Teatrul Maghiar de Stat Cluj-Napoca a reuşit încă o dată să ofere actorilor execelenţi pe care îi are acum o partitură pe marginea căreia să-şi exprime potenţialul lor actoricesc uriaş cu spectacolul  “În adâncuri”, regia,Yuri Kordonsky, scenografia, Dragoş Buhagiar. Spectacolul este o punere în scenă originală a piesei lui Maxim Gorki, „Azilul de noapte”, pentru care Yuri Kordonsky a ales să utilizeze varianta originală a titlului ales de dramaturg şi nu varianta sub care este cunoscută piesa în România, dar şi o decupare a textului, redus aproape la jumătate. Regizorul a reuşit  să ofere formule puternice de lectură scenică, astfel încât, combinaţia dintre varianta scenografică propusă de Dragoş Buhagiar, textul selectat şi versatilitatea actorilor a generat un spectacol răvăşitor.

Subiectul are capacitatea de a fi foarte actual, deşi lumea marginală nu fusese exploatată scenic la început de secol XX în această manieră. Un azil de noapte, un loc al destinelor ratate, al poveștilor și personalităților transformate, umilite şi ţinute la suprafaţa unei existenţe la limită doar de purul instinct de supraviaţuire. Viaţa celor de acolo este tulburată  de sosirea unui nou chiriaș, Luca. El intuieşte calea de mântuire din acel infern al mizeriei şi al ratării, una onirică, graţie idealurilor şi viselor celor ce îl locuiesc. Satin, cel ce susține calea lucidității ca singura posibilitate de ieşire este cel pe care se construieşte pilonul realist. Între cele două tendinţe se derulează viaţa fărâmată în cioburi triste a acelui adăpost, o mixtură de violenţă şi tandreţe, de bunătate şi egoism, de indiferenţă şi delicateţe.

Dragoş Buhagiar alege formula unui acoperiş în două ape, susţinut de cele două tendinţe majore, de pendularea perpetuă între ideal şi fatalitate, o arcă postumană, construită din bârne arse, devastată de un alt fel de potop, în urma căruia a rămas desenat ca un model inevitabil, gestul tandru al remuşcărilor şi cel fatal al sinuciderii.

„Cred în fiecare proiect pe care îl putem atinge, eu sau voi, fiecare în mod egal, în limita forţei noastre, spunea regizorul Yuri Kordonsky în cadrul conferinţei de presă  care a precedat premiera clujeană. Câteodată este greu să ştii ce anume să ceri de la o piesă, ce anume impresionează mai mult, titlul, personajele, ce anume crează emoţia. Aceasta s-a jucat pretutindeni în lume, a fost tradusă probabil în toate limbile. Cu  fiecare traducere sau interpretare, o parte din personaje au căpătat trăsături-caracteristici noi, alte perspective din punct de vedere semantic. Ceea ce poate fi considerată o binecuvântare este enorma popularitate de care se bucură piesa, enorma relevanţă pe care o are oriunde ai merge în lume. Te poţi duce în Japonia sau în Africa de Sud, sau în Peru  şi oamenii vor spune că i-a impresionat foarte mult.

În acelaşi timp, cursul piesei, felul în care te face să te simţi, vine din faptul că a fost scrisă într-un moment istoric, cu tot felul de personaje, speranţe, romantism, revoluţie, cu o singură soluţie pentru toate problemele. De aceea a avut o mulţime de puneri în scenă, în special în Rusia secolului XX, se aştepta o judecată clară, ce e bine şi ce e greşit, cine-i bun şi cine-i rău şi aşa mai departe. Şi acest „ceva” existând în piesă, marchează un nivel mult mai profund al naturii umane. De aceea este şi foarte greu să sapi în diversele straturi ale tradiţiei istorice, în felul în care interpretează oamenii sau cum ar trebui să o facă, să pătrunzi în miezul piesei.

Dar aici vorbim deja despre altceva, despre cum intrăm în panică sau cum ajungem la disperare, cine suntem, în ce credem, ce am plănuit, ce facem cu ce am plănuit şi aşa mai departe. Gorki a trăit în timpul în care oamenii nu aveam nevoie unii de alţii pentru alimente, pentru hrană. Ei nu aveau nicio scuză, noi avem. Dar el a dat un sens naturii umane, prin frumuseţe şi artă în acelaşi timp”.

