Diabetul zaharat tip I este frecvent asociat cu alte boli autoimune în cadrul sindromului poliglandular autoimun.  Diabetul de tip II este însoţit de numeroase complicaţii cum sunt leziunile oculare, afectarea renală (nefropatia), leziunile nervoase (neuropatia), anomaliile cardiace (şi vorbim chiar de infarct miocardic), leziunile vasculare aterosclerotice ( care produc accidentele vasculare cerebrale, arteriopatia periferică şi chiar duc la amputare). Aşadar, o afecţiune complexă, iradiantă, necesită atenţie multiplă, inclusiv graţie unor organizaţii prin intermediul cărora cei implicaţi cercetează, împărtăşesc cunoştinţe, descoperiri, date, noutăţi şi luptă pentru finanţarea necesară tratamentelor.

Continuăm de aici discuţia cu Conf. Dr. Ioan Andrei Vereșiu, preşedintele Federației Române de Diabet, Nutriție și Boli metabolice.

Rep.: Ce alte forme asociative din sfera diabetului există în ţara noastră?

Conf. Dr. Ioan Andrei Vereșiu:  Avem Societatea de neuropatie diabetică, oarecum nouă, nu numai în peisajul naţional, dar şi din afara ţării noastre, pentru că în această societate am încercat şi, deocamdată, noi credem că am reuşit să aducem împreună diabetologi, neurologi, medici de familie, chirurgi, ortopezi, deci să încercăm să sudăm acea abordare multisciplinară care este absolut necesară pentru a îngriji corect un pacient cu diabet zaharat.

Avem o Asociaţie de podiatrie, asta înseamnă că ne străduim să pornim şi îngijirea dar în paralel şi formarea de profesionişti pentru îngrijirea picioarelor la pacienţi cu diabet zaharat.

Podiatria şi podiatrii sunt un grup profesional paramedical foarte bine reprezentat în multe ţări ale Europei şi eu cred, cu un pic de şansă, că o să reuşim să pornim şi un învăţământ de podiatrie care să producă această categorie de specialişti foarte necesară. O să aveţi probabil o discuţie şi cu colega mea care este preşedinta Asociaţiei educatorilor de diabet, doamna doctor Cornelia Bala, deci educatorii de diabet zaharat sunt o altă categorie de profesionişti care ar trebui să apară în peisajul profesional al celor care se îngrijesc de diabet.

Din păcate, diabetul rămâne în continuare prima cauză de pierdere a  vederii, prima cauză de intrare în dializă şi în indicaţia de transplant renal, prima cauză de amputaţii nontraumatice de membre inferioare şi produce o mare parte din pacienţii care suferă infarcturi miocardice şi accidente vasculare cerebrale.

Rep.:  Diabetul este o afecţiune destul de parşivă, nu-i aşa? Primele simptome sunt oarecum difuze. La ce ar trebui să fie atenţi pacienţii, mai ales cei cu predispoziţii, când e vorba de o posibilă afectare cu diabet?

Conf. Dr. Ioan Andrei Vereșiu:   Într-adevăr, diabetul de tip II mai ales, cel al adulţilor, are o evoluţie preclinică, deci înainte de diagnostic, destul de lungă, tocmai datorită faptului că simptomele sunt de mică intensitate sau poate char lipsesc de tot.

Ceea ce trebuie să ştie cei care ne ascultă este că toţi indivizii care au împlinit 40 ar trebui să aibă măcar un set de analize pe an, care să includă glicemia. Din acel moment, cei care nu au nicio problemă cu glicemia, cei care nu au pe nimeni în familie cu diabet, cei care au o greutate normală, cei care n-au hipertensiune, n-au alte boli cronice cunoscute trebuie să repete această examinare o dată la cinci ani. Ceilalţi, care au acele probleme pe care le-am amintit trebuie să facă această examinare mai frecvent, trebuie să fie proactivi, să nu aştepte ca medicul de familie sau alt medic să facă invitaţia. E bine să-şi contoleze glicemia, care este primul pas în diagnosticul diabetului zaharat.

Recomandarea pe care nu pot să n-o fac este că un stil de viaţă sănătos este cea mai bună metodă de a preveni diabetul zaharat.

Rep:  Aş vrea să ne întoarcem puţin la dumneavoastră, domnule conferenţiar. Aţi absolvit Facultatea de medicină dar când a apărut ideea de a vă ocupa de această specialitate? Aţi avut pe cineva în familie? Conf. Dr. Ioan Andrei Vereșiu:  Tatăl meu a fost medic de dispensar o perioadă destul de lungă, lângă Cluj, la Bonţida. Am pe birou diploma lui de absolvire din 1944, semnată de profesorul Haţieganu, rectorul, la vremea aceea, al facultăţii. Probabil că ăsta a fost unul dintre factorii care m-a influenţat să fac şi eu medicina, deşi nu am fost foarte convins până destul de târziu. Pe urmă faptul că am ajuns să fac această specialitate a ţinut de felul în care era realizat la vremea aceea parcursul învăţământului medical la noi.

