Cu o expresivitate teatrală asumată în plenitudinea trăirilor, căutând mereu forme noi,  Dragoş Buhagiar este un scenograf ce rafinează până la esenţializare uneori, alteori alege less is more-ul, decojind orice formă estetizantă. Spectacolele pentru care se face penel în mâna regizorului poartă amprenta sa lipsită de frustrări, modelând şi moderând seducţii plastice pline de naturaleţe.

Conceptul ce stă la baza spectacolului este doar deschiderea pe care o alege regizorul, dar Dragoş Buhagiar conduce partida scenografică din sine însuşi, cu mutări discrete, zi de zi, element cu element, cu egală atenţie, atât aspectelor principale, cât şi unor detalii ascunse, într-un discurs coerent, închegat, până la ultima zi de repetiţii.

Da, este genul de scenograf care e prezent în teatru pe tot parcursul naşterii unui spectacol şi aşa se face că după Festivalul de Teatru de la Sibiu l-am căutat la Teatrul Maghiar, unde finisa ultimele detalii ale unui spectacol proaspăt din noua stagiune clujeană.

Sunteţi unul din fericiţii soartei, un scenograf căutat de cei mai mari regizori de teatru la această oră. Ce faceţi la Cluj?

În Cluj există două teatre ce reprezintă vârfuri ale lumii teatrale româneşti. În mod special Teatrul Maghiar, după cum ştim, de ani de zile e considerat unul din cele mai performante teatre din ţară ,cu o trupă foarte bună, stabilă şi cu un program managerial important. Este un teatru în care mie îmi face mare plăcere să revin şi să regăsesc acea atmosferă normală de lucru şi, după părerea mea, cam aşa ar trebui să fie atmosfera în teatru când ai de făcut un spectacol, cam ce se întâmplă aici.

Cu oamenii prezenţi şi activi, cu compartimente flexibile, începând de la cele financiare, până la cele tehnice, dornice să ajute la bunul mers al repetiţiilor. Nu vă ascund faptul că sunt legat şi emoţional de Cluj, pentru că, totuşi, cu ani în urmă am absolvit Liceul de Artă din Cluj, cu  mulţi ani în urmă( râde) şi atunci sigur că e o dublă bucurie, cel puţin.

Se poartă binoamele şi-atunci între două atitudini, aceea de teatru-nebunie şi teatru pe sfânta scândură, unde vă situaţi?

Nu m-am gândit aşa la activitatea mea. Pot să vă zic doar atât, că am încercat de fiecare dată să fiu cât mai aproape de teatru...de textul  care se propune şi de conceptul regizoral, pentru că trebuie să recunoaştem că întotdeauna sau în majoritatea cazurilor, ideile sau conceptul de spaţiu teatral pe care îl ai porneşte de la text şi în stransă legătură cu direcţia regizorală care există la regizorii cu care eu obişnuiesc să lucrez. În general, ei ştiu de ce montează respectivele texte, nu e doar un mijloc de-a supravieţui.

Nici un mijloc de a-şi exprima propriile concepte?

Ba da, sunt regizori importanţi, cum ar fi Silviu Purcărete, care, cu siguranţă, are un drum special, foarte personal, pe care şi l-a construit şi asumat în ani de muncă şi de la caz la caz, încerc şi eu să-l completez cumva. Nu sunt de principiul că între plastician- scenograf şi regizor e o luptă, dimpotrivă. Ce voi spune acum are legatura cu spiritul de echipă adică, cu teatrul în starea lui pură.... E ca şi cum ai construi o casă din temelii  şi fiecare pune câte ceva, unul cimentul, unul cărămizile şi aşa mai departe, adică e o construcţie şi creaţie în echipă, fără orgolii şi discursuri individuale, numai aşa putem discuta despre ceea ce cred eu că înseamnă teatrul.

Sunteţi invidiat pentru colaborările cu regizorii mari ai zilei de astăzi, e acută invidia în lumea aceasta, aţi simţit-o?

