Acum un an, trei cuvinte erau pe buzele noastre: numele unei zile de vineri, numele unei trupe de rock- Good bye to Gravity şi numele unui club din Bucureşti-Colectiv. Pe aceste trei nume s-a construit povestea unei tragedii care a reuşit să ne solidarizeze, pe cei mai mulţi dintre noi. O vreme.

Ca în fiecare an, începutul de noiembrie este dedicat celor plecaţi în dimensiunile memoriei. Lacrimile nu se numără, durerea nu se măsoară, singurătatea care se lasă în urmă ca un bolovan pe umerii celor rămaşi, nu se cântăreşte.

Poate fi cuantificată o tragedie? Referinţa contează, ar spune cineva realist, depinde din ce punct de vedere priveşti evenimentul, care sunt circumstanţele. Şi totuşi, am învăţat să mă tem mai tare de cel cu sânge rece, decât de omul pătruns de înfierbântarea unor sentimente. Nu pot să nu-mi amintesc siguranţa cu care se declara anul trecut că victimele pot fi foarte bine tratate în ţară şi că nu este nevoie de transportarea lor în străinătate. Mărturiile celor ce au avut şansa să ajungă, totuşi, să fie îngrijiţi la timp acolo, dovedeşte că siguranţa şi autosuficienţa celor ce au declarat asta şi au acţionat în consecinţă a fost una criminală.

„Nu suntem niste numere,

Suntem liberi, suntem atât de vii,

Pentru că ziua în care renunţăm e ziua în care murim”.

Aşa cântau cei de la Goodbye to Gravity. Şi totuşi, pentru foarte mulţi, ei nu mai sunt decât un număr: 64, şi asta pentru că noi, societatea civilă, cei care învăţaserăm încă o dată, acum un an, ce înseamnă solidaritatea, compasiunea, generozitatea, i-am ucis din nou, renunţând.

În ritul latin, pe lângă păcatul cu cuvântul, cu gândul şi cu fapta este considerat la fel de grav şi păcatul omisiunii. Să nu faci un rău, dar să omiţi, să eziţi, să amâni să faci un bine este tot cam acelaşi lucru, iar noi am slăbit frâiele elanului de a face bine, care ne anima anul trecut.

Am permis politicului să se infiltreze în ceea ce ar fi trebuit să însemne pentru noi acel moment magic, al întâlnirii cu noi înşine. Trebuia să căutăm mai mult, mai departe, mai adânc. Puteam învăţa din solidaritatea micii comunităţi rock. În schimb, ne-am înrăit, am săpat crevase tot mai adânci între noi.

Suntem cu toţii pulbere în vânt, ce zboară, străluceşte o clipă şi apoi se aşterne. Putem să ne lăsăm  ca o mângâiere ori să fim cuprinşi de egoism şi de teamă şi atunci să cădem ca o cenuşă, ca o zgură fierbinte. Una care ucide, aşa cum a făcut acum un an maşinăria infernală, me canismul corupţiei, indiferenţei, conspiraţiei, neputinţei, intoleranţei, mârşăviei.

Mai sunt încă multe rotiţe care s-au îmbinat atunci şi continuă să ticăie lent, imperceptibil. Ne lipseşte decenţa unei liste de priorităţi. Ne ocupăm de mici găselniţe, decorăm, dar ne cade ţara în cap.  Nu avem bani pentru un spital modern, capabil să gestioneze o tragedie, dar avem bani de festivaluri minore, de cheltuieli derizorii. Unii la bal, alţii la spital. Construim campanii pentru obiective care într-un stat decent n-ar ajunge pe primele locuri ale unei liste de priorităţi reale.

Dacă printr-o minune am avea, totuşi acel spital, aşa cum ar trebui să fie în 2016, tot nu ar fi funcţional, pentru că tratarea unui ars mare costă în jur de 250000 de euro numai intervenţiile medicale, fără a fi luate în considerare zilele de spitalizare necesare pentru un asemenea caz, în timp ce, conform legislaţiei, Casa de Asigurări de Sănătate decontează doar 15000 euro în această situaţie.

Între timp, a trecut un an. Voi aşeza, ca de fiecare dată când  nu ajung la mormintele strămoşilor, lumânări la fereastră. Nu voi pune 64 de lumânări pentru victimele Colectiv pentru că ei nu sunt nişte numere. Voi pune una singură, pentru că ei sunt o patrie a tăcerii, o patrie a durerii din care nu am învăţat să fim mai buni decât pentru o clipă. O patrie în care au intrat încolonaţi, cu cărbuni aprinşi pe umeri, îngeri de fum şi sânge.

Apa de la robinet cu care au fost spălate victimele nu va spăla niciodată sângele lor de pe mâinile celor vinovaţi. Apa sterilă care ar fi trebuit să fie utilizată nu le va ajunge nici ea. Cei mai puternici dezinfectanţi nu vor alunga infecţia nosocomială din mintea şi sufletul lor bolnav.

Tragedia Colectiv putea fi ocazia unei revelaţii, momentul când te scuturi de tine, cel ce ai fost până atunci şi îţi aşezi existenţa pe alte criterii. Unii o numesc întâlnirea cu sine. Deţinuţii politici din anii comunismului au văzut-o ca pe o întâlnire cu Hristos şi pe unde a trecut El nimic n-a mai rămas la fel. Oamenii aceia au ieşit transformaţi pentru totdeauna din închisori. Noi nu am reuşit să ne întâlnim şi am rămas neschimbaţi. Continuăm să vedem întâlnirea cu Mântuitorul ca pe un premiu la sfârşit de drum, uitând că drumul este premiul pentru Marea Întâlnire cu noi înşine.

„Dă-ţi drumul şi roagă-te pentru libertate

Încă un rând sare în flăcări

Buzele veştede sunt liderii schimbării

De acum încolo, oricine este vinovat”.