Manifestațiile curente de la Chișinău amintesc de cele de acum exact 7 ani. O altă direcție și alți actori, roluri inversate, dar același pattern. În aprilie 2009, comuniștii aflați la putere – de orientare pro-rusă – câstigau din nou, neașteptat, alegerile, ceea ce a declanșat un amplu val de manifestații violente care a ramas în istorie sub numele de « revoluția din aprilie » (sau revoluția twitter), cu consecința spectaculoasă, retrospectiv privind, anume că partidul lor nu a reușit să concretizeze politic (guvern și presedinte) rezultatul electoral. Atunci, în spatele numeroșilor tineri moldoveni frumoși și liberi, care au ocupat piețele centrale într-un numar incredibil și într-un simbolism impresionant, principalul factor de coagulare și (re)direcționare a nemulțumirilor a fost SIE-ul românesc (via mesaje inspiraționale și motivaționale twitter – extraordinare în fond, și bineînțeles, agitatori de teren – ring the bell pentru pattern-ul manifestațiilor post Colectiv ?). Nasul versat al d-lui presedinte Voronin a adulmecat resortul și a acționat imediat, nu brutal, cum a vrut Ceaușescu în 1989, ci kgb-ist, lasând « libertate » manifestanților în piață și ulterior angajâd găști de cartier care au patruns în propriul parlament lăsat expre nepăzit, incendiind doua etaje, inclusiv sala de ședințe, iar pe cladirea parlamentului a aparut steagul României și al Uniunii Europene, ca marturie a direcției de acuze. O mișcare aidoma Hitler 1933, care a creat premize pentru acțiuni de forță: ambasadorul român a fost declarat persona non-grata, arestări abuzive de pe stradă, bătăi, chiar crime, granițele cu România au fost închise și reintrodus sistemul vizelor pt noi, samd).

(Ca o consecință, subsemnatul, rezident la Chișinău în acea perioadă, a rămas « blocat » acolo timp de 6 luni, iar, ca expat român, a intrat bineînțeles în vizorul securității statului care îl banuia de implicare în acțiunile subversive – aceștia ignorand o realitate evidentă, aceea că înafară de banking, preocuparile fizice și metafizice ale suspectului gravitau exclusiv în jurul vinurilor moldovenești, a campionatului național de karting al Republicii Moldova, și bineînțeles, a ochilor mari și albaștri ai basarabencelor).

Totuși, pe acest fond – și aici intră în scena etica politică moldovenească, fără echivalent dâmbovițean, în vara anului 2009 la votul parlamentar pentru reinvestirea lui Voronin pentru președinte, comuniștii ratează, la un singur vot, de trei ori la rand ! În ciuda acelei importante victorii de etapă a serviciilor secrete românești și a eticii autohtone, fructificarea politică (și economică) din partea României a fost nulă. Puterea la Chisnău a fost preluată ulterior de o clică de corupți, care în ciuda unei orientări pro-europene a continuat filozofia de furt și crimă a precedentei puteri, dar în condiții de management public mult mai șubred decat versații bolșevici. Astfel, pe vremea comuniștilor (până în 2009), activitatea economică generală era relativ stimulată, într-un macromediu cât de cât stabil, iar taxele de protecție erau prelevate de organele statului (poliție, fisc, mediu, samd), vorbind de o corupție și mafie organizate și relativ transparente, ceea ce reda o siguranță și predictibilitate mediului de afaceri; după punctul de inflexiune 2009, politica și acțiunile economice ale statului au devenit dezarticulate, găștile și grupările private afiliate unor centre de interes obscure au preluat aceste funcții mafiote, creând dezordine, nesiguranță și instabilitate, și implicit deznădejde politică și economică. Moldova s-a adâncit în corupție haotică și instabilitate politică, și în ciuda unor importante eforturi private în domeniul de business – care au generat o creștere economică respectabilă – statul a sărăcit, societatea s-a polarizat, iar speranța și moralul oamenilor s-au deteriorat. Problema demografică a exodului cu care se confruntă România s-a acutizat și în Moldova pe acest fond. Câmpul de luptă a ramas însă deschis între interesele din vest, și est.

Acum, rolurile sunt inversate, noul guvern pro-european (și sprijint de Bucuresti – televiziunea serviciilor românești, Realitatea TV, a prezentant cel mai complet și pertinent evenimentele de acolo, arătând clar interesul Bucureștiului pt Moldova, restul presei fiind mai mult sau mai puțin paralelă cu subiectul) e pus la încercare de opoziția pro-rusă cu aceleași mijloace ca în 2009, dar de instrumentare rusească. Outcome-ul e din nou nesigur, dar nu asta e important acum.

România (și aliații) nu poate cuceri Moldova doar politic și prin acțiuni de intelligence, în pofida unor realizari majore, dar în principal pe cale economică. Atât timp cât investițiile strategice ale statului și cele private de greutate lipsesc, orientarea țării ramâne la discreția oligarhiei și mafiei locale și la câmpul de luptă al serviciilor secrete. România a ratat marea sansă dupa 2009 de a crea importante capete de pod de natură economică, donațiile în formă de Dacia Dustere fiind frecție la un picior de lemn. Moldova e o țară săracă, fără industrie și lipsită de resurse naturale, astfel încât independeța ei politică este structural legată de cea economică.
PIB-ul Moldovei e cu indulgență la 4% din cel al României, sau altfel, bugetul sănătății românesc depașește tot PIB-ul moldovenesc…În alți termeni, 3% din bugetul României acoperă tot bugetul Moldovei, și ar trebui să ținem cont că România pierde ca. 10% din PIB doar din evaziune TVA, fără să punem la socoteală imensa risipă din sănătate sau CNADNR. Este peremptoriu că 1% din bugetul nostru ar schimba fundamental și pentru totdeauna fața economiei moldovenești. O implicare la acest nivel prin intensificarea a schimburilor comerciale, investiții de capital în zone strategice și sprijin la nivel de resurse naturale, ar legitima intervențiile României și compensa parțial vina istorică a statului roman, cu un efort relativ redus. Mai mult, oportunitatea apare acum, când Rusia nu e capabilă să plătească nici salariile mizere ale funcționarilor de la Tiraspol. (desigur, vorbim și de o sinergie public – privat)
România și Rusia ocupa la egalitate primele locuri în importurile și exporturile Moldovei (ca. 18% pt ambele). Atât timp cât decalajul nu va fi net în favoarea României, rezultatul bătăliei din piața publică și politică va ramane incert.

Totuși, în fond, întrebarea filozofică rămâne dacă interesul moldovenilor reclamă o apropiere de România, o societate manelizată cu o scară de valori și principii controsionată spre promiscuitate, și identitatea natională secționată de la bază, și nu s-ar simiți mai bine în randul oligarhiei de inspirație rusească. În ciuda unor evoluții nefavorabile, a culturii ruse pronunțate sau a unor înclinații mafiote, Chișinăul ramâne cu un grad de identitate, onorabilitate și principialitate superioare Bucureștiului, și atunci te poti întreba dacă cursurile de formare etică, politică și istorică nu ar trebui ținute acolo.
Până la un raspuns, centrul puterii de la București trebuie să își definească mai ferm strategia față de Moldova, lasaând țara fie la discreția propriilor opțiuni, fie generând o implicare totală politică și economică, dar în orice caz, politica bățului la gard, practicată de 7 ani încoace, fără continuitate, nu aduce beneficii de nicio parte a Prutului.

Autor Vasile Dolean