Când un apropiat intră în sala de operaţie, orele trec una după alta şi noi stăm neputincioşi obosind de aşteptare, abia atunci ne întrebăm cum rezistă chirurgul care face asta de câteva ori pe săptămână. Când transcriam dialogul de faţă, o fotografie cu palma unui medic, după multe ore  şi mai multe intervenţii chirugicale succesive, a traversat presa românească cu mai puţine ecouri decât ştirile negative. Între cele două atitudini contrare, între medicul zeu şi medicul demon, societatea românească ar trebui să pună ordine şi să limpezească haosul cu politici de sănătate coerente, care ar folosi şi celor din sistemul sanitar şi pacienţilor.

Cu dr. Horaţiu Rotaru dialogul curge la fel de firesc cum degetele sale desfac o jumătate din faţa unui pacient suferind şi reconfigurează mozaicul cu fragmente sănătoase din trupul pacientului. Modelele tridimensionale, replici fidele, autentice, ale craniilor pacientilor stau indiferente pe raftul din spatele doctorului, iar eu, deşi mă ştiu cu imaginaţie bogată, nu-mi pot imagina cum arată pe viu scena din blocul operator unde se desfăşoară săptămânal scenariul descris.

L-am întrebat pe Conferenţiarul dr. Horaţiu Rotaru cum se îngrijeşte un medic de el însuşi. Răspunsul îl bănuiam, dar mi l-a confirmat domnia sa. Greu. Câteodată trebuie să ajungă la saturaţie ca să aibă grijă şi de el, să ajungă să spună „Nu mai pot”. În acel moment când doctorului i se instalează o repulsie faţă de tot ce îl înconjoară, de orice altceva decât propria persoană,  atunci poate reuşeşte să aibă ceva grijă de el. În rest nu se poate vorbi despre îngrijirea doctorului, în condiţiile în care are de lucru şi răspunde de siguranţa pacienţilor. Aceasta este situaţia sa, dar cei mai mulţi medici cu care m-am întâlnit fac la fel. De fapt, ei sunt şi cei mai dificili pacienţi, cel mai greu de internat şi de convins de virtuţile repaosului la pat. Despre pacienţi şi metehnele lor am discutat un pic cu dr. Rotaru, care se pregătea de un concediu, alături de familie.

„După cum ştiţi, în România marea majoritate a pacienţilor merg direct la un anumit medic, de care au auzit sau le-a fost recomandat. Abia 20% dintre ei, care nu prea au la cine apela merg în ambulatoriile policlinicilor sau spitalelor, urmând calea firească. Aceasta, spre deosebire de sistemele vest europene, în care pacientul se duce la spital, ca institutie, nu se duce la doctor. Astfel, pacientul este tratat de medicul care a fost desemnat in interiorul instituţiei, în funcţie de competenţă şi de necesitatea reală a pacientului. Pacienţii români aud de un doctor şi se duc la el. Astfel, unii doctori lucrează mai mult, alţii mai puţin. Doctorii cu liste lungi de pacienţi nu prea au timp să se ocupe de ei, dar la un moment dat, trebuie să se întâmple şi asta” spune cu resemnare dr. Rotaru.

Mă uitam în cabinetul domniei sale să caut câteva elemente ale culturii sociale de care îmi spusese că s-ar fi desprins cu greu, dacă ar fi decis să lucreze, ca atâţi medici români, în străinătate. Erau acolo tratate de specialitate, modele specifice domeniului său, Chirurgia Orală şi Maxilo-Facială, diplome, lucrări de artă, un album cu elitele clujene contemporane. Tot ceea ce contează profesional şi uman, în afara familiei, erau acolo, pe rafturile biroului.

L-am provocat să-mi vorbească despre cât de mult contează tot contextul social, profesional, artistic şi moral pentru starea de bine a unui medic, ca el să poată performa la întreaga sa capacitate.

„ Pentru a face performanță, medicul are nevoie să se găsească și să se regăsească într-un mediu ambiant corespunzător nevoilor sale. Nu poţi să lucrezi şi să te gândeşti la pacient dacă nu ai confortul necesar şi, aici, ajungem din nou să incriminăm modul în care este condusă societatea medicală românească şi tot sitemul sanitar, în esenţă. Oamenii realmente nu înţeleg că nu poate să existe preocuparea pentru pacienţi și binele lor, atâta timp cât nu există starea de bine personală. Preocuparea pentru altcineva şi altruismul nu vin decât dintr-o stare de bine personală. Nu cred că boschetarul care moare de foame pe stradă se preocupă de curațenia orașului și, implicit, nu îi pasă că își aruncă resturile pe jos.

Când starea ta de bine este asigurată, fără doar şi poate că te preocupi de ceilalţi, pentru că dacă nevoile tale sunt rezolvate, trebuie să investeşti în ceva şi acea investiţie este, pentru majoritatea medicilor, o investiţie în primul rând în oameni, în pacienţi. Orice om care aparţine sistemului sanitar este firesc altruist, pentru că a ales să facă această meserie dintr-o chemare, dintr-o dragoste de oameni, fără îndoială, dar şi acestă dragoste de oameni trece uneori prin stomac.

Nu vreau să fiu acuzat de materialism şi nici să vorbesc doar în termenii câştigurilor financiare, dar nu este raţional ca sistemul să se bazeze pe câştigurile licite sau ilicite ale medicilor, ca să le asigure exclusiv pe această cale starea de bine.

Unii gândesc aşa: Dacă pacientul este mulţumit, să-şi facă datoria faţă de doctor. Eu vin şi spun, nu. Să-şi facă societatea datoria faţă de doctori, aşa cum trebuie să-şi facă datoria şi faţă de pacienţi. Cei ce au ales să lucreze în sistemul sanitar din România, au făcut asta datorită legăturilor sociale pe care le au în țară, nu pentru câştigurile financiare, pe care, de altfel şi le-au asumat când au decis să rămână în el.

Problema principală a doctorilor în sistemul sanitar românesc este, de fapt şi de drept nu câştigul financiar, ci condiţia medicului în România şi condiţiile de muncă. Cât poţi să mănânci? Tot un stomac ai şi tot o viaţă trăieşti. Pentru cel ce a ales medicina ca o chemare, pentru că s-a simţit alături de această profesie și ştiinţă de oameni, nu există satisfacţie mai mare decât reuşita profesională. Aceea exprimată modest, pe care şi-o împărtăşeşte cu imaginea lui în oglindă. Nu neapărat aceea de a fi pe cele mai mari scene ale lumii medicale. Şi aceea e o recunoaştere, dar reuşita zilnică, cu fiecare procedură, cu fiecare diagnostic, cu fiecare caz tratat este cea care il nutrește. În mod firesc, condiţiile de muncă îşi pun extrem de mult aprenta pe această reuşită. Nu e totuna să operezi cu o lampă care îţi dă lumină sau să te chiorăşti şi să te enervezi. După care să-ţi fie lehamite şi să nu mai dorești să faci performanţă, pentru că nu eşti liniştit, ești fără confortul operator, diagnostic sau al oricărei proceduri medicale. Rezultatele sunt astfel, în sistemul sanitar românesc, pe măsură” a spus dr. Horaţiu Rotaru pentru care povestea condiţiilor de muncă este veche, dar conştiinciozitatea profesională trece peste aceste bariere, în beneficul pacienţilor şi întru liniştea sufletească a celor implicaţi.