Mai mult decât o lună calendaristică, septembrie e o stare, un prag de pe care priveşti spre vara trecută, amorul stins şi planurile ruinate, dar şi spre o nouă dimensiune, o altă etapă, o listă cu dorinţe înnoite, o altă culoare a sentimentelor.

Septembrie e pentru cei mai mulţi aproape sinonim cu începutul. Începe toamna, începe şcoala, începe anul bisericesc. Septembrie apare în nenumărate cântece de toate genurile, cu toată melancolia inerentă acestui sezon de tranziţie spre timpul pieirilor.

Septembrie e pentru mine luna în care mi-am pierdut bunicii materni. Dacă de bunicul meu, învăţător născut în Şigău, un sat clujean pe vârful unui deal de unde mamei i s-a părut într-o zi de vacanţă că-l vede pe Dumnezeu, mă leagă multe amintiri, pe bunica nu am cunoscut-o. Cred că nici mama nu a cunoscut-o destul, căci la 11 ani a rămas fără ea într-un 1 septembrie 1955. Ştiau cam cu un an înainte, dar cum poate înţelege o copilă că mama pe care o adora, care nu mai stătea singură niciun moment, încerca să petreacă timpul rămas împreună pentru că se temea de moarte?

De la începutul anului 1955 bunica Ecaterina Ciceo, născută Bulea, Tincuţa sau Catrina cum era alintată, a fost internată la Cluj în Spitalul de Oncologie, aflat atunci pe Bulevardul 21 Decembrie 1989, în clădirea actualei Clinici de Obstetrică-Ginecologie „Dominic Stanca”. Poate că miile de copii născuţi acolo să fi exorcizat ceva din durerile încrustate în zidurile acelui spital care a văzut atâtea drame.

Bunica avea dificultăţi de înghiţire şi fratele ei, fost medic militar a insistat să nu întârzie controlul medical, care, din nefericire a dezvăluit o tumoră localizată undeva în gât. A stat internată acolo din ianuarie până a doua zi de Paşti, în aprilie 1955. În timp ce fratele medic o vizita de la Sibiu săptămânal, uneori venind chiar cu avionul, celălalt frate, protopopul Toma Bulea, prieten cu romancierul Liviu Rebreanu, se ruga pentru sora lui, muncind la Canalul Dunăre-Marea Neagră, în lagărul de muncă forţată.

Bolnava Ecaterina a fost printre primii pacienţi care au încercat cobaltoterapia, iar la început tumora părea să dea înapoi. Dar după scurt timp, bunica nu a mai putut înghiţi, iar mama nu s-a mai desprins de ea până la sfârşit.

Catrina cea frumoasă era fiică şi nepoată de fierari din Chiuza, un sat de pe Someş, aproape de Beclean. Mama ei îi făcuse din bani de argint salbă şi brâu şi brăţară pe care le purta la baluri la costumul popular, după moda lansată de Regina Maria. Străbunica Eudochia, născută Rebreanu şi rudă cu Liviu Rebreanu, Dochiţa, cum i se spunea în sat, se ascundea printre celălalte mame care-şi însoţeau fetele şi trăgea cu urechea la bârfele invidioase. „Ia uite, că şi bani de argint i-o pus!” a constatat îmbufnată o mamă a cărei fată nu ieşise „Regina Balului” din pricina bunicii. „Las’ că cine i-o pus i-a mai pune încă!” a replicat tânuca Dochiţa, fără să-şi reprime mândria maternă. Şi cum să nu fie aşa, când bunica era o blondă sfioasă ca Preacurata, cu ochii albaştri-cer, înaltă de un metru şi şaptezeci de centimetri, zveltă şi blândă, cuviincioasă şi visătoare. Pe atunci, organizatorii balurilor puneau în vânzare ilustrate, cărţi poştale, pe care feciorii le cumpărau şi le dăruiau fetei mai frumoase şi aşa se desemna „Regina balului”, căci trebuia să existe şi o miză, nu-i aşa? Au rămas mărturie stivele de ilustrate cu care bunica se întorcea de la baluri, victorioasă, dar mai ales fericită că dansase.

Când bunicul meu, Emil Ciceo, învăţător ce abandonase seminarul teologic de la Gherla în 1948, odată cu interzicerea Bisericii Române Unite cu Roma (Greco-Catolică) a ajuns la Chiuza, a fost fermecat de blânda Catrina. După ce primul lor copil s-a născut fără viaţă, au venit sora mamei şi mama, cele două fete care au asistat neputincioase la drama familiei. Nu ştiam de ce în copilărie mama lăcrima de câte ori noi, nepoţii scoteam chaise-longul în curte. Mai târziu mi-a povestit cum bunica poftea fructe, de care era plină grădina şi livada, însă nu putea înghiţi şi atunci le mesteca un pic, să le simtă gustul, apoi le scuipa, stând obosită pe pânza dungată a chaise-longului, iar grămăjoara  terfelită se făcea tot mai mare. Au hrănit-o şi cu sonda, însă totul era fără nădejde. Sărmana Catrina, pe care mama ei a născut-o singură în grajd, i-a tăiat cordonul ombilical cu secera şi a învelit-o în şorţ, prezentându-i-o soacrei „Uite, mamă, ce copilă frumoasă am făcut!”, vedea cum se duc zilele verii şi ale ei odată cu fiecare pară căreia nu mai putea decât să-i simtă gustul pe limbă şi parfumul pulpei pline de suc dulce.

Pe atunci şcoala începea la 1 septembrie şi mama, care învăţase să citească singură şi ştia lecţiile toate ascultând-o pe sora ei mai mare, se bucura, cu candoarea şi inconştienţa copilului iubitor de carte că începe şcoala. Cuvintele tăioase ale bunicului nu le-a uitat niciodată: „Azi nu mergeţi la şcoală, că moare mama, nu Victoria de peste drum!” Şi aşa a fost. Blânda, buna, frumoasa Catrina a murit de foame, de durere, de tristeţea de a-şi vedea visul frânt. Insuportabilă greutate a fiinţei, domnule Kundera!

Ce-o fi fost în sufletul străbunicii Dochiţa,numai o mamă poate bănui, că nu e durere mai mare decât să-şi vadă carnea şi sângele ei întrupat, părăsit de viaţă ca un cuib în prag de toamnă, la care nicio altă pasăre nu se va mai întoarce. După câţiva ani povestea s-a repetat cu fiul ei cel mare, medicul, căzut pe stradă în Sibiu, în urma unui infarct. A trăit 91 de ani bătrâna străbunică şi a apucat să ne ţină pe genunchii ei obosiţi pe mine şi pe verişoara mea. Marele şi Bunul Dumnezeu a scutit-o să-şi îngroape şi al treilea copil, murind cu cinci zile înainte de unchiul Toma, preotul, în 23 septembrie 1972.

Bunicul Emil, din stirpea memorandistului Ştefan Ciceo Pop a murit în 2 septembrie 1994, la 82 de ani. Şi el îşi îngropase mama într-un alt galben şi sumbru septembrie, aşa că pentru noi, luna asta e o filă tristă dintr-un calendar cu morţi, pentru  care lumânările se aprind una de la alta, într-un rozar de lacrimi şi lumini. O lună cu prea multe sfârşituri, în care amărăciunea şi duioşia zugrăvesc straniu o altă culoare a sentimentelor, iar amintirile nu sunt niciodată acolo unde le-ai ascuns.