Puţine şi cu atât mai preţioase sunt momentele în care, de vreo 30 de ani încoace ne amintim cu mândrie că suntem români. Povestea cu mămăliga românească se adevereşte din când în când. În rest, ne cam pute tot ce e local şi privim cu jind în alte zări. Şi pe bună dreptate. Dar tare mai e bine când în presa internaţională apar epitete admirative, când tricolorul flutură iar cu demnitate şi oameni de pe diferite meridiane vorbesc admirativ despre români.

„Anche i rumeni ci hanno batuti mostrando coraggio....vergongatevi paese di elfi italiani”,  „ Până şi românii ne-au întrecut, demonstrând curaj... ruşinează-te, ţară de elfi italieni” comenta un cititor al unui mare cotidian din peninsulă.

La noi, în bătătură lucrurile stau ceva mai nuanţat, deşi reacţiile din cele două părţi ale baricadei n-au prea lăsat loc de nuanţe şi semitonuri. Radicalismul atitudinilor a înfierbântat spirite. Verbele sunt tăioase, vânătoarea de vrăjitoare şi-a ascuţit mătura. Sunt verificate paginile personale de pe site-urile de socializare, iar lipsa de atitudine e sancţionată imediat. Dacă n-ai nimic despre proteste, sau  ceva abia-abia (ca să fii cât de cât acoperit) câte o vagă trimitere, câte o postare care atinge discret problema, ceva care să bifeze chestiunea, cum reproşa un cunoscut, nu e bine. Trebuie să ai musai o poză cu tine, cu o pancartă, să citezi cu înflăcărare un slogan.

De cealaltă parte se vede la fel. Invective sunt aruncate înspre cei ce protestează, ce nu se simt reprezentaţi la nivel politic, nu se identifică în niciun fel cu mersul lucrurilor şi se revoltă. Se fură slogane, se manipulează.

Satisfacţia de a devoala o posibilă conspiraţie hrăneşte orgoliul multora. Atmosfera e alterată, tensionată, antagonizată, scindată în câteva fracţiuni, chiar dacă două sunt cele mai vizibile. Ambele tabere sunt catalizate cu intoxicări și exagerări.  Umorul mai este apreciat abia atunci când ţinta este dincolo. „Cine nu e cu noi e împotriva noastră” adie trist şi dinspre unii şi dinspre alţii. Românii se mobilizează abia atunci când le ajunge cuţitul la os şi atunci trec ca un tăvălug. Neutralitatea, pasivitatea sunt diabolizate.

De fapt, abia acum se coagulează nişte coordonate politice. Silviu Brucan se dovedeşte depăşit, iar cei 20 de ani pentru deprinderea democraţiei, o utopie.

Ordonanţa cu ghinion a fost doar scânteia ce a provocat explozia mămăligii care clocotea de multă vreme. Pe zi ce trece se cristalizează un program. Proclamaţia de acum de la Timişoara o reiterează pe cea din zilele lui ’89. Şi atunci, ca şi acum oamenii îşi doresc înlăturarea de la pârghiile politice a celor pătaţi. Uneori pe bâjbâite, devălmăşind puterile din stat şi astfel unul din pricipiile esenţiale ale democraţieie, adică separarea lor, fiind serios ameninţat.

Clasei politice i se cere să se reformeze. Demisionarii îşi fac un titlu de glorie din părăsirea corabiei, uitând că cei ce  le-au acordat mandatul, au făcut-o ca ei să lupte, nu ca să fugă, să vadă interesul ţării, nu pe cel personal. Oricum ar fi, trădătorii nu sunt agreaţi de nimeni, doar folosiţi.

Se invocă patetic nevoia de purificare a societăţii autohtone. Ipocrizia cu care este clamată nevoia de moralitate din partea multora nu mai miră pe nimeni, povestea cu paiul şi bârna pare a fi înscrisă în ADN-ul carpato-danubiano-pontic.

Oameni cu luciditatea intactă şi bună credinţă am văzut şi la unii şi la alţii. Idealismul, avântul utopic al unor programe sunt şlefuite cu grijă. Speranţa înflăcărată este potenţată de realismul celor care se detaşează cu valenţe de lideri.

De unde începe schimbarea?

Cel mai important mesaj este nevoia de schimbare. I se cere asta clasei politice. Li se cere partidelor. Dacă am avea tăria de a sta strîmb şi a judeca drept, schimbarea ar trebui să pornească de la fiecare din noi, căci peştele se împute de la cap, dar se curăţă de la coadă.

Şi cum detest să dau lecţii pe care nu mi le asum, am să mă rezum la o serie de întrebări al cărei adresant sunt în primul rând eu.

Avem tăria de a accepta că există în noi lucruri pe care le reproşăm altora? Suntem dispuşi să renunţăm la sistemul împământenit de pile, cunoştinţe şi relaţii, la plic? Câţi vom alege să cumpărăm de la producătorii locali legume, fructe, lactate şi carne, în locul celor de import? Câţi vom dona sânge, fără să avem un apropiat bolnav sau fără să ne trebuiască un bilet la Untold?

Acordăm o şansă la angajare celor peste 40 de ani, celor cu dizabilităţi? Cumpărăm o carte a unui autor român, în loc să aşteptăm s-o primim cadou? Plătim un bilet la spectacol, în locul unei invitaţii? Ne abţinem să judecăm, să punem etichete, să condamnăm fără drept de apel, fără să ţinem cont de nuanţe?

„N-am venit să cerem,  ci-am venit să dăm” mai este valabil? Într-o lume de negustori şi cumpărători ce suntem noi?

Unde va începe şi cum se va petrece schimbarea e provocarea acestor zile, căci de terminat, ea nu se termină decât odată cu lepădarea de sine, care este un alt început fără sfârşit.

2 COMENTARII

    • Cu strângere de inimă, Tiberiu. E timpul resentimentarilor, nu al moderaţilor.

Comments are closed.