Un dialog cu profesorul, scriitorul şi americanistul Marius Jucan

O plimbare pe străzile Clujului nu este aproape niciodată o simplă trecere, o traversare a pietrelor. Cel mai adesea nu suntem noi, cei în mişcare, şi dacă eşti pregătit să observi, vezi cum trec pe lângă tine rânduri de case şi străzi, o succesiunea aleatoare de imagini dinamice de locuire urbană din diferite epoci. Uneori mai simţi fâlfâirea groazei la execuţiile din actuala Piaţă a Unirii, pentru ca imediat să auzi ultima trecere a tramvaiului, lepădând statuia regelui Mathias şi uşile magazinelor evreieşti deschizându-se dimineaţa.

Mai există ganguri spre curţi interioare cu caldarâm de lemn şi trecerea pantofilor stiletto de azi e de fiecare dată atenuată de foşnetul rochiilor de tafta, de arcuirea unei pălării din mâna unui bărbat elegant, mirosind discret a tutun şi lavandă, salutând.

În trecerea grăbită a maşinilor se aud copitele cailor, scrâşnetul trăsurilor şi îndemnuri în toate limbile, iar în aer plutesc firişoare de praf cu mirosul de piele al hamurilor, dar dacă asculţi atent, mai poţi auzi murmurul turcilor nevoiţi să spintece pântecul dealului pentru a putea pătrunde pe aici.

Nici cu oamenii nu e altfel. Printre sutele de metişi rurali întâlneşti citadinul subtil, aristocratic şi prezenţa lui pare decupată din eleganţa altor vremuri. Nimic din iuţeala balcanică, un rafinament discret şi fără ostentaţia ciocoiască a vremurilor de azi. „Toate la timpul lor, toate la locul lor” pare să fie deviza. Odată ce ajungi în locurile pe care le frecventează înţelegi perfect vorba americanilor, „Less is more” şi îţi câştigă admiraţia definitivă şi irevocabilă.

Prozator şi americanist, eseist şi profesor, un excelent mânuitor al seducţiei intelectuale, Marius Jucan este exponentul subtil şi expresiv al excelenţei unei generaţii de catifea.

A absolvit în 1974 engleză la Cluj, dar din pricina decretului de repartizare în producţie din acel an, a ajuns la Baia Mare la un liceu, și nu la Facultatea de Filologie din Cluj, ca tânăr asistent, cum spera. A fost profesor de liceu, apoi a funcționat la Institutul Pedagogic Superior din Baia Mare, de unde a revenit în Cluj, în 1990. A fost profesor la Facultatea de Studii Europene a UBB, dar până să ajungă acolo s-a perindat prin mai multe facultăţi ale UBB.

Rep.: Am întâlnit de-a lungul vieţii două categorii de oameni: una care visa să ajungă în America şi alta care nu ratase acest vis. Aţi ajuns acolo, dar nu aţi şi rămas. Pentru prima categorie sunteţi de neînţeles. Ce v-a făcut să nu alegeţi acea cale?

Marius Jucan: Nu am fost niciodată tentat de ideea de a-mi părăsi țara. Nu pot spune că nu m-a vizitat gândul, mai cu seamă înainte de 1996. Dar nu mi-am imaginat niciodată un alt fel de a fi, decât cel de-acasă. Chiar dacă „acasă” era un cerc cu circumferința din ce în ce mai mică, amenințat de restricțiile, frustrările, teama și repulsia provocată de regimul totalitar. M-a interesat dintotdeauna să călătoresc, să stau de vorbă cu oameni de peste tot, să înțeleg de ce era „așa” și nu altfel. Cu alte cuvinte, să înțeleg ceea ce se constituie ca normalitate pentru unii, nu însă pentru toți. În comunism, coabitarea cu absurdul a fost considerată cheia normalității.

Când am reușit să plec peste hotare, după 1990, mi-am dat seama câte aveam de recuperat, pe lângă libertate. Mare parte din lecturile mele mi-au fost de folos. Dar nimic nu a suplinit experiența de la fața locului. Fenomenul cel mai dinamic, dramatic în același timp, a fost acomodarea cu standardele și trendurile vieții occidentale, respectiv americane. Mare parte din colegii generației mele, vorbesc de cei care nu au rămas definitiv în Vest, au fost atrași de entuziasmul reconstrucției culturale și politice a țării.

