duhuri bântuie Clujul?...

Rep. : Da, Clujul e un oraş unde literatura română poate fi întâlnită pe stradă, dar  e nevoie de pregătire ca să o receptezi.

Marcel Mureşeanu: Îţi trebuie şi multă dragoste, o anume detaşare, să-ţi dai seama că în mână ai tot timpul numai un pumn de cenuşă, să nu te crezi niciodată mai presus de ceilalţi. Important e să-i iubeşti fără ştirea lor.

Rep. : Ca să închidem cercul autorilor clujeni am ales un volum semnat Horia Bădescu: „Poetului drag Marcel Mureşeanu, dorind cuvintelor sale eternitatea. Îmbrăţişare, plecăciune preabunei sale doamne”.

Marcel Mureşeanu: Horia Bădescu e altceva decât toţi ceilalţi, pentru că el are un Cluj al lui. Nefiind de aici, a fost adoptat de Cluj fără niciun fel de condiţionare, fără rezerve, s-a lăsat şi el adoptat, unul din importanţii poeţi ai noştri.

Titlul acestui volum a lui Horia Bădescu este cea mai potrivită urare pe care pot să vi-o fac, să trăiţi cât cuvintele dumneavoastră, domnule Marcel Mureşeanu!

 
css.php

Sustine cel mai nou ziar din Cluj!

Daca ti-a placut siteul nostru si apreciezi munca depusa de noi, ajuta-ne cu un LIKE!