Construit acum 23 de ani, Târgul Internaţional de Carte GAUDEAMUS - Carte de învăţătură a încetat de mult să fie un spaţiu exclusiv al cărţilor, o librărie extinsă pe suprafeţele generoase ale RomExpo, ci este un tărâm al autorilor şi al cititorilor, al editorilor şi al criticilor, un loc de întâlnire a celor care nu se mulţumesc cu puţin, nu acceptă ideile prefabricate ale industriei pseudoculturale în încearcarea ei de a înlocui demersul cultural cu entertainement-ul de calitate îndoielnică. Invitatul de onoare al ediţiei 2016 a fost China, prezentă la târg cu un stand reprezentativ pentru literatura chineză contemporană şi cu un program dens de evenimente, dedicate profesioniştilor de pe piaţa cărţii şi publicului, iar  Statele Unite ale Americii  vor fi invitat de onoare al ediţiei XXIV, GAUDEAMUS 2017. Mai mult 125.000 de vizitatatori au fost  atraşi de numeroasele edituri prezente, dar şi de cele 850 de evenimente derulate de-a lungul a cinci zile, făcând din acest târg, cel mai semnificativ eveniment de profil din România. Desigur, în comparaţie cu marile târguri europene suntem departe, dar păstrând proporţiile, dacă nu cele ale însemnătăţii în plan politic, din ce în ce mai relevante în societatea contemporană, măcar în cele ale veniturilor reale şi palpabile pe cap de locuitor şi ale interesului pentru educaţie, suntem aproape unde ar trebui să fim. Printre standuri cu cărţi de toate felurile, ciocolată şi ceai, gem de prune şi cafea, Gaudeamus mai înseamnă oameni care se întâlnesc, asistă la lansările de carte, îşi reînoiesc amintirile cu şi despre prieteni. Clujenii au fost şi ei prezenţi, iar în cadrul celei de-a XXIII-a ediții a Târgului Internaţional GAUDEAMUS  s-a lansat la standul editurii Şcoala Ardeleană,  volumul „Când în fiecare zi e JOI. Roman distopic” de Hanna Bota. Au prezentat Răzvan Voncu, Emil Lungeanu și Emanuel Ungureanu. hanna-si-vasile Romanul distopic, aşa cum ne previne autoarea, conţine într-un demers aproape jurnalistic, fragmente din sufeinţele copiilor şi tinerilor cu insuficienţă renală, transplantaţi sau dializaţi,  reuniţi la Cluj în „Gaşcă”, relatate, alături de propriile zbateri, de personajul principal Daria în jurnalul ei.  Este povestea reală a primului copil căruia i s-a transplantat la noi un rinichi, relatată de tânăra ce nu a mai apucat să vadă cartea terminată. Hanna Bota a fugit de tentaţia literaturizării, preferând formula unui jurnal, dar care poartă amprenta scriitoricească a autoarei. Este o  carte care te urmăreşte mult după ce ai citit-o, căci realitaea oglindită acolo e frustă, de la amănunte intime din chinul de fiecare zi, la traficul cotidian din spitalele româneşti, cu medici corupţi, dar şi cu medici inimoşi, cu bătălii nesfîrşite pentru o clipă de fericire şi de normalitate. Anii în care a lucrat în spital cu bolnavii dializaţi nu au lăsat-o indiferentă pe Hanna Bota şi ea ne propune un ciob nu afumat, ci unul stopit cu sângele fiecărui pacient trădat de propriul trup, prin care să privim înspre lumea lor şi apoi înspre lumea noastră. Povestea copiilor dependenți de dializă din familia Asociației pentru Solidaritate și Empatie Delia Grădinaru spusă de Hanna Bota "Dializa este un dans cu moartea" ne învaţă autoarea, iar felul în care a fost receptat volumul ne demonstrează că această carte trebuia să fie scrisă.   „Joia se deschide poarta spre durerea noastră cea de toate zilele. Hanna este acolo pentru a o consemna să nu se uite. Joia este sărbătoarea amintirilor durute surd și tăcut. Numai Hanna ni le mai poate spune. Te iubim, Hanna!” scrie un cititor pe pagina de Facebook a autoarei. Răzvan Voncu, redactorul şef al revistei „România literară” ne îndemna  să ne îndreptăm atenţia înspre modelul Max Bleher. „ Diferenţa între ce făcea Max Bleher şi ce face astăzi Hanna Bota nu este una de paradigmă, pentru că suferinţa lui Bleher este o suferinţă interioară pe care el încearcă să o exteriorizeze, să o obiectiveze prin creaţie şi prin refugiul suprarealist, în timp ce suferinţa din cartea Hannei Bota este o suferinţă a altcuiva, pe care autoarea o interiorizează, o asumă şi nu numai că nu fuge de ea, dar se face purtătorul ei de cuvânt într-un text care este diametral opus faţă de maniera lui Bleher, pentru că e un text realist, crud. Literatura Hannei Bota nu fuge de faptul de viaţă, de realitatea frustă, de aspectele gri-cenuşii, întunecate ale existenţei, nu există în afara acestei sincerităţi liminale, în afara problematicii umane” a spus criticul literar Răzvan Voncu printre altele. „Este un univers concentraţional, un univers de captivi” aprecia Emil Lungeanu, profund impresionat de romanul distopic al Hannei Bota, falsul jurnal al Dariei, în care fiecare zi de consemnare este joi. hanna-autografe „Deşi sunt de mult timp acomodat cu exotismul scrierilor Hannei Bota, am fost surprins şi chiar puţin speriat de curajul pe  care l-a avut autoarea, punând pe copertă aşa, făţiş, eticheta de roman distopic. În 2500 de ani nu s-a schimbat nimic când e vorba de distopii. (...) Aici e un univers ca o gaură neagră, un univers în sine, complet lipsit de orice legătură cu exteriorul. Universul acesta nu are trecut şi viitor, are doar un prezent continuu, o joie continuă” mai spunea Emil Lungeanu despre lumea dializaţilor şi transplantaţilor renali, concluzionând că „fizica ne învaţă că nu există happy end, iar lumea se adună doar pentru a se distra, pentru că suferinţa nu poate fi împărţită”. „Romanul se intitulează Când în fiecare zi e joi în ideea de a suspenda timpul şi nu e vorba de timpul personajelor, ci m-am gândit să fie vorba de timpul tuturor, pentru că am vrut să scriu o carte despre viaţă. E adevărat că voind să scrii o  carte despre viaţă te trezeşti că scrii despre moarte” mărturisea Hanna Bota, care şi-ar fi dorit tare mult ca personajul romanului să mai trăiască, să apuce să vadă cartea. Ca în viaţă, nu ca în filme, Daria este în amintirea celor ce au cunoscut-o şi în memoria literaturii.

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here