Rep.: Aşadar, v-aţi întors la Universitatea din Cluj, şi aţi ales să continuaţi cariera didactică, adică educaţia, încercând să contribuiţi la schimbare. Cum e să ai azi cerințe educaționale, implicit morale de la cei din jur?

Marius Jucan: Educația este busola oricăror actuale și viitoare schimbări. Modificarea canoanelor universitare a fost extrem de greoaie după 1990, iar consecințele acestei întârzieri se resimt și azi. S-a vorbit mereu despre depășirea „întârzierii” societății românești, ceea ce credeau unii (mă număram printre aceștia), s-ar fi putut realiza prin educație. Așa ar fi fost dacă realitatea nu ar fi fost mult mai complicată. Educația, cerințele ei culturale, politice, morale formează un țesut viu, în care orice corp străin afectează întregul. Îmi vine în minte un exemplu dezbătut cu studenţii, legătura intrinsecă dintre obiceiuri, norme şi legi. În Iluminism, s-a scris despre această legătură trinitară, în funcție de care distingem asemănările și diferențele dintre societățile și culturile europene și nu numai.

Marile spirite iluministe credeau că între cele trei elemente trebuie să fie o relaţie de armonie, și că de realizarea unui echilibru între cele trei elemente ale acestei relații, depinde fericirea popoarelor și a individului. Educația poate construi drumul spre fericirea „publică”, cum spuneau gânditorii iluminiști. Am recurs la exemplul coeziunii dintre obiceiuri, norme și legi, pentru a arăta că implementarea unui model educațional este una din cele mai dificile sarcini, și nu e de mirare că aceasta este acum și aici în suferință.

„Fericirea” de a fi condus de un guvern priceput nu cade din cer. Ea se naște din opțiunile individuale depuse în urna de vot. Dar mai înainte de urna de vot, ideea de viitor este construită de și prin educație. Cum a fost posibilă mineriada din 1990, de ce au urmat și altele? Cum se poate trăi cu un viitor în trecut? Cât de fezabil e viitorul? Toate aceste întrebări sunt complementare chestiunii educației.

Paradoxal, toată lumea este acord că educația este o prioritate la noi, dar în momentul următor admite că România nu-și poate permite un buget de nivel european pentru educație, și că până una alta, toți cei ce lucrează în acest sistem nu au decât să pună mai mult „suflet”. Educația formează în cele din urmă capacitatea individului de a se reprezenta politic și cultural. Transparența acestei reprezentări este apanajul democrațiilor consolidate, nucleul unei societăți civile vii. Fără realizarea acestui ultim și esențial deziderat al educației, ne predăm baronilor și tătucilor politici.

Rep.: Mi-aţi deschis multe subiecte de discuţie, dar vreau să mă opresc la unul din aspectele legate de preocupările dumneavoastră. Mama îmi povesteşte şi acum despre bunica ei, o femeie analfabetă, dar plină de înţelepciunea şi bunul simţ al ţăranului autentic, de odinioară. De fiecare dată când cineva ajungea pentru prima oară la casa lor, în anii grei de după colectivizare, străbunica îl lua deoparte şi-l întreba: „Domnule dragă, fă bine, spune-mi, n-ai auzit, nu vin americanii?” Care este forma de venire a americanilor pe care aţi gustat-o şi aţi adus-o cu dumneavoastră?

Marius Jucan: Am auzit această întrebare, una curentă în perioada copilăriei, mai ales în mediile rurale, la ceva vreme după obsedantul deceniu, când se putea vorbi relativ mai liber. Venirea americanilor e o mostră de mentalitate populară, specifică epocii totalitare. Din întrebarea străbunicii dumneavoastră răzbătea ecoul unei tensiuni politice și sociale extreme, strigătul de neputinţă a oamenilor de a fi liberi. Nu doar străbunica dumneavoastră a crezut în sosirea unor „salvatori” atotputernici, însă cum s-a dovedit și după 1990, de salvat, nu ne putem salva decât noi. Pe de altă parte, să refuzi experiențele Vestului înseamnă să mergi spre o prăpastie, legat la ochi. Tot atât de adevărat este că, țara noastră a depins mereu de interese geopolitice. Mitul americanului eliberator este un amestec de realitate și legendă la care nu doar Statele Unite şi-au adus aportul, ci mai ales noi, românii. Dar și aici, sunt nuanțe importante.

