Dialogul cu poezia este una din acele întâmplări ale fiinţei care se petrece în cea mai adâncă şi tulburătoare intimitate, iar când un poet îşi primeşte cititorul nu doar între filele cărţii, ci şi în laboratorul său de poezie, aşa cum a făcut Viorel Mureşan, este o pătrundere în spaţiul fragil pe care poetul în construieşte cu fiecare poem şi ăn care se construieşte pe sine cu fiecare carte.

Profesor de limba şi literatura română la Jibou şi absolvent al Literelor clujene, Viorel Mureşan este de departe cel mai important poet al Sălajului. Cu discreţia şi farmecul pe care prietenii le cunosc şi se bucură de ele, cu ludicul neprefăcut, ci autentic Viorel Mureşan scrie poezie  şi se construieşte pe sine cu fiecare volum în parte, Dar scrie şi despre cărţile de poezie cu generozitate şi profesionalism, cu experienţa şi acuitatea de observator, augmentate de sensibilitatea poetului.

La cea de-a X-a ediţii a Zilelor revistei „Caiete Silvane”, într-o podgorie tânără al cărei vin mocnea în rădăcinile plantaţiilor întinse am primit un trifoi cu patru foi şi am deschis larg porţile poeziei într-o îndelungă vorbire, din care decupez un fragment.

Rep.: Iată-ne la 10 ani de  „Zilele revistei Caiete Silvane”. Mult pentru redactori, puţin pentru literatura română. Cum se raportează Viorel Mureşan la aceasta revistă, la literatura română si la poezie?

Viorel Mureşan: Suntem la a X a editie a Zilelor, dar revista a început ceva mai devreme. Îmi aduc aminte că atunci era cu totul rudimentar, adică revista se alcătuia din materialele adunate în timp de o lună. Fără un proiect gândit, fără rubrici, aporoape fără nimic pus la cale dinainte, adică total neprofesionist.

Rep.: Stângăcia inerentă oricărui început.

Cu timpul s-a cristalizat, încât s-a ajuns după primii cinci ani să arate a publicaţie cât de cât profesionistă. Astăzi revista arată bine şi chiar s-a detaşat între revistele literare ce apar îm nord-vestul ţării. Mi se pare că a crescut puţin peste unele cu mai mare tradiţie şi uneori chiar cu glorie. Cred că un aport special îl are partea de istorie şi în fiecare număr, această fasciculă a revistei stârneşte interes chiar la nivel central. Dacă a fost de două-trei ori recenzată în România literară, partea de istorie a fost evidenţiată. Lucrul acesta se explică prin faptul că există un specialist în Corneliu Coposu. Fiind şi locurile lui de origine, Marin Pop, căci de el este vorba, se găseşte evident în cea mai bogată arhivă, cea a familiei şi a întregii tradiţii legate de această personalitate istorică.

Celelalte rubrici nu sunt constant interesante, începând cu poezia pe care uneori şi eu o reprezint, cu cronicile literare, cu proza, iar cea de folclor, etnografie şi civilizaţie populară este uneri de-a dreptul supărătoare, la modul amator şi prea agresiv din partea colaboratorilor.

Rep.: Ai scris despre mulţi poeţi în paginile revistei. Cum te simţi din postura de poet şi cronicar de poezie? Cum e să scrii despre cărţile de poezie ale altor poeţi?

Viorel Mureşan: Am găsit şi o metaforă critică pentru această aplecare a mea asupra cărţilor celorlalţi. E se cheamă Colecţia de călimări. Am publicat până acum trei volume cu articole despre călimările pe care le-am adunat într-o bibliotecă subiectivă şi oarecum selectivă. Fac cronică de poezie acum dintr-o necesitate interioară, pornită tot din experienţa cititorului. Crd  că sunt un cititor avizat de poezie. Simt, pe de altă parte, că am de spus despre poezie lucruri pe care criticii de profesie nu le observă într-o carte de poezie.

Mă ajută experienţa de poet, dar sunt în joc şi nişte resorturi, nişte intuiţii pe care un critic foarte lucid nu le are. Sunt nişte antene cu care pot să prind semnale ale poeziei la care ei nu au acces. Sigur că am scris despre mulţi poeţi de toate calibrele şi de toate vârstele. Am scris şi despre critică şi despre proză câteodată, despre ediţii însă mă întorc mereu la poezie. Dacă două luni întrerup contactul cu cărţile de poezie simt nevoia să mă întorc la ele. De fapt, tot acest timp de când ţin cronica de poezie la Caiete Silvane, am mai ţinut o cronică la o altă revistă. Până acum 4-5 ani la Poesis, apoi m-am mutat la Familia, unde sunt obligat să scriu mai mult, pentru că au un ritm constant mai mare de apariţie. Simt că în felul acesta îmi disciplinează şi scrisul poetic acest exerciţiu.

