Încercarea de definire a ceea ce înseamnă cultura pare mai degrabă un demers sortit eşecului, din cauza dificultăţii de a cuprinde numeroasele nuanţe pe care actul cultural le-a îmbrăcat de-a lungul veacurilor, încă de la exercitarea sa neintenţionată. Şi totuşi, nimeni şi nimic nu-i va împiedica pe oameni să încerce a cuprinde în cuvinte necuprinsul. Aşa se face că în 1952, când UNESCO le-a cerut antropologilor americani Alfred Louis Kroeber si Clyde Kluckhohn să inventarieze semnificaţiile diverse pe care termenul de cultura le ia, aceştia au avut surpriza de a descoperi 146 de astfel de nuanţe.

Văzut adesea dispensabil, invidiat, adulat, neînţeles, detestat, marginalizat, neapreciat, omul de cultură este un apostol al egalităţii, căci ceea ce face el nu serveşte unor ambiţii individuale. În alcătuirea sa unitară între biologic şi cultural, pe de o parte, dar şi natural şi cultural, pe de alta, omul se poate regăsi într-un produs cultural şi fiecare element asimilat  constituie o treaptă care îl ridică pe scara calitativă umană, de la existenţa naturală spre cea bazată pe valori.

Ministerul de la denumire la conţinut

Noua titulatură a Ministerului Culturii, ce a adăugat şi Identitatea naţională a stârnit discuţii. În era globalizării, care îşi face loc în detrimentul calităţii, să vorbeşti despre identitate naţională pare, pentru unii, perimat, altora le aminteşte de instituţii şi mentalităţi ale radicalismului de dreapta. Cert este că Uniunea Europeană încurajează afirmarea identităţii naţionale în limitele unităţii în diversitate.

Culmea este că englezilor nu li s-a părut suspect să aibe un Secretariat de Stat al Moştenirii Naţionale între 1992 şi 1997, denumit azi Secretariat de Stat pentru Cultură, Media şi Sport. Dar ei au inaugurat tocmai în 15 ianuarie 1759 primul muzeu naţional din lume, British Museum. Unde era cultura noastră atunci? Şi totuşi, de ce am avea mai puţine motive să ne cultivăm mândria naţională, în termeni raţionali, practicând o cultură a valorilor?

Desigur, asistăm poate la o efemeralizare a actului cultural, la răsturnări ale scării de valori, vrem recunoaşterea meritelor hic et nunc. Şi avem dreptate, căci vremea artistului muritor de foame, pe care îl apreciază doar posteritatea nu mai poate fi un model contemporan.

În discursul de la Academia Română prilejuit de Ziua Culturii Naţionale, Ministrul Culturii, Ionuţ Vulpescu vorbea de experimentarea sinucigașă a abandonării culturii,  de fenomenul deculturatizării durabile, termeni duri, dar care oglindesc o realitate tristă. Dincolo de festivismul unor manifestări, lipsa de coerenţă în prezervarea bunurilor culturale existente şi de promovare a valorilor reale îndreptăţesc utilizarea lor.

"În opinia mea, am intrat într-o epocă a derizoriului, care este la fel de periculoasă pentru cultură ca și epoca anticulturală, reprezentată de defunctul regim comunist. Acum nimeni nu mai amenință fățiș cultura și pe creatorii ei, nici nu-i mai cenzurează politic manifestările, însă un văl apăsător de tensiune și dispreț, de indiferență instituțională și iresponsabilitate acoperă zi de zi tot ce se face în materie de cultură” afirma Ministrul Culturii.

O poziţionare socială adecvată  a creatorului, a cercetătorului ştiinţific, consolidarea instituţiilor culturale şi de cercetare, conservarea și valorificarea superioară a patrimoniului sunt direcţiile pe care domnia sa le doreşte.

Proiecțiile bugetare multianuale pentru cultură completează lista, dar dacă România ar adăuga cultura ca motor esenţial de atragere a fondurilor europene, poate că toate acestea ar avea sorţi de izbândă. E adevărat, nu am reuşit să utilizăm în proiecte de dezvoltare economică şi infrastructură sumele puse la dispoziţie de Uniunea Europeană, dar cu siguranţă că numeroasele monumente istorice care au nevoie de conservare şi reabilitate ne-ar putea bucura de frumuseţea şi strălucirea celor pe  care le admirăm în întreaga Europă.

Fiecare creator, fiecare monument istoric sau de arhitectură, fiecare produs cultural care trece proba valorii de-a lungul timpului sunt cecuri în alb pentru viitorul umanităţii. Pentru noi, ele au fost durate în cuvinte de Mihai Eminescu, de Blaga, de Rebreanu, de Preda, de Nichita Stănescu, de mulţi, mulţi alţii care au dăruit literatura română acestei naţii şi lumii întregi.  Le-a durat în piatră Constantin Brâncuşi, le-au durat în lemn anonimii constructori ai bisericilor din Transilvania. Au înveşmântat în poezia culorilor aşternute pe zidurile mănăstirilor din Moldova. Au făcut-o în cetăţile din întreaga ţară, în tiparniţa de la Braşov, în borangicul Muscelului, în duioşia baladelor, în patimaşe Rapsodii.

Fiecare şi-a zidit o Ană în arta sa. Lor, creatorilor de cultură şi civilizaţie din România li se cuvine ca Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale să fie unul al Valorilor şi Decenţei. Lor li se cuvine ca nu doar 15 ianuarie, ci întregul an să fie unul al culturii. Poate că atunci vom învăţa din lecţiile istoriei şi ne ne vom ruşina să construim un vis românesc.