S-au spus multe despre educaţie în ultima vreme. S-a gafat torenţial de către cei ajunşi pe îndoielnice cărări să diriguiască destinele învăţământului. Ironia, dezamăgirea, dezgustul, critica acidă s-au împletit cu acribie în toate mediile, fără să ia, totuşi forma protestului vehement, de stradă. Nu tu grevă, nu tu #Rezist, doar o văietare generală şi lipsită de fermentul activ şi atât de necesar unei mişcări menite să schimbe cu adevărat ceva. Acum, e adevărat că schimbarea trebuie să vină din noi şi atâta timp cât revolta se petrece doar în interiorul nostru, doar în presă ori în mediile de socializare virtuală, ea are aceiaşi sorţi de izbândă cu puterea spaţiului în care sunt propagate. În general, se vorbeşte mult şi fără substanţă, se citeşte puţin,  cu discernământ critic precar, fără repere solide şi se acţionează slab spre zero. În consecinţă, efectele în societate sunt mai puţin vizibile decât fâlfâirea de aripi a unui fluture în Madagascar.

Demersul analitic pe care îl putem face ar fi acela de a identifica motivele, mai exact spus cauzele unei asemenea fluidizări a atititudinilor, a lipsei de voinţă şi acţiune într-o chesiune extrem de gravă. E, totuşi, vorba de viitorul imediat, cel  care ne va da, deloc deontologic, dar perfect justificat, precum pedagogii de odinioară, cu liniarul peste degete în doar cîţiva ani.

E vina noastră, e vina nostră, e prea mare vina nostră şi nicio bătaie, de remuşcare, cu pumnul în piept nu va avea mai mare efect, căci de vreo sută de ani încoace ne-am lăsat conduşi orbeşte, asistând inerţi la cea mai mare schimbare de paradigmă în ceea ce priveşte educaţia pe care a suferit-o omenirea. Demostraţia mea se va face clasificând cele trei generaţii ale ultimului secol în funcţie de modul predilect în care, pe rând, au descoperit lumea. Şi pentru că englezismele sunt penetrante şi dau ilizia de ştaif, dar şi pentru că se vor fi făcând, probabil, mai înţelese de cititorul virtual, am utilizat trei asemenea termeni cu care am definit generaţiile identificate de mine în acest proces continuu de degradare a educaţiei: generaţia LISTEN, generaţia WATCH şi generaţia TOUCH.

Să le luăm pe rând, iar nu în devălmăşie şi vă rog să nu mă înjuraţi prea tare, (eventual accept un set de înjurături ordonate alfabetic!) că unii se vor simţi trimişi la dicţionar, dar fac şi eu parte din aceste generaţii, aşadar îmi asum partea mea din culpa generală.

Generaţia LISTEN este, în opinia mea, cea care şi-a însuşit cea mai mare parte din cunoaştere în medii relativ închise, prin ascultare. Copiii ascultau de părinţi, de bunici, de dascăl, de preot, de fraţii mai mari, ascultau poveştile înţelepţilor, ale celor care treceau întâmplător prin sat/ oraş, ale rudelor venite în vizită, ale celor cu câţiva ani mai mari  ca ei. Erau ultimele modalităţi de transmitere a informaţiilor precum folclorul şi care sufereau, inevitabil, aceleaşi mutaţii, transformări şi completări specifice oralităţii. S-a adăugat cunoaşterea prin ascultarea mediată de radio şi pentru o bună bucată de vreme radioul a fost un mijloc unic de cunoaştere a lumii, altfel decât prin viu grai sau prin lectură. Din această panoplie nu lipsesc oratorii, marii profesori din universităţi, politicienii de calibru, ale căror discursuri, academice ori cu implicaţii profunde în destinele ţărilor erau aşteptate, urmărite şi îndelung discutate, citate şi luate drept model sau, dimpotrivă, analizate la sânge şi dezavuate, criticate şi evidenţiate ca borne în deznodământul tragic, ulterioar al unor realităţi. O responsabilitate a cuvântului ar putea fi deviza acestui tip de cunoaştere, de emitere şi receptare a mesajului.

Generaţia WATCH este una a marilor deschideri, când oamenii au ieşit din universul claustru al cunoaşterii în interiorul comunităţii, iar lumea a început să fie văzută în mod direct, adulmecată, pipăită. Libertăţii politice i-a urmat libertatea de mişcare şi astfel contactul cu lumea reală a devenit posibil, dar a fost dublat de un alt tip de cunoaştere mediată de această dată de televiziune şi mai apoi de internet, în varianta computerelor personale. Lectura directă, cartea de hârtie şi educaţia intelectuală a început cursa cu vizionarea emisiunilor televizate, care au coborât ştacheta de la educaţie spre entertainment, odată cu accesul tot mai larg al păturilor neinteresate de îmbogăţirea cunoştinţelor la achiziţionarea aparatelor TV. De aici, până la goana după audienţă a fost doar un pas mic pentru omenire, dar unul uriaş împotriva educaţiei, iar rezultatele se văd azi, când constatăm modalitatea prin care a ajuns să cunoască lumea generaţia din cea de-a treia categorie a exerciţiului meu hermeneutic.