„Cât e de frumoasă, nenorocita asta de ţară!”

Rep.: Ai avut, cu siguranţă, câteva întîlniri memorabile de-a lungul carierei scriitoriceşti. Te rog să evoci măcar una dintre ele!

Viorel Mureşan: Dacă ar fi să scormonesc acum în memorie aş putea găsi între profesorii mei de la facultate asemenea figuri. Însă îmi vine acum în minte, că în primii ani de facultate am avut o întâlnire cu Geo Bogza. Este o personalitate mai ales poetică prea puţin cunoscută astăzi, dar spre bucuria mea constat că tinerii douămiişti mai ales îl apreciază.

Rep.: Povesteşte-ne puţin, te rog, cum a fost întâlnirea cu Geo Bogza!

Viorel Mureşan: Prin 1976 sau 77 ştiam că se apropie aniversarea lui de 70 de ani şi i-am trimis o scrisoare. Nu mai ştiu ce i-am scris atunci, dar după două-trei luni m-a căutat la Cluj. Era perioada în care Ceauşescu dăduse scriitorilor satisfacţia să organizeze colocvii pe genuri literare. Fusese Colocviul de poezie de la Iaşi, la care participasem şi eu, unul de pomină care nu s-a mai repetat, pentru că au fost mai multe nuclee scandaloase pe parcursul celor trei zile, cât a durat. A fost şi Colocviul de proză, la Bucureşti, cred, iar la Cluj a fost pus la cale Colocviul de dramaturgie, la care urmau să participe şi criticii de teatru.

Geo Bogza avea un prieten, Radu Popescu, critic de teatru cunoscut atunci, tatăl prozatorului Petru Popescu ( dulce ca mierea e glonţul patriei, spunea el). Radu Popescu fiind invitat la colocviul de la Cluj, a venit  însoţit de Geo Bogza. El nu avea nicio treabă cu colocviul, dar m-a căutat pe mine. Întâi la Căminul „Avram Iancu”, unde mi-a lăsat un bilet şi pe urmă a venit la Facultatea de Filologie. Ţin minte că eram la un seminar de limba rusă, dădeam un test şi a intrat într-o săliţă mică, unde eram. Şi-a introdus numai capul pe uşă, un domn înalt, cu o pălărie mare, cu boruri largi şi a întrebat dacă mă aflu în sală. M-am ridicat în picioare, am predat testul şi a urmat apoi să ne întâlnim mai târziu, în aceeaşi seară, la un restaurant în Cluj.

El a dormit la Episcopie în a cea noapte şi pentru a doua zi m-a invitat şi pe mine la o călătorie prin Munţii Apuseni. Venise cu o maşină de la Bucureşti împreună cu Radu Popescu, iar eu i-am însoţit, alături de profesorul Ion Pop. Am fost până la Beliş. Acolo l-a impresionat foarte mult cimitirul, care fusese strămutat pe un deal, căci pe locul acela din vale fusese construit un lac de acumulare. Geo Bogza a spus atunci că seamănă cu un cimitir de război, cu toate mormintele şi crucile făcute într-o singură zi şi aliniate perfect. Era spre apusul soarelui şi a contemplat îndelung biserica ce se vedea pe fundul lacului. Am găsit mai tîrziu, într-una dintre tabletele lui din revista Rom ânia literară, trecută apoi şi în una din cărţi, o poezioară cu titlul „Scufundata”. Era biserica de la Beliş.

De acolo ne-am dus la Răchiţele, îl căuta pe Teofil Răchiţeanu, cu care era în corespondenţă de mulţi ani şi pentru care avea o slăbiciune specială. Nu-mi explic cum el, marele poet avangardist şi suprarealist se împăca în spirit cu un tradiţionalist de felul lui Teofil Răchiţeanu. Cu această ocazie am văzut şi cascada Vălul Miresii şi Geo Bogza a avut un of, la vederea ei. Ducându-şi mâinile la spate a exclamat :  „Cât e de frumoasă, nenorocita asta de ţară!”

Când i-am spus „Dar dumneavoastră aţi scris atât de frumos despre munţii ăştia, aţi scris o carte!” el a replicat „O, am scris din cabinet, nu i-am văzut!”

Spunea că i-a văzut o singură dată, din goana unei maşini, cu foarte mulţi ani în urmă. Mai spunea că văzuse într-un loc pe care acum îl căuta, dar nu l-a mai regăsit, un copil de vreo trei ani  care semăna leit cu Stalin. Voia să vadă ce a ajuns copilul uice el, al unui pădurar şi era curios să afle ce s-a mai ales de acel copil, dar nu a mai recunoscut locul unde-l văzuse atunci.