Nu, n-am simţit-o şi la fel de sincer vă spun că nici nu mă interesează, pentru că oricum, în viaţă, lucururile sunt relative. Vin momente când regizorii hotărăsc la un moment dat să mai schimbe echipele, pentru că ar putea interveni rutina şi lipsa exerciţiilor de admiraţie...Nu poţi lucra cu cineva care nu-ţi transmite ceva ... sunt şi cazuri când regizorii nu doresc să schimbe echipele. Eu sunt deschis din principiu şi mi se par normale ambele variante. Scenegraful este, şi mi-am asumat asta, în planul 3, undeva, 4 chiar, pentru că există un text, există un concept regizoral şi, nu în ultimul rând, actorii. Până la urmă, noi facem nişte spectacole în care actorii trăiesc ani de zile.Trăiesc ani sau luni de zile cu moştenirea pe care le-o lăsăm noi.

Dacă tot aţi construit piramida asta a importanţei în economia unui spectacol de teatru... Se spune că muzica cea mai bună pentru o piesă de teatru este cea pe care, de fapt, nu o remarci.

Aşa se pare că ar fi şi cu decorurile, se zice, dar, acum, sunt cazuri şi cazuri. Se zice că un decor bun ar fi cel care nu se vede. Pe de altă parte, sunt texte sau viziuni regizorale care necesită o abordare vizuală puternică. Atâta vreme cât totul are sens în acest cadru, între text, regizor şi jocul actorilor, este în regulă. În momentul în care ceea ce facem este pur decorativ şi satisface doar orgoliul personal, lucrurile încep să fie şubrede şi pe mine, personal, nu mă interesează cazul acesta. Au fost momente in creaţia mea cand mi s-a reproşat acest lucru. Pot doar să spun că, dacă s-a întâmplat aşa, s-a întâmplat fără intenţie, fără voia mea şi asta, probabil, înseamnă că ceva n-a fost dus până la capăt, n-am avut timp să ducem munca împreună până la capăt... Dumnezeu ştie ce s-a întâmplat.

Cu siguranţă există, atunci, spectacole de care nu vreţi să vă amintiţi.

Cu siguranţă, sunt spectacole care m-au făcut să intru în depresie după ce le-am terminat. De multe ori nemulţumit de mine, în primul rând.

Dar unul pe care vi l-aţi pune ca o etichetă?

Vă dau un exemplu foarte recent, „Cafeneaua” , pe care am făcut-o cu Silviu Purcărete la Teatrul Naţional Iaşi şi la fel de recent, pentru că au fost legate, ca timp, „ Bolnavul închipuit” la Teatrul Vahtangov din Moscova, tot alături de Silviu Purcărete. Sunt două spectacole în care cred, mă reprezintă şi care conţin multe încercari din cele care formeaza crezul meu artistic. Probabil că mai am întrebări, nemulţumiri, dar pot să vă zic doar atâta: aşa cum sunt ele acum, pe mine mă reprezintă.

Îmbrăcaţi actorii sau ei trebuie să intre în concepţia de costum, decor, cum funcţionează?

Lucrurile sunt legate. De obicei am şansa să ţin în mână tot conceptul vizual, adică mă ocup de decor şi prefer să mă ocup şi de costume, întotdeauna e un balans, nu doar estetic, dar uneori chiar şi financiar, trebuie să recunosc acest lucru. Mă uit foarte atent la actori şi încerc să-i ajut să-şi descopere personajele. Cu siguranţă, lucrurile sunt foarte strâns legate de decor nu numai cromatic, ci şi ca structură, de materiale, din toate punctele de vedere, de fluiditate... nu ştiu... În cazul spectacolului la care lucrez acum „Azilul de noapte” ei joacă într-un spaţiu riguros, foarte clar şi puternic în forma pe  care o conţine. Evident atunci,  costumele sunt moi, fluide,  în aceeaşi cromatică şi simplitate cu spaţiul.Cu siguranţă, costumele au legătură şi cu tipiologia personajelor şi cu tot contextul.

