Fâlfâim azi cu un ocazional entuziasm din steguleţele tricolore ale sufletului nostru, precum o fac copacii din ultimele frunze răzleţe şi vremelnic rămase pe crengi. Aşa stăm cu mişcătoarele nostre singurătăţi, înfipţi în stratul subţire de patriotism, dedesubtul căruia e piatra cea groasă şi statornică a ţării. Străbatem arareori, şi atunci gălăgios şi cu mare pompă, dar nu precum Mihai Viteazul, intrând în mândra cetate Alba Iulia, ci precum colindătorii de modă nouă, încărcaţi de panglici şi de clopote sunând spart, urlând ceva aproape de neînţeles.

„Inel rotund e ţara de aur şi lumină” rosteam în anii de gimnaziu şi versul făcea parte dintr-un montaj literar muzical coregrafic cu care am ocupat locul al II-lea la faza naţională a Festivalului „Cântarea României”. O singură strofă şi un singur refren pomeneau numele tovarăşului, în finalul unui program de vreo douăzeci de minute, în rest, patrie, limbă, istorie, toate îmbinate de diriginta nostră, profesoara de limba română, Olimpia Varga. O femeie mititică, ce ştia să-şi afirme discret patriotismul autentic şi care s-a mutat în pământul patriei, trăindu-şi nemurirea în amintirea noastră.

Alături de colegii mei am făcut o trecere prin istoria ţării, de la Burebista şi până la contemporaneitate, iar dragostea noastră pentru ceea ce făceam era una firească, deloc stridentă. Nici acum nu ştiu cui aparţineau versurile din acel montaj, dar îmi amintesc cum un actor din Bucureşti stătea undeva, în mijlocul sălii de spectacol şi le demonstra celorlalţi membri ai juriului din care făcea parte, bătând uşor cu dunga palmei în masă, iar noi ne opream exact la bătăile lui, ca şi cum el ne-ar fi îndrumat. Aveam exerciţiul scenei şi când l-am recunsocut în sală, l-am urmărit şi i-am văzut satisfacţia de pe chip.

„Cizma hortystă ne calcă trufaşă,/Cizmă fascistă, mână ucigaşă!/ La Ip şi la Trăznea pier prunci şi pier mame,/ La Ip şi la Trăznea e jale, Ioane!” Aşa rosteam alternativ când eu, când corpul ansamblu şi simt şi acum, la fal ca atunci, fiorul trecutului ce zbuciumase Sălajul natal. Şi cântam „Tu, Ardeal” , un strop, cât reînnoirea unui jurământ de iubire şi devotament. Nici nu mai contează că locul I îl luase un montaj din Călăraşi, cu texte despre Ceauşescu de la început până la sfârşit, noi ştiam ce făcusem şi eram mândri.

Era aşa, ca atunci când ascultam împreună cu părinţii despre dizidenţii noştri la Europa Liberă, ca atunci când trăgeam cu urechea la bunicul matern, Emil, care se bărbierea fredonând uşurel Imnul regal ori când râdeam în hohote de bunica paternă, Hortensia, care îşi îngrijea florile din grădină ascultând radioul, iar atunci când la emisiunea de ştiri era pomenit tovarăşul, ea striga în gura mare „Calce-te ricile!” şi lucra mai departe.

Săteau firesc în casele bunicilor mei harta României Mari şi pozele strămoşilor. La fel de firesc cum părinţii mei pun în curte tricolorul în fiecare an de 1 Decembrie. O fac cu acelaşi firesc cu care mormântul străbunicului îngropat la Pocsei, în Ungaria de azi, a fost arat cu tot cu oasele lui. Tot aşa cum fratele bunicii materne a lăsat cojocul unui tovarăş de celulă din închisoarea politică. Fără stridenţe, fără fast, cu statornicia credinţei şi a datoriei faţă de pământul care ne-a născut.

De aceea vin azi, la 99 de ani de Ţară unită, şi spun: să trecem Ardealul, ne trebuie Carpaţii statornici şi Banatul cel mândru, Oltenia învăluită-n borangicul iubirii şi Muntenia mănoasă, Moldova cea plină de must, Dobrogea caldă şi Dunărea şi Marea cea Neagră. Ne trebuie râurile toate şi ce-a mai rămas din păduri, ne trebuie ploile şi vânturile, soarele şi nopţile cu Sânziene şi Sân Andrei, cu Babe Dochii şi Iele şi Dragobete şi Luminaţii. Ne trebuie poeţii şi istoriile toate, pictorii şi culorile, sculptorii şi pietrele, olarii şi lutul, fotele, catrinţele şi iile. Dar mai presus de toate ne trebuie o ţară puternică, una,  şi ţara aceea suntem noi.