Caragiale, de pildă, ca foarte mulți clasici, a avut o părere foarte proastă despre Statele Unite, deși sute de mii de emigranții români și-au căutat o soartă mai bună, dincolo de ocean. În perioada interbelică, generația lui Petru Comarnescu a deschis primele perspective moderne spre cultura americană, spre deosebirea de majoritatea zdrobitoare a intelectualității de vârf, care era indiferentă, ori chiar ostilă culturii americane.

Sunt multe de spus despre această „venire” metaforică a celor din Lumea Nouă, despre influențele americane pe care mulți le confundă în mod păgubitor cu globalizarea sau cu cultura de consum care, de fapt, nu s-a născut în Statele Unite, ci în străvechea Europă. Secolul XX, „secolul american”,  după expresia lui Henry Luce, a trecut de câțiva ani buni, și azi, cred unii, asistăm la declinul Americii. Mă îndoiesc. „Too big to fall”, adică, „prea mare ca să se prăbușească” sună o expresie curentă despre Statele Unite. Trăim epoca când, în sfârşit, „au venit americanii”, doar că așteptările noastre sunt altele decât cele din timpul bunicilor și străbunicilor noștri.

Rep.: Ni s-a întâmplat la fel ca în cazul  vechilor evreilor, cu aşteptarea lor mesianică? N-a venit  ce ne aşteptam noi sau în forma pe care o doream noi?

Marius Jucan: Așteptările mari produc deziluzii. Democrația nu este o experiență culturală și nici o formă de guvernare perfectă. Nici cea americană nu este, desigur. Dar să ne reamintim câte țări cu adevărat democratice există actualmente. Vom constata, dacă nu am făcut-o până acum, locul Americii este unul singular.

 Rep.: E facil să aşteptăm soluţii miraculoase din partea lor.

Marius Jucan: Modelul american nu poate fi nici implementat, nici „imitat”. El este o sinteză a modernității. E mult mai ușor de simplificat civilizația și cultura americană decât faptul de a decela și de a sublinia complexitatea, performanța și pragmatismul lumii americane.

Rep.: Dacă vă priviţi viaţa profesională şi mă gândesc aici şi la cariera didactică şi la cea de scriitor, este ea o poveste de succes?

Marius Jucan: Succesul e problematic. Depinde de receptare, iar aceasta e mai mult ori mai puțin interesată. Din punctul de vedere al lucrurilor realizate până acum, ar trebui să mă simt mulţumit. În ceea ce priveşte cariera didactică, am reuşit să formez un masterat de Studii Americane, (1998-2008), pe care l-am transformat apoi în unul de studii transatlantice, primul din țară, după cunoașterea mea. Am reuşit, cu un grup de colegi, cărora le mulțumesc, să organizez o secţie licență de studii americane (2004-2012). Facultatea de studii europene a avut datorită inițiativei mele o școală de vară cu Michigan State University, James Mason College. La aceeași universitate, am predat un semestru, în toamna lui 2005, ceea ce a constituit o experiență formativă.  Cu scrisul, am rămas însă dator.

Rep.: Acum e timpul potrivit să vă plătiţi datoriile. Sau mai zăboviţi în oglindă, ca să parafrazez titlul unui volum de-al dumneavoastră?

Marius Jucan: Mai zăbovesc pe pagină, nu în oglindă. Deși și pagina e o oglindă.

Rep.: Cum au fost începuturile de scriitor?

Marius Jucan: Am început să scriu poezie, ca orice tânăr, dar am renunţat. Am început să scriu proză, am debutat în 1988, într-un volum colectiv de 12 prozatori la Editura Dacia. Am revenit apoi, la câţiva ani cu un volum de trei nuvele publicat la aceeași editură. Am scris articole, studii și eseuri în presa culturală și universitară. Am publicat o carte despre H.D. Thoreau și Thomas Jefferson, precum și una despre ficțiune și retorică. Nu am reușit să fiu un bun manager al timpului dedicat ficțiunii originale. Îmi place să cred că voi fi de acum.