Editorial

0

Năzuinţa cel mai des invocată de umanitate, încă din zorii exercitării ei intelectual-culturale şi până astăzi este, fără îndoială, libertatea. Pe cât de des invocată, pe atât de des încălcată. Ca să văd ce mai înseamnă astăzi libertatea pentru noi, românii am utilizat  un motor de căutare  pe internet, să-l întreb pe domnu’ Goagăl şi am găsit câteva definiţii interesante.

Libertatea este o valoare fundamentală a democratiei. Libertatea este disciplina liber asumată. Libertatea este necesitatea înţeleasă. Libertatea este lipsa constrângerilor. Aceeaşi căutare în limba engleză. Libertatea e o stare a minţii, libertatea este un alt cuvânt pentru a nu avea nimic de pierdut. Pentru italieni, libertatea e iubire, pentru francezi înseamnă să nu mergi la muncă, iar pentru spanioli să faci orice cu condiţia să nu răneşti pe altcineva.

Desigur, rezultatele unei asemenea căutări nu înseamnă mare lucru, dar eram curioasă cum stau lucrurile în mediul virtual. Fiind o adeptă a cuvântului scris pe hârtie, a tipăriturilor, răsfoiesc în memoria lecturilor şi caut acelaşi lucru, definiţii şi conceptualizări ale noţiunii de libertate.

De la Seneca şi Cicero la Voltaire, Rousseau, Gide şi Camus la Nietzsche, Schiller, Spinoza sau Heine, de la Bernard Shaw, Hamilton sau Lincoln la Gorki şi Ghandi, de la Arghezi, Eliade, Cioran, la Delavrancea, Rebreanu sau Ţuţea, cu toţii s-au preocupat de libertate, dovedind cât de sensibil actuală şi perpetuu este analizarea ei.

Văzut adesea într-un binom antinomic, alături de servitute, libertatea îţi îngăduie nu să faci neapărat ceea ce doreşti, ci să nu faci ceea ce nu doreşti, cum bine observa Jean-Jacque Rouseau în „Visările unui hoinar singuratic”. Exercitarea cu sau fără violenţă fizică, verbală sau psihologică a unei constrângeri este o încălcare a libertăţii şi Doamne, cu câtă ipocrizie ne găsim circumstanţe atenuante atunci când o folosim. Cu câtă grijă tăiem noi penele unor aripi, ca să nu o doară, ca şi cum imposibilitatea de a zbura mai apoi n-ar fi infinit mai durereroasă.

Îngrădim libertatea celor din jur atât de uşor şi cel mai des utilizată gratie este cuvântul, cuvântul violent, mincinos, cuvântul vulgar. Toate ne închid într-o cuşcă a sfidării, a promisiunilor neîmplinite, a repulsiei. Cuvântul care ucide lent, nemilos, ca o tortură cu încetinitorul, în care ai învăţat de la maeşti cum să uzi buzele schingiuitului cu un burete înmuiat în oţet şi fiere. Răutatea, violenţa, războiul folosesc o armă infailibilă, limbajul morţii, capabil să distrugă orice urmă din simpla şi inegalabila bucurie a vieţii.

Orice manifestare de violenţă asupra unei singure fiinţe este o încălcare a libertăţii acesteia şi o renaştere ciclică şi repetată a lui Cain. Multiplicăm inconştient sau în deplinătatea intenţionalităţii fratricidul care a dezechilibrat dintru începuturi epopeea umanităţii. Încă şi încă o dată, lista victimelor a căror moarte s-a răsfrânt asupra istoriei se umple de nume: Abel, Iisus, Cezar, Lincoln, Franz Ferdinand, Troţki, Lumumba, Kennedy, Luther King, Gandhi, Rabin, Litvinenko şi mulţi alţii. Lor li se adaugă Duca, Călinescu, Iorga, Madgearu, la noi. Asasinatul politic pare să se fi împământenit asemenea unei cutume, un codicil al unui sinistru testament. Departe de a fi doar subiecte care au ţinut prima pagină a jurnalelor din întreaga lume, ele au avut consecinţe incalculabile în destinul omenirii şi al celui personal a milioane de familii.

Cum se ajunge la un asemena act, cum pot fi ele prevenite, sunt întrebări care în cel mai fericit caz strârnesc râsul. Lupta pentru putere şi tot cortegiul de favoruri şi profit care derivă de aici este ca un opiu pentru frustraţii acestei lumi. Grupuri şi grupări constituite pentru a crea iluzia unei recunoaşteri, incapacitatea de a construi ceva prin forţe proprii şi necesitatea de a adera la un organism a cărui unic spirit este cel de turmă sunt  demersurile unor fiinţe umane care şi-au ales  tabăra.

