Năzuinţa cel mai des invocată de umanitate, încă din zorii exercitării ei intelectual-culturale şi până astăzi este, fără îndoială, libertatea. Pe cât de des invocată, pe atât de des încălcată. Ca să văd ce mai înseamnă astăzi libertatea pentru noi, românii am utilizat  un motor de căutare  pe internet, să-l întreb pe domnu’ Goagăl şi am găsit câteva definiţii interesante.

Libertatea este o valoare fundamentală a democratiei. Libertatea este disciplina liber asumată. Libertatea este necesitatea înţeleasă. Libertatea este lipsa constrângerilor. Aceeaşi căutare în limba engleză. Libertatea e o stare a minţii, libertatea este un alt cuvânt pentru a nu avea nimic de pierdut. Pentru italieni, libertatea e iubire, pentru francezi înseamnă să nu mergi la muncă, iar pentru spanioli să faci orice cu condiţia să nu răneşti pe altcineva.

Desigur, rezultatele unei asemenea căutări nu înseamnă mare lucru, dar eram curioasă cum stau lucrurile în mediul virtual. Fiind o adeptă a cuvântului scris pe hârtie, a tipăriturilor, răsfoiesc în memoria lecturilor şi caut acelaşi lucru, definiţii şi conceptualizări ale noţiunii de libertate.

De la Seneca şi Cicero la Voltaire, Rousseau, Gide şi Camus la Nietzsche, Schiller, Spinoza sau Heine, de la Bernard Shaw, Hamilton sau Lincoln la Gorki şi Ghandi, de la Arghezi, Eliade, Cioran, la Delavrancea, Rebreanu sau Ţuţea, cu toţii s-au preocupat de libertate, dovedind cât de sensibil actuală şi perpetuu este analizarea ei.

Văzut adesea într-un binom antinomic, alături de servitute, libertatea îţi îngăduie nu să faci neapărat ceea ce doreşti, ci să nu faci ceea ce nu doreşti, cum bine observa Jean-Jacque Rouseau în „Visările unui hoinar singuratic”. Exercitarea cu sau fără violenţă fizică, verbală sau psihologică a unei constrângeri este o încălcare a libertăţii şi Doamne, cu câtă ipocrizie ne găsim circumstanţe atenuante atunci când o folosim. Cu câtă grijă tăiem noi penele unor aripi, ca să nu o doară, ca şi cum imposibilitatea de a zbura mai apoi n-ar fi infinit mai durereroasă.

Îngrădim libertatea celor din jur atât de uşor şi cel mai des utilizată gratie este cuvântul, cuvântul violent, mincinos, cuvântul vulgar. Toate ne închid într-o cuşcă a sfidării, a promisiunilor neîmplinite, a repulsiei. Cuvântul care ucide lent, nemilos, ca o tortură cu încetinitorul, în care ai învăţat de la maeşti cum să uzi buzele schingiuitului cu un burete înmuiat în oţet şi fiere. Răutatea, violenţa, războiul folosesc o armă infailibilă, limbajul morţii, capabil să distrugă orice urmă din simpla şi inegalabila bucurie a vieţii.

Orice manifestare de violenţă asupra unei singure fiinţe este o încălcare a libertăţii acesteia şi o renaştere ciclică şi repetată a lui Cain. Multiplicăm inconştient sau în deplinătatea intenţionalităţii fratricidul care a dezechilibrat dintru începuturi epopeea umanităţii. Încă şi încă o dată, lista victimelor a căror moarte s-a răsfrânt asupra istoriei se umple de nume: Abel, Iisus, Cezar, Lincoln, Franz Ferdinand, Troţki, Lumumba, Kennedy, Luther King, Gandhi, Rabin, Litvinenko şi mulţi alţii. Lor li se adaugă Duca, Călinescu, Iorga, Madgearu, la noi. Asasinatul politic pare să se fi împământenit asemenea unei cutume, un codicil al unui sinistru testament. Departe de a fi doar subiecte care au ţinut prima pagină a jurnalelor din întreaga lume, ele au avut consecinţe incalculabile în destinul omenirii şi al celui personal a milioane de familii.

Cum se ajunge la un asemena act, cum pot fi ele prevenite, sunt întrebări care în cel mai fericit caz strârnesc râsul. Lupta pentru putere şi tot cortegiul de favoruri şi profit care derivă de aici este ca un opiu pentru frustraţii acestei lumi. Grupuri şi grupări constituite pentru a crea iluzia unei recunoaşteri, incapacitatea de a construi ceva prin forţe proprii şi necesitatea de a adera la un organism a cărui unic spirit este cel de turmă sunt  demersurile unor fiinţe umane care şi-au ales  tabăra.

Conştiinţele adormite n-au nevoie de pernă, pun capul pe sufletul împietrit şi se acoperă cu pretexte.

Binele şi răul nu vor fi niciodată de aceeaşi parte a baricadei, chiar dacă unii încearcă să ne convingă adesea că în mijlocul fiecărui lucru bun este şi o sămânţă de răutate. De fapt, doar reversul este cel adevărat şi asta pentru că în orice nenorocire există o speranţă şi o mână divină întinsă spre noi.

„Vom muri şi vom fi liberi” se striga acum aproape 28 de ani şi moartea continuă să fie văzută ca o eliberare din constrângerile vieţii, din durere, din singurătate, din disperarea de a supravieţui încă o zi.

Încă o zi în care nu se va schimba nimic. Încă o zi fără speranţă. Încă o zi de dus crucea.

Privită prin prin prisma îngrădirii propriei libertăţi, crucea este o bucată din gratiile ce ne baricadează accesul spre lume. Însă e una căreia îi lipseşte tocmai îngrădirea, căci ea are sens chiar prin faptul că se smulge din ramă.

Libertatea e cea mai mare nenorocire pentru poporul care nu-i copt s-o aibă, spunea Rebreanu şi anii din urmă i-au îndreptăţit în mod nefericit afirmaţia. În numele libertăţii se fac cele mai mari nedreptăţi asupra unora mai slabi, mai neajutoraţi. Se dipreţuiesc mulţimi, comunităţi, slăbiciuni. În numele aceleiaşi libertăţi un bărbat îşi poate ucide femeia, o femeie pruncul, un copil bunicul. Tot în numele ei sunt siluiţi, vânduţi, furaţi, minţiţi, discriminaţi.

La urma urmelor, orice loc din care nu plecăm, deşi ne displace profund e un fel de închisoare. O îmbrăţişare nedorită, o relaţie nefericită, un cuvânt nerostit sunt şi ele forme care ne îngrădesc libertatea, deşi unele ne fac plăcere. Argumentul hedonist, însă nu a justificat niciodată gestul făcut asupra altuia. Toate lucrurile de care suntem dependenţi, chiar şi cafeaua de dimineaţă ne ţine prizonieri unor tabieturi sau nevoi.

Cel mai frumos cadou pe care îl poate face un om este libertatea acordată şi respectată, necondiţionat şi fără niciun alt beneficiu decât acela al propriei conştiinţe împăcate. Americanii spun că a iubi înseamnă să-l laşi pe celălalt liber. Dar despre iubire, altă dată, fiindcă ea presupune o legătură, dulce, e adevărat.

Aş vrea, totuşi să amintesc ceea ce scria Emil Cioran în eseurile sale. „A fi liber înseamnă a te emancipa de căutarea unui destin, înseamnă a renunţa să faci parte dintre aleşi, cât şi dintre osândiţi, a fi liber înseamnă a exersa să fii nimic.”