Decizia regizorului a fost, încă de la început, de a nu pune pe scenă Rusia secolului XIX, ci de a plasa piesa în zilele noastre. „În adâncuri” sunt oameni care trăiesc aici şi acum, ştirile care se aud la radio sunt în timp real şi astfel, diferite la fiecare reprezentaţie, iar fanta prin  care se vede societatea răsturnată, acoperişul din adâncuri, este o metaforă splendidă la care întreaga echipă ne invită să reflectăm într-o formulă restrânsă, de studio, cu 100 de locuri, plasate în buza scenei, de unde aproape poţi simţi respiraţia accelerată de spaimă ori şuieratul morţii. Reversul acestei formule este ocazia actorilor de a coabita cu spectatorii, de a intra într-o simbioză afectivă, cum rar mi-a fost dat să trăiesc.

Accesul la text al spectatorilor care au nevoie de supratitrare a fost uşurat de proiectarea traducerii pe grinzile acoperişului-decor, astfel încât să reducă la minimum pierderea din vedere a actorilor. De fapt, la un moment dat, am renunţat să urmăresc transpunerea textului, pentru că magia limbajului universal al compasiunii, emoţia puternică dinspre şi înspre scenă făcea aproape inutile cuvintele ca înţeles, iar sonoritatea, timbrul vocii actorilor, toată energia împletită în fluxul şi refluxul dintre actori şi spectatori să aluvioneze perfect.

Yuri Kordonsky şi Dragoş Buhagiar au colaborat în 2012 la realizarea acestui spectacol la Luxemburg, dar după patru ani au decis să îl reia la Teatrul Maghiar din Cluj.

L-am întrebat pe Dragoş Buhagiar dacă peste alţi patru ani, când un teatru le-ar oferi posibilitatea să repună în scenă această piesă, s-ar putea reinventa la nivelul scenografiei, al decorurilor, al costumelor, al micii găselniţe fabuloase cu ştirile. Am aflat că are, pentru acelaşi teatru şi aceeaşi trupă o altă soluţie scenografică, dovadă că aici a găsit un ferment creativ capabil să aglutineze voci diverse.

„Ne aflăm la a doua variantă de decor desenat din imaginaţie şi mai am încă un proiect desenat, gata. Pot să-l dau în lucru aici. Problema e să vedem ce se va întâmpla atunci, nu ştiu.  Asta cu remake-urile m-a marcat de mic şi cred că într-un fel noi suntem datori să fim oneşti cu spaţiile teatrale în care ne producem. Există regizori măreţi care pun pe scenă televizorul şi … sunt în viaţă, trec pe lângă dumneavoastră. Eu nu sunt de acord cu asta.  Cred că trupa asta e o trupă fabuloasă, trebuie să construieşti cu ei personajele astea, plus modul de lucru al lui Iura, care este profund şi fără nicio fentă de marketing ..  sigur că e foarte poetic făcut aici, ce avem noi pe scenă sunt nişte bijuterii personale. Am lucrat mult aici, îmi doresc să mai lucrez pentru că mă simt confortabil, aici se face teatru. Ei joacă împreună, funcţionează, sunt un mecanism, strălucesc, au momentele lor de… e cevaaa.. e o întâmplare specială” a mărturisit scenograful.

Acest acoperiş-arcă, salvare şi condamnare, paradis şi infern, cale şi capcană este primul cu care spectatorul relaţionează şi apoi descoperă că actorii sunt camuflaţi în mlaştina aceea, de unde ies unul câte unul, cu grinzile lui arse, dar solide, capabile să susţină acrobaţiile personajelor, intrările şi ieşirile lor din scenă, în lipsa uşilor, cu fâlfâirile tandre ale foliei semitransparente, decorul este un personaj în sine. Îi percepi nuanţele, valenţele cu fiecare scenă şi impresia că el se construieşte sub ochii tăi, în ritmul în care observi ceea ce fac personajele din planurile secunde, în timp ce în prim-planul cinematografic se desfăşoară firul dramatic se menţine până la final.

