Rezultatele recentelor alegeri m-au dus cu gândul la frumoasa poveste a lui Edward Albee, „Cui i-e frică de Virginia Woolf?”, aşa că m-am gândit că n-ar strica să trecem în revistă galeria feminină a politicii  internaţionale.  Şi totuşi, cine se teme de femei în politică?

Prima consemnare mondială a unei femei care a ajuns preşedinte în urma unor alegeri libere a fost Vigdis Finnbogadottir, presedinte a Islandei pentru 16 ani, între 1980 şi 1996, cu patru mandate, cele mai multe  detinute de o femeie ca presedinte, cel puţin până în prezent.

Dar lista femeilor preşedinte începe cu Khertek Anchimaa-Toka, care a condus statul ex-sovietic Tannu Tuva între 1940 şi 1944. Zona asiatică este bine reprezentată apoi de Sükhbaataryn Yanjmaa, preşedinte mongolez între 1953-1954 şi de Soong Ching-ling, co-preşedinte al Chinei între 1968-1972.

Ne mutăm în America Latină, unde Isabel Martínez de Perón a deţinut fotoliul prezidenţial al Argentinei aproape un an, între 1974 şi 1975, iar Lidia Gueiler Tejada pe cel al Boliviei, tot cam atât, între 1979-1980. În ordine cronologică,după Vigdis Finnbogadottir, deja amintită, istoria politică europeană o consemnează pe Maria Lea Pedini-Angelini în funcţia de căpitan regent în San-Marino pentru şase luni, în 1981, iar cea asiatică pentru 12 zile, ca preşedinte onorific al Chinei pe susmenţionata Soong Ching-ling.

Europa o are ca preşedinte al Maltei pe Agatha Barbara, din 1982 până în 1987, pe Gloriana Ranocchin în funcţia de căpitan regent în San Marino, tot pentru 6 luni în 1984 şi 1989-1990, precum şi pe Mary Robinson în Irlanda, între 1990-1997. De fapt, statul pitic San-Marino are numeroase femei în funcţia de căpitan regent de-a lungul timpului.

Guinea-Bissau, Filipine, Haiti, Nicaragua, Burundi, Sri Lanka, Liberia, Ecuador, Guyana, Letonia, Panama, Finlanda, Indonezia, Israel, India, Georgia, Africa de Sud, Gabon, Lituania, Kyrgyzstan, Costa Rica, Brazilia, Kosovo, Muritius, Serbia, Malawi, Korea de Sud, Republica Centrafricană, Nepal, Taiwan, Estonia au avut şi unele au în prezent preşedinţi femei.

Cele mai scurte mandate prezidenţiale le-au avut Rosalía Arteaga Serrano  în Ecuador, pentru două zile în 9-11 februarie 1997 şi Barbara Prammer, copreşedinte al Austriei în 6-8 iulie 2004.

Le stau alături numeroase femei care au exercitat şi exercită în prezent funcţia de gurvernator şi pe cea de şef al guvernului. Margareth Thatcher, Indira Ghandi, Benazir Bhutto şi mai nou, Angela Merkel şi-au pus indubitabil amprenta asupra politicii mondiale.

Să revenim la toamna electorală 2016

Alegerile din această toamnă, devenită brusc şi prea devreme iarnă, nu prea le sunt prielnice femeilor candidate, văzute de cea mai mare parte a analiştilor şi a publicului, drept soluţiile de dorit, dar  nevalidate în urma scrutinului de beneficiarii direcţi ai exerciţiului prezidenţial.

Că în Statele Unite ale Americii, Donald Trump face deja paşi uriaşi în urma promisiunilor electorale, ajustând din mers platforma prezidenţială, nu miră şi nu surprinde. Numai naivii puteau aştepta de la un personaj de carton al economiei şi politicii americane să se ţină de cuvânt. A spus-o clar şi răspicat celor  care ştiau să-l asculte, că în afaceri trebuie să plăteşti cât mai puţin posibil. Principiul său se aplică şi în politică, iar nerăbdător cum se arată, nici n-a aşteptat să se instaleze la Casa Albă pentru a da înapoi.