Generaţia TOUCH pe numele ei, şi nu este acum tânăr să nu-şi dorească, dacă nu deţine deja, un device cu touchscreen, şi vă rog, nu trageţi în mesager, dar e de mare porc să spui un aparat cu ecran de atins, aşa cum s-ar traduce în spiritul gâtlegăului ( vezi curentul litinizant ) expresiile care definesc noile realităţi ale cunoaşterii.

Un univers cât buricul degetului, căci precum modul de citire al nevăzătorilor este atingerea cu degetul a unui ecran, iar ochii văd ceea ce degetele lor arată. Seamănă mai degrabă cu privitul prin gaura cheii, dar cine ştie  azi de cheile acelea tubulare, ce aveau nevoie de un orificiu prin care se putea spiona lumea de dincolo de uşă, are termenul de comparaţie necesar pentru a înţelege fenomenul.

E constatat de mult că socializăm virtual, dar nu ne mai întâlnim, comunicăm, dar nu spunem cu adevărat mare lucru şi că toate deschiderile pe care le oferă ultimele cuceriri ale tehnologiei informaţiei nu valorează nici cât o ceapă degerată, dacă degetele care ar trebui să deschidă porţi ale cunoaşterii altă dată închise de distanţe, nu sunt conduse de o inteligenţă antrenată şi nu ştii ce să cauţi. Altfel, iei ce-ţi pică în cale, pardon, pe ecran, îl culegi precum odinioară din mărul de lângă drum şi fără rost, fără discernământ, fără termen de comparaţie, te extaziezi de parcă tocmai ai fi descoperit America. Dar ce te faci, dacă nu ai deschis înainte, cu aceleaşi degete oarbe, cărţile care ţi-ar fi descoperit asta, lucrurile pe care alţii, înaintea ta le-au analizat de mult şi pe care ţi le-au lăsat în biblioteci. La pachet cu acest demers tactil întru vizionarea lumii a venit şi demolarea modelelor şi qvasidispariţia discursului autentic. Retorica, o armă de dânşii îngropată, mai e practicată doar de preoţi, şi aceia puţini să fie capabili de un discurs autentic, în rest e doar comunicarea cea de toate zilele, o colecţie de platitudini şi corectitudini politice găunoase.

Cu cât sunt mai deschise căile, cu atât e mai superficială adevărata cunoaştere, căci bine a spus americanul, că „Less is more” şi cu cât ai mai multe moaşe, cu atât ai mai mari şanse să-ţi rămână copilul cu buricul netăiat, ca să nu mă criticaţi că dau exemple doar din înţelepciunea anglo-saxonă. Şi aşa rămân tot mai multe cărţi necitite, conţinutul educaţiei se subţiază, iar dicţionarul devine un catalog inutil din care vor citi mai des doar preţioşii, în disperata încercare de a acoperi cu spoiala emfazei vidul din mintea şi sufletul lor. Un total dispreţ iresponsabil pentru cuvânt, ar fi definiţia amară a fenomenului şi a celor care s-au lăsat seduşi şi acaparaţi de magia touchscreenul-ui, de dislocarea realităţii şi recompunerea ei pe ecran.

Altfel, să nu-i atingi nici cu o floare, căci te vor taxa îndată de prăfuit. Dar cu câtă candoare descoperă ei valenţele curative ale alimentaţiei eco, bio! Şi după ani de robotic trai în multinaţionale, câte unii care şi-au plimbat cu dibăcie degetele pe ecrane îşi iau lumea în cap şi se mută la ţară, în miros de iarbă pe care învaţă să o cosească şi muşcă senzual din mărul plin de zeamă, anunţându-te zâmbitori să nu planifici un direct pe facbook de la ei, că nu au semnal şi asta îi face fericiţi. Au casa plină de cărţi, îşi cunosc copiii, se joacă cu ei, mănâncă din ce produc ei şi sătenii din jur, dar asta este o paradisiacă poveste pe care unii au ascultat-o, alţii au văzut-o şi au trăit-o pe pielea lor, iar cei de azi reuşesc prin repetate atingeri de ecran să afle incredibilele aventuri ale omenirii,  pe care nu le vor experimenta niciodată. Căci mai degrabă va intra cămila ( frânghia) prin urechile acului, decât lumea prin buricul degetului.

P.S. Parafrazările sunt doar pentru cunoscători.

P.P.S.  Pentru necunoscători, P.S. înseamnă post scriptum, adică, după cele scrise şi restul îl descoperiţi voi, că sunteţi băieţi deştepţi, daţi cu degeţelul pe ecran, dacă e nevoie de supliment.