„E un punct, e un acoperiş- ax care împleteşte un univers, e un loc specific cumva pentru oamenii străzii, a spus regizorul Yuri Kordonsky. Am folosit aceeaşi idee, dar am redus scala culorilor la o gamă nu neapărat sumbră, dar specifică ţării noastre, zona griurilor perfecte, o zonă folosită şi de intelectualitate, de toate păturile sociale. E o zonă în care toată lumea se simte confortabil, deci am redus foarte tare cromatica spectacolului, atât în ceea ce priveşte spaţiul, cât şi în ceea ce priveşte costumele, acesta fiind unul dintre aspectele la care nu am fost foarte atent acum patru ani. În momentul în care ai un decor atât de puternic, pentru că e o structură sordidă, extrem de prezentă pe scenă, în momentul când ai o structură de genul ăsta cu siguranţă trebuie să fii în raport de complementaritate, nu numai cu colorile personajelor, dar şi cu genul de material. La o structură chiar şi arsă fiind, care stă în picioare, am venit de data asta cu nişte costume fluide, ce completează starea personajelor, care devin expuse în spaţiul ăsta, nu numai la problemele pe care ei le au, dar şi la natură.  Oricum suntem la mila Domnului, tot ce se întâmplă în viaţa asta are legătură cu şansa, cu divinitatea, cu dramul de noroc şi cu alegerile pe care le facem. Suntem o sumă de alegeri, o sumă de decizii pe care le-am luat până la o anumită vârstă”.

„Mi s-a cerut la un moment dat să justific viziunea regizorală, a continuat Yuri Kordonsky. Mi se pare absolut neinteresant să iau identic ce e pe stradă şi să pun pe scenă, pentru că întotdeauna ce e pe stradă va fi mult mai puternic decât ce punem pe scenă. Cine îşi asumă la toate palierele, de la regie, la povestea asta cool, să spună: n-am nevoie de interpretare, e de ajuns să pun spectacolul străzii? Pot să mă aşez pe o bancă şi să văd toate poveştile astea, adică vorbitul prost, îmbrăcatul şi aşa mai departe. Nu ştiu dacă mă duce, sigur este o zonă de teatru care nu trebuie să se transfere neapărat într-o zonă de poveste, dar cred că noi suntem, totuşi nişte solitaire, ca să zic aşa, şi acceptăm că teama noastră sau viziuni ale noastre despre un text trebuie spuse în felul nostru”.

Dacă regizorul vorbeşte de viziunile multiple asupra textului, nouă, spectatorilor ne rămâne doar să găsim curajul de a reveni „În adâncuri” pentru a putea percepe toată bogăţia de scene tulburătoare, simboluri, multitudinea caleidoscopică a detaliilor care se revelau simultan în mai multe colţuri ale scenei. Cum să aleg între partituri? Care moment să vi-l aduc în atenţie? Nu o voi face, ci vă las satisfacţia de a descoperi un spectacol pe care-l duci mult în tine, după ce părăseşti acel spaţiu magic.

Spectacolul În adâncuri, reprezentând viziunea regizorală a lui Yuri Kordonsky, după  Azilul de noapte de Maxim Gorki se joacă în această stagiune la Teatrul Maghiar de Stat Cluj-Napoca.

Scenografia îi aparţine lui Dragoş Buhagiar, dramaturgia- András Visky,  asistent regie- Noémi Vajna, asistent scenografie- Ioana Popescu, corepetitor-Zoltán Horváth, regia tehnică-Ákos Bocsárdi, Ágota Tatár.

Distribuţia este una de excepţie : Laczó Júlia (Anna), Imre Éva (Nataşa), Kézdi Imola (Vasilisa), Gábor Viola (Vaska Pepel), Bács Miklós (Satin), Bogdán Zsolt (Luka), Hatházi András (Mihail Kostiliov), Farkas Loránd (Andrei Kleşci), Petho Aniko (Nastia), Keresztes Sándor (Bubnov), Szűcs Ervin (Baronul), Dimény Áron (Actorul), Árus Péter (Tătarul).