„A murit Regele nostru, Alice. Dumnezeu să-l ierte!” Aşa am aflat despre dispariţia ultimului reprezentant al României cu care am crescut, aceea despre care îmi povesteau părinţii, bunicii, despre care citeam în cărţile şi revistele unei alte epoci, despre care aflam de la posturile de radio neagreate de regimul comunist.

De ceva vreme răsfoiesc iar câteva exemplare din revista Realitatea ilustrată, iar unul din iunie, 1929 are pe copertă o fotografie în care MS Regina Maria, MS Regele Mihai şi ASR Principesa-Mamă Elena, însoţiţi de membrii familiei regale se aflau la Alba Iulia. Niciun articol în interior, dar editorii nu au rezistat unei fotografii atât de frumoase şi înduioşătoare. Mă uit, şi în ochii mijiţi ai tânărului rege parcă se vede umbra viitorului care se va lăsa cu greutatea unei stânci asupra sa. O stâncă pe care a dus-o cu îndelungă demnitate şi răbdare, cu iubire şi speranţă, cu infinită bunăvoinţă.

Mai mult, cu o mioritică înţelegere şi-a dus Regele Nostru tot ceea ce România i-a pus în cale. Pe aleea din faţa Catedralei Reîntregirii din Alba Iulia se văd, în fotografia de pe coperta Realităţii ilustrate, pământ şi pietre, nu covor şi flori şi asta i-am aşternut noi, românii, mereu în faţă. Destinul i-a oferit soarta unui monarh, dar România l-a obligat să abdice, ea l-a alungat şi l-a ţinut fizic departe de ţară. Tot ea a mistificat istoria recentă, l-a acuzat de furt cu vagoanele unui tren blestemat să nu ajungă niciodată la destinaţia demnităţii. România noastră l-a întors din drum, deşi comunismul căzuse, ea a continuat defăimarea constantă şi tot ea se contrazice acum şi se codeşte în organizarea unor funeralii naţionale, deşi blândul rege i-a fost şef de stat.

„Viaţa mea a fost o lungă şi loială aşteptare. Aşteptare ca Europa să-şi vină în fire, aşteptare ca România să se reîntoarcă la ea însăşi. Răbdarea poate fi, uneori, o armă împotriva destinului istoric. Aşteptarea şi credinţa. Iubirea şi simţul datoriei” spunea Majestatea Sa.

A aşteptat cât a fost viu să vadă iar România sa şi până la urmă a văzut-o şi ea aproape s-a lăsat iubită. Va aştepta şi acum ca România sa să-i pună trupul cel obosit de îndelunga răbdare pe catafalcul cel trist ce-a ţinut oasele străbunilor săi, într-o ceremonie demnă de un Rege, demnă de un fost şef de stat, demnă de un popor care mai are puterea să-şi regrete erorile.

Retorica iubirii de patrie a M.S. Regele Mihai

 „Nu văd România de astăzi ca pe o moştenire de la părinţii noştri, ci ca pe o ţară luată cu împrumut de la copiii noştri“ spunea Regele Mihai I şi mesajul stă cu demnitate alături de ceea ce îndemna John Fitzgerald Kennedy la investire „Nu întreba ce poate face ţara pentru tine, întreabă ce poţi face tu pentru ea”. A luat-o cu împrumut şi amară dobândă i-a pus istoria şi i-am pus noi, toţi cei care suntem România de azi şi de ieri, de 96 de ani încoace.

Când în 2011 s-a adresat Parlamentului României, o făcea după mai bine de 60 de ani de la cea din urmă dată când a vorbit naţiunii române de la tribuna forului legislativ. Recitesc discursul ca pe un testament şi ca o datorie de onoare  dau mai departe un fragment.

„Lumea de maine nu poate exista fara morală, fără credinţă şi fără  memorie. Cinismul, interesul îngust şi laşitatea nu trebuie să ne ocupe viaţa. România a mers mai departe prin idealurile marilor oameni ai istoriei noastre, servite responsabil şi generos.(...)

Se cuvine să rezistăm prezentului şi să ne pregatim viitorul. Uniţi între noi şi cu vecinii şi fraţii noştri, să continuăm efortul de a redeveni demni şi respectaţi.

Am servit naţiunea română de-a lungul unei vieţi lungi şi pline de evenimente, unele fericite şi multe nefericite. Dupa 84 de ani de cand am devenit Rege, pot spune fără ezitare naţiunii române:

Cele mai importante lucruri de dobândit, după libertate şi democraţie, sunt identitatea şi demnitatea. Elita românească are aici o mare răspundere.

Democraţia trebuie să îmbogăţească arta cârmuirii, nu să o sărăcească. România, ca şi toate ţările din Europa, are nevoie de cârmuitori respectaţi şi pricepuţi.

Nu trebuie niciodată uitaţi românii şi pamânturile românesti care ne-au fost luate, ca urmare a împărţirilor Europei în sfere de influenţă. Este dreptul lor să decidă dacă vor sa trăiască în ţara noastră sau dacă vor să rămână separaţi. Europa de astăzi este un continent în care popoarele şi pamânturile nu se schimbă ca rezultat al deciziilor politicienilor. Jurământul meu a fost făcut şi continuă sa fie valabil pentru toţi românii. Ei sunt toţi parte a naţiunii noastre şi aşa vor ramâne totdeauna.

Stă doar în puterea noastră să facem ţara statornică, prosperă şi admirată în lume.

Nu văd România de astăzi ca pe o moştenire de la părinţii noştri, ci ca pe o ţară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noştri.

Aşa să ne ajute Dumnezeu!" Regele Mihai, în Parlamentul României, 2011

La 25 octombrie 1944  a primit în dar de ziua sa de naştere, eliberarea Careiului, a ultimei brazde de pământ românesc. Dacă atunci, bucuria României s-a auzit prin 101 salve de tun, astăzi tristeţea noastră va suna, ca o maşină de plâns, cu 101 dangăte de clopot grav. Iar dacă patria nu-şi va sincroniza nici de această dată sufletul la pierderea ultimei legături cu istoria bunilor şi străbunilor noştri, ne rămâne clopotul şi biserica din adâncul fiinţei şi conştiinţei fiecăruia dintre noi, cei pentru care România mai înseamnă glie, popor, datorie, eroism, demnitate.

Drum în lumina şi iertarea divină, Majestate!