 După absolvirea facultăţii am fost printre cei câţiva colegi ai mei care am trecut prin examenul de internat şi am rămas aşa-zişii interni în clinicile universitare din Cluj. O mare parte din stagiul meu de internat l-am făcut la Clinica medicală II, unde exista la vremea aceea secţia de Diabet, nutiţie şi boli metabolice a spitalului şi asta a însemnat primul meu contact cu diabetul. Am obţinut specialitatea în medicină internă şi am vrut, pe măsură ce diabetul era tot mai clar una dintre direcţiile pentru mine, să fac pasul spre supraspecializare, cum se spune mai bine la ora actuală. Din păcate n-am reuşit să-l fac aşa cum am dorit atunci şi am făcut o specializare în cardiologie, pentru că a fost mult mai la îndemână. Se făcea în Cluj, pentru specializarea în diabet ar fi trebuit să plec la Bucureşti, şi după ce am făcut şi specializarea în cardiologie,  în  anii ’90, împreună cu profesorul Hâncu am reuşit să redeschidem centrul de diabet în actuala clădire.

Sigur că atunci am zis că trebuie să fac ceea ce mi-am dorit de la început, şi anume să fac şi specializarea în diabet. Mă bucur foarte mult că am avut parcursul acesta, acum când mă uit în spate, mulţi ar putea spune că am fost un nehotărât, că am trecut prin celelalte specialităţi ca să ajung la a treia. Eu cred că asta mă ajută foarte mult în ceea ce fac la ora actuală, faptul că am specializarea în interne şi în cardiologie, pentru că sunt probleme foarte importante pentru pacienţii cu diabet. Sigur, asta va însemna la finalul carierei mele specialitatea de bază, cea de Diabet, nutiţie şi boli metabolice, dar chiar dacă am parcurs un drum destul de încurcat, mă bucur că s-a întâmplat asta şi de aceea încerc să accentuez şi cu studenţii, importanţa formării în medicina internă, înainte de a ajunge un diabetolog bun.

Rep.: Pentru unii, faptul că aţi ajuns să conduceţi Federaţia ar fi o încununare, un vârf al carierei. Ce vă mai doriţi pentru viitor domnule conferenţiar?

Conf. Dr. Ioan Andrei Vereșiu:     Mulţumesc. Am zâmbit un pic pentru că şi eu m-am întrebat de multe ori dacă astea sunt acele realizări care înseamnă încununarea unei cariere. Am câteva exemple pe care le-am mai discutat cu prieteni, cu colegi, chiar şi cu cei mai tineri în ultima vreme. Pe vremuri, înainte de 1989, am avut personalităţi importante în medicină care au ţinut neapărat să-şi încununeze cariera cu un titlu de ministru sau de director de ştiu eu ce instituţie. Sigur, este o recunoaştere faptul că se obţin aceste titluri la un moment dat. N-aş vrea să fiu patetic, dar nu pot să spun că pentru un medic totuşi, nu neapărat asta înseamnă încununarea unei activităţi. Senzaţia că ai reuşit să faci ceea ce ţi-ai propus pentru tine, pentru pacienţii tăi, pentru familia ta, asta este de fapt reala încununare a activităţii. Titlurile au importanţa lor, se acumulează la unii. Am prieteni, am colegi, cunosc persoane care n-au avut titluri de-a lungul vieţii, dar pe care le-am respectat din cale afară, din alte motive.

Rep.:  Nu este un moment de bilanţ şi cu toate acestea v-aş invita să priviţi uşor înapoi şi să evocaţi câteva momente importante din cariera, din formarea dumneavoastră profesională şi eventual persoane înspre care vă îndreptaţi atenţia şi amintirile cu mare drag.

Conf. Dr. Ioan Andrei Vereșiu:    E o întrebare complicată. Nu ştiu cine poate răspunde imediat. Sigur, fiecare dintre noi avem amintiri, unele mai pregnante, altele poate nu atât de pregnante, dar cu un impact mai important în viaţa noastră, nici nu ştiu pe cine ar trebui să amintesc într-o trecere aşa rapidă în revistă. V-am spus despre tatăl meu, despre felul în care m-a influenţat vrând-nevrând în cariera mea, despre faptul că prin examenul de internat am rămas în Cluj.

Dar de Cluj m-a legat şi soţia mea, eu nefiind clujean prin naştere. Am avut câteva exemple bune în facultate, probabil că n-o să-mi amintesc de toţi cei de care ar trebui, dar probabil că nici nu e corect să numesc pe cineva, dintre profesori. Cu siguranţă, pe câţiva dintre ei o să-i ţin minte tot restul vieţii mele. Am avut o perioadă foarte bună, în care am colaborat foarte bine cu profesorul Hâncu, v-am spus că am venit împreună aici, la Centrul de diabet, am avut un conducător de doctorat care este o amintire foarte bună pentru mine, din toate punctele de vedere, şi ca profesionist şi ca om, am avut din fericire prieteni în jurul meu care toţi mi-au dăruit câte ceva, care s-au transformat în amintiri, care m-au influenţat. Cred că e mai bine că am ezitat să răspund. Dacă puneam un nume trebuia să pomenesc mult mai multe, aşa am vorbit la modul general.