Sursa foto: Teatrul Maghiar Cluj
Sursa foto: Teatrul Maghiar Cluj

Ce pregătiţi aici, la Cluj?

Acum, alături de Yuri Kordonsky pregătim „Azilul de noapte” sau „La fund” dacă ar fi să traducem din rusă, de Maxim Gorki, e un spectacol cu un text foarte, foarte greu şi periculos... mai ales dacă doreşti să-l „actualizezi” pentru că e un text foarte lung, un text care presupune multe ore de teatru. Sigur că Yuri Kordonsky  l-a „pieptănat”, l-a tăiat cumva şi cred că a reusit să-i dea un sens în contextul în care noi trăim acum, nu neapărat să-l aducă în contemporanitate. Adică un limbaj contemporan din care să se  desprindă, într-un fel, temele şi ideile care sunt valabile  şi acum.

Sunt cele două mari festivaluri de teatru în România, Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu şi Festivalul Naţional de Teatru Bucureşti. Cu ce aţi fost la Sibiu în festival şi cu ce veţi fi la Bucureşti?

La Sibiu a fost prezentat un spectacol pe care l-am făcut chiar acolo, alături de Alexandru Dabija, „Moroi”, pe texte de Cătălin Ştefănescu şi Ada Milea şi un Tabori,(George Tabori, n.r.) alături de Charles Muller, făcut tot la Sibiu cu un an în urmă,  „Variaţiunile Goldberg”.

La FNT am plăcerea să fiu invitat alături de Silviu Purcărete cu „Cafeneaua” de la Teatrul Naţional Iaşi şi cu „Iulius Caesar”, Shakespeare-ul de aici, de la Teatrul Maghiar Cluj.

Care ar fi metafora spaţiului pentru Dragoş Buhagiar, pentru 2016?

Nu ştiu dacă am o metaforă a spaţiului, pentru că nu ştiu dacă mi-am găsit spaţiul, mai degrabă sunt în cautarea unui spaţiu... De o vreme încerc să fug de mine, de construcţii...de inutil  şi uneori reuşesc, alteori nu reuşesc. Eu cred că ideal ar fi, de fapt, ca spaţiul teatral, pornind de la nuditatea lui, de la scenă,  să-l umplem, pe momente, cu imagini, să-l golim şi iar să-l umplem. Pentru mine ideal ar fi să intre obiecte, să creeze o imagine şi să se transforme într-un fel de bulgăre de zăpadă care se tot măreşte, ele să devină altceva, să iasă din scenă, să revină, aduse de actori în altă formă, poveşti spuse cu minim de mijloace...imagini care se nasc şi dispar imediat...

Ar fi ideal să-i surprindem, de fapt,  pe spectatori. La un moment dat, dacă rămâi cu aceeaşi imagine câteva ore... pe spectatori  îi mai poţi surprinde, doar prin actorie sau poate prin lumină... costume. Dar  nu întotdeauna poţi avea această abordare, este şi cazul meu, aici.

Se deplasează prea mult accentul pe text?

Nu, când textul est foarte puternic, de obicei nu prea te poţi lupta şi nici nu ştiu dacă trebuie... Mai bine zis, cu unele texte te poţi lupta la modul că le retraduci pentru a putea să sune din zilele noaste. Cu acest text  nu prea. Acţiunea se petrece într-un loc în care aceste suflete pierdute prin lume se adună, iar spaţiului i se zice azilul de noapte.... Că vrem noi să-i dăm sensuri filozofioce, fie că e plasat între cer şi pământ, fie că e sub pământ, fie că e într-o casă, fie că e-ntr-un bloc, el e un spaţiu şi trebuie sa fie un spaţiu teatral.... Un spaţiu care trebuie locuit şi trăit de actori. Un alt sens al ideii de locuit... Încercăm să descoperim un soi de adevăr, în acelaşi timp lăsând deschisă imaginaţia.