„Dă iarna buzna, anul îşi lapădă coroana” spune Vasile Voiculescu în Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare şi nu ştiu de ce, dar sfârşitul de an se încarcă de fiecare dată cu gânduri. Straturi de gânduri, analize minuţioase ale trecutului recent, la care se adaugă rămăşiţe ale trecutului mai îndepărtat. Reuşim să aducem în acelaşi coş toate neîmplinirile, regretele, erorile, deciziile care ne-ar fi putut schimba viaţa, în timp ce micile victorii trec aproape neobservate.

Deşi nimic nu deosebeşte o zi de alta, înnoirea anului are mereu o nuanţă aparte, una pe  care încercăm mereu să o descoperim, căutând înlăuntrul nostru ori în lume. Inima vorbeşte altei inimi şi pentru câteva clipe, greutatea pare să se fi dizolvat. Inima crede inimii, începutul şi sfârşitul se topesc unul în altul şi propunerea de a ne schimba viaţa, de a o lua de la capăt, de a face altceva, de a reuşi ceea ce nu am reuşit până atunci se conturează în mintea şi sufletul nostru. Psihologii spun că ar trebui să le conturăm cu ochii minţii, să le vedem, în cele mai mici amănunte şi odată ce gândul prinde culoare, universul întreg se va pune în mişcare pentru ca acest gând al nostru să se întrupeze.

Sărbătoarea Naşterii Domnului a trecut, dar adevăratul Crăciun abia acum începe. Şi va începe dacă îi facem loc. O campanie electorală pentru umanitatea din noi. Să îndrăznim cea mai mare aroganţă pe care a reuşit-o Dumnezeu: să fim oameni!

Sunt atâtea iesle în lumea asta, în care demnitatea umană nu a ajuns niciodată. Locuri în care ar fi putut să se nască ceva bun, o viaţă ce ar fi putut să urmeze o altă cale, au rămas goale. Cei ce dau mereu lecţii vor spune că nu şi-au dorit suficient de mult schimbarea, victoria. Alţii vor spune că n-au trecut de Crăciunul material decât la cel moral, fără ajungă şi la Crăciunul Spiritual.

Pentru cei mai mulţi reuşita financiară este singura care contează şi e uşor să-i critici, când ştii ce înseamnă un concediu, când ai aşternut sub brad ceva pentru cei dragi, când nu a trebuit să alegi între a achita o factură sau a pune ceva gustos pe masa de sărbători.

Crăciunul este unul din momentele de glorie ale omenirii, când ceea ce era peste puterea de înţelegere s-a născut, când ceea ce nu ar fi trebuit să existe, după legea omenească a prins carne. „Un nimic a învins o lume”. Nici  nu mai ştiu cine a spus-o, dar ceea ce a rămas e mai important. Acum, la sfârşit de an am putea să ne facem, ca în filme, o listă cu ce dorim. Dar ar  trebui să aflăm, în primul rând, ceea ce vrem. Poate că aceasta ar fi cea mai importantă victorie pentru 2017 şi apoi să învăţăm să cerem.

2016 a fost Anul Milostivirii şi milioane de creştini din lumea întreagă au trecut simbolic prin porţile spirituale ale îndurării divine, propunându-şi să deschidă în sufletul lor o poartă pe care balamalele generozităţii şi ale speranţei să le ţină mereu îndreptate spre ziua de mâine, spre alţii.

Bilanţul trist al violenţei, al victimelor, al disperării l-am făcut la vremea lor şi nu există o aritmetică a sângelui care să decidă cine a suferit mai mult, care singurătate e mai copleşitoare, ce copil e mai nenorocit, care tristeţe e mai adâncă.

A fost şi anul Shakespeare, de aceea mă întorc la Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de Vasile Voiculescu, la sonetul  CLXIX.

„Coboară iarna... Ursa tot mai adânc se pleacă,

Şi inimile noastre se-nvăluie în nori.

Ca pe-o tocită spadă bagi sufletul în teacă,

Cu umbrele durerii viaţa să-ţi măsori:

Cât au crescut de-nalte, aproape pân' la frunte!

Încetineala vremii viclene ce-n urmă te-a-nghiţit...

Tu ai crezut că timpul în faţa ta e-o punte,

Şi el era chiar valul ce-n urmă te-a-nghiţit...

Mai e vreun ţărm la care ai fi ieşit înot,

Greşeala să-ţi răscumperi cu-o cât de grea dobândă?

Ori s-a sfârşit aicea? Şi doar ce-a fost e tot?

Căci, iată, vine-ngheţul, grăbit ca o osândă!

O, de-ai putea nu polul cu umărul să-mpingi,

Ci-n gânduri, ca-ntr-o lampă, să sufli să le stingi!”

S-a trăit şi s-a murit anul acesta. Mai trist, mai mult, mai devreme, mai sângeros, mai abrupt, s-a trăit până la sânge, s-a murit până la eternitate. „Insuportabila uşurătate a fiinţei” a devenit, în cele din urmă, suportabilă.