Rep.: Aveţi discipoli de care vă mândriţi foarte tare? Dacă mâine veţi deveni ministrul sănătăţii, prin absurd, sunteţi liniştit că aţi lăsa pe mâini foarte bune Centrul de Diabet de aici de la Cluj?

Conf. Dr. Ioan Andrei Vereșiu:   De fapt am mai multe categorii de discipoli. Am fost multă vreme asistent universitar la disciplina de semiologie a Clinicii medicale II, o disciplină pe care o parcurg toţi absolvenţii de medicină, aşa că am avut ocazia de-a lungul mai multor ani să contribui la formarea multor generaţii de medici. Pe urmă, odată cu apariţia rezidenţiatului am început să am rezidenţi de care m-am legat mai mult decât profesional şi care toţi sunt acum specialişti, medici primari, de care sunt sincer mulţumit şi sunt convins că cel puţin celor carora s-au intersectat cu mine, am reuşit să le dau ceea ce am dorit să le dau.

De multe ori un medic specialist ajunge să facă ceea ce a ales să facă abia după 30 de ani

Rep.: La Cluj  vin oarte mulţi studenţi din toate colţurile Europei. Cum răspunde Universitatea de medicină şi profilul  Diabetului, nutriţiei şi al bolilor metabolice acestor provocări şi cum credeţi că va evolua abundenţa de studenţi străini la Cluj?

Conf. Dr. Ioan Andrei Vereșiu:  E o realitate faptul că învăţământul universitar a fost de aproape o sută de ani un reper. Prin faptul că facultatea şi universitatea, ulterior, a adunat personalităţi importante din viaţa oraşului nostru şi nu numai, dar şi prin faptul că a adus an de an tot mai mulţi studenţi în ultimii ani, destul de mulţi studenţi din afara ţării.

Am parcurs perioada când aveam mulţi studenţi din Grecia, din ţările arabe. S-a schimbat oarecum distribuţia la ora actuală şi cred că e foarte greu pentru cei care conduc universitatea să ţină un echilibru potrivit între presiunea de a creşte numărul de studenţi, ceea ce aduce o finanţare mai bună şi menţinerea calităţii şi exigenţelor necesare creşterii prestigiului universităţii. Avem şi noi în modulul nostru de diabet, nutriţie şi boli metabolice serii de studenţi englezi, serii de studenţi de limbă franceză. Impresia mea este că ceea ce văd pe parcursul modulului nostru, îi interesează, le spunem lucruri cu care se vor confrunta cu siguranţă în activitatea lor. Sper că le spunem ceea ce aşteaptă ei, de fapt, de la noi.

Mi-am pus şi eu problema, oare ce se va întâmpla, măcar în viitorul previzibil, cu învăţământul medical şi mai ales cu cel de la noi, de la Cluj. Are, ca oricine din interior aş putea să spun, multe neajunsuri, însă atunci când ne comparăm cu celelalte universităţi de medicină din ţară, trebuie să o spunem, chiar dacă poate să însemne lipsă de modestie, că suntem cei mai buni. Acesta e un lucru care îţi produce bucurie. Însă e clar că universitatea va trebui, întreg învăţământul universitar, să facă un pas înainte cândva, cumva.

 S-a schimbat mult patologia, s-a schimbat modul de abordare clasică, ex-catedra cum se spunea înainte, trebuie transformat în abordarea bazată pe dovezi. Inevitabil, trebuie să spun, că noi credem că ponderea diabetului şi a nutriţiei şi a obezităţii trebuie să crească în curricula de medicină, şi nu în ultimul rând, cred că va trebui în viitor ca cei care se vor ocupa de lucrul acesta, să găsească o modalitate de a scurta parcursul unui tânăr de la momentul intrării în facultate până la începerea propriu-zisă a activităţii într-un domeniu medical. Deocamdată, impresia mea şi nu numai a mea este că e lung şi tot mai lung acest parcurs. Şi probabil nu întotdeauna plin cu cele necesare. Din păcate, aşa cum ştiţi, de multe ori un medic specialist ajunge să facă ceea ce a ales să facă abia după 30 de ani. Lucrul ăsta ar putea fi adus un pic mai devreme.

Rep.:Vă mulţumesc foarte mult, domnule conferenţiar, şi nu ştiu ce urare aş putea să vă fac anul acesta, dar cred că am putea încheia aşa cum zăresc pe insigna dumneavoastră cu ’’Stop diabetului’’.

Conf. Dr. Ioan Andrei Vereșiu: Asta este dorinţa noastră, a tuturor, să facem ceva, oricât de mic, oricât de mare să influenţăm această tendinţă despre care v-am spus, de creştere a frecvenţei diabetului zaharat.