Seara ne-am întors în Cluj şi ne-am despărţit undeva, în dreptul intrării la Cimitirul Central. Mă aduseseră cu maşina până la Căminul „Avram Iancu” şi necunoscând Clujul, şoferul a mers până în dreptul cimitirului, unde ne-am despărţit.

Ne-am revăzut o singură dată, cred că la Iaşi, dar de scris, ne-am mai scris o lungă perioadă, am avut ecouri de la el la cartea de debut pe care i-am trimis-o. Am debutat în 1982 cu „Scrisori din muzeul pendulelor”. Mi-a scris  că a discutat cu un prieten despre cartea mea şi că seamănă cu muzica de cameră, ceea ce nu era foarte departe de adevăr. Nici nu mai ştiu când am încetat această coresponenţă. Oricum, mult mai târziu am ajuns să citesc ce mă interesa din poezia lui, „Poemul invectivă” şi „Jurnalul de sex”. Aceste volume le-am şi comentat atunci când a fost posibil să public texte despre ele. Când l-am cunoscut şi câtă vreme eram într-un fel în contact prin corespindenţă, eu n-am avut acces la cele două volume de poezie ale lui, ci doar la cea publicată oficial, care mi se părea şi aceea una serioasă.

Rep.: Există un autor care simţi că te-a amprentat mai puternic?

Viorel Mureşan: Depinde la care dintre perioade ale creaţiei mă gândesc. Începuturile au fost blagiene, ca la toţi poeţii ardeleni din generaţia mea, se simte o apăsată notă expresionistă. Sigur că ea a devenit un fel de neoxpresionism pentru unii din noi, alţii au renunţat la această direcţie, dar unii au păstrat-o şi vor rămâne la ea până la capăt. Cred că mă număr printre aceştia, însă expresionismul blagian a suferit apoi un soi de bombardament dispre poezia suprarealistă.

M-a marcat dintre români o lectură foarte insistentă asupra lui Urmuz şi Geo Bogza, sigur, avangardele din poezia universală. Ştiu că metodele de creaţie ale suprarealiştilor nu au dat o mare poezie, dar au oferit atâta libertate în mişcarea imaginaţiei, încât au schimbat faţa poeziei. Toată poezia secolului XX     s-a resimţit după experienţele avangardiste şi marea poezie a putut să vină numai în urma contactului cu aceste experienţe. Marii autori au putut să luceze altfel cu imaginarul poetic, cu tot sistemul acesta al materialului, al substanţei poeziei numai după experienţa suprarealistă. Deci a fost mai degrabă un element catalizator, mai mult a declanşat şi a accelerat, decât a făcut în sine acest bine.

Altele sunt deschiderile şi teritoriile pe catre poezia s-a putut desfăşura, a putut să zboare chiar. Lucrul acesta îl resimt chiar la contactul cu pictorii suprarealismului şi ai modernismului. Mereu mă întorc la pictori precum Salvador Dali, Picasso, de Chirico, Gustav Klimt sau Kaminski. Nu mai vorbesc de Paul Klee. Unul din pomele din volumul de debut, „Scrisori din muzeul pendulelor”,  poartă un titlu al unui tablou de Klee: Batista cu vocale  a cântăreţei de cameră Rosa Silber. Pictorul desenase o batistă cu vocale şi de acolo am putut crea, cu spontaneitatea de atunci, un poem de dimensiuni respectabile, întins pe două pagini din volum.

Pot să mă opresc mai departe în dreptul unor nume din poezia americană, T.S.Elliot sau Ezra Pound, pe care încă nu obosesc să îi citesc. Apoi expresioniştii germani, Sack în primul rând, experienţa lui Paul Celan, nu mai vorbesc de grecul Kavafis, la care mă întorc mereu. Sigur, nu pot să scriu ca el, pentru că nu am în spate mitologia greacă şi istoria Greciei, dar poezia sa e din nou un ferment care îmi foloseşte. Dacă am pornit de la Blaga, astăzi nu pot să aleg şi îmi plac în egală măsură Bacovia şi Arghezi.

Până la apariţia următorului volum semnat de Viorel Mureşan, care se va chema „Monede în aer”, poetul poate fi regăsit nu doar în paginile revistelor literare, ci şi în volumul „Poştaşul rural”, o antologie scoasă în 2015 la Editura Şcoala Ardeleană şi Caiete Silvane.

 

Primeşte la prima oră a zilei cele mai noi ştiri din judeţul Cluj pe email!

Adresa de email:

Un serviciu oferit de către feedburner. Politica de confidenţialitate pentru abonaţi.