Cam aşa stă povestea şi dincolo de Prut. Nici acolo Maia Sandu, favorita analiştilor şi a intelectualilor, nu a ieşit din urnă învingătoare. Nici nu avea cum şi nici de ce. Dincolo de maşinaţiunile de tip stalinist, pe care le-am văzut şi noi, cu dipreţuirea diasporei, stă un dezinteres profund şi îndelungat al moldovenilor din Basarabia pentru ideile pro-europene şi apropierea de România.

Plagiatorul Dodon se va încurca în iţele propriilor promisiuni şi nu se va putea acoperi cu aura de succes economic personal a miliardarului american Trump, din simplul motiv că nici nu vrea, nici nu poate să conducă în mod onest vreo organizaţie, fie ea economică, fie politică. Puterea executivă îi lipseşte încă, dar ceea ce lipseşte cu adevărat Basarabiei este angajarea reală pe calea europeană. Până când vor sta doar cu mâna întinsă înspre România, care nu are nici ea resursele necesare să o sprijine, fără să facă nimic constructiv, consumând haotic şi fără miză, Moldova de peste Prut se va îneca în mizerie, în fantoma falimentului de ţară.

Cam aceleaşi greşeli le-au făcut basarabenii şi acum 100 de ani, când ardelenii îşi trimiseseră floarea intelectualităţii în Regatul României, penetrând clasa politică la nivel înalt cu cei mai reprezentativi oameni politici ai săi, pentru a-şi asigura demersurile de unire, în timp ce moldovenii de peste Prut au aplicat tactica pasivă, iar rezultatul a fost cel previzibil: cei ce şi-au dorit mai mult unirea, au avut-o.

Dacă pe Hilary Clinton a învins-o naivitatea americanilor de rând şi sistemul lor electoral, iar Partidul Democrat se convinge zi de zi de proasta alegere a candidatului, pe Maia Sandu a doborât-o nu activismul pro-ruşilor, nu valul de simpatie roşie care loveşte, se pare, Europa din nou, în fâlfâitul ideilor fasciste ce adie de peste ocean, nici măcar naivitatea celor ce l-au preferat pe Dodon, ci pasivitatea mioritică a moldovenilor. Şi nu de ieri-de azi, ci imediat de după destrămarea Uniunii Sovietice, şi neimplicarea  lor aproape dispreţuitoare în demersurile democratice.

Dodon a promis oniric şi deşănţat multe, dar într-o ţară aflată lună de lună, de la un salariu la altul, pe marginea prăpastiei, nici miliarde de dolari ( pe care, fie vorba între noi, nu i le va da nimeni) nu vor face nimic, câtă vreme polititcul va fi manipulat pe faţă de puterea oligarhică. Se întâmplă la noi, s-ar întâmpla şi la ei, dar România a învăţat din lecţia Mafiei italiene şi construieşte câte ceva şi în zona de suprafaţă, legală, angajându-se constant pe coridoarele europene. Unde vor duce ele, vom vedea până la sfârşitul anului, când Germania şi Franţa, rămase acum să dea tonul Europei după retragerea Marii Britanii, îşi vor fi exprimat electoral opţiunile.

Vom vedea unde vor duce şi alegerile noastre. Vom continua să ajutăm economic, aproape falimentar, Republica Moldova, Basarabia pe care, se pare, că o iubim mai mult noi, nostalgic sau îi vom lăsa să se prăbuşească singuri, îngrijindu-ne doar de a păstra, măcar aparent, ideea românismului?

Dacă Moscova nu credea în lacrimi, cum spunea titlul unui celebru film din alte vremuri, deocamdată, nici Washingtonul, nici Chişinăul n-a crezut destul în femei. Nu aduce anul ce aduce ceasul, iar ceasul Europei n-a bătut. Încă.