Conştiinţele adormite n-au nevoie de pernă, pun capul pe sufletul împietrit şi se acoperă cu pretexte.

Binele şi răul nu vor fi niciodată de aceeaşi parte a baricadei, chiar dacă unii încearcă să ne convingă adesea că în mijlocul fiecărui lucru bun este şi o sămânţă de răutate. De fapt, doar reversul este cel adevărat şi asta pentru că în orice nenorocire există o speranţă şi o mână divină întinsă spre noi.

„Vom muri şi vom fi liberi” se striga acum aproape 28 de ani şi moartea continuă să fie văzută ca o eliberare din constrângerile vieţii, din durere, din singurătate, din disperarea de a supravieţui încă o zi.

Încă o zi în care nu se va schimba nimic. Încă o zi fără speranţă. Încă o zi de dus crucea.

Privită prin prin prisma îngrădirii propriei libertăţi, crucea este o bucată din gratiile ce ne baricadează accesul spre lume. Însă e una căreia îi lipseşte tocmai îngrădirea, căci ea are sens chiar prin faptul că se smulge din ramă.

Libertatea e cea mai mare nenorocire pentru poporul care nu-i copt s-o aibă, spunea Rebreanu şi anii din urmă i-au îndreptăţit în mod nefericit afirmaţia. În numele libertăţii se fac cele mai mari nedreptăţi asupra unora mai slabi, mai neajutoraţi. Se dipreţuiesc mulţimi, comunităţi, slăbiciuni. În numele aceleiaşi libertăţi un bărbat îşi poate ucide femeia, o femeie pruncul, un copil bunicul. Tot în numele ei sunt siluiţi, vânduţi, furaţi, minţiţi, discriminaţi.

La urma urmelor, orice loc din care nu plecăm, deşi ne displace profund e un fel de închisoare. O îmbrăţişare nedorită, o relaţie nefericită, un cuvânt nerostit sunt şi ele forme care ne îngrădesc libertatea, deşi unele ne fac plăcere. Argumentul hedonist, însă nu a justificat niciodată gestul făcut asupra altuia. Toate lucrurile de care suntem dependenţi, chiar şi cafeaua de dimineaţă ne ţine prizonieri unor tabieturi sau nevoi.

Cel mai frumos cadou pe care îl poate face un om este libertatea acordată şi respectată, necondiţionat şi fără niciun alt beneficiu decât acela al propriei conştiinţe împăcate. Americanii spun că a iubi înseamnă să-l laşi pe celălalt liber. Dar despre iubire, altă dată, fiindcă ea presupune o legătură, dulce, e adevărat.

Aş vrea, totuşi să amintesc ceea ce scria Emil Cioran în eseurile sale. „A fi liber înseamnă a te emancipa de căutarea unui destin, înseamnă a renunţa să faci parte dintre aleşi, cât şi dintre osândiţi, a fi liber înseamnă a exersa să fii nimic.”

2

Puţine şi cu atât mai preţioase sunt momentele în care, de vreo 30 de ani încoace ne amintim cu mândrie că suntem români. Povestea cu mămăliga românească se adevereşte din când în când. În rest, ne cam pute tot ce e local şi privim cu jind în alte zări. Şi pe bună dreptate. Dar tare mai e bine când în presa internaţională apar epitete admirative, când tricolorul flutură iar cu demnitate şi oameni de pe diferite meridiane vorbesc admirativ despre români.

„Anche i rumeni ci hanno batuti mostrando coraggio....vergongatevi paese di elfi italiani”,  „ Până şi românii ne-au întrecut, demonstrând curaj... ruşinează-te, ţară de elfi italieni” comenta un cititor al unui mare cotidian din peninsulă.

La noi, în bătătură lucrurile stau ceva mai nuanţat, deşi reacţiile din cele două părţi ale baricadei n-au prea lăsat loc de nuanţe şi semitonuri. Radicalismul atitudinilor a înfierbântat spirite. Verbele sunt tăioase, vânătoarea de vrăjitoare şi-a ascuţit mătura. Sunt verificate paginile personale de pe site-urile de socializare, iar lipsa de atitudine e sancţionată imediat. Dacă n-ai nimic despre proteste, sau  ceva abia-abia (ca să fii cât de cât acoperit) câte o vagă trimitere, câte o postare care atinge discret problema, ceva care să bifeze chestiunea, cum reproşa un cunoscut, nu e bine. Trebuie să ai musai o poză cu tine, cu o pancartă, să citezi cu înflăcărare un slogan.

De cealaltă parte se vede la fel. Invective sunt aruncate înspre cei ce protestează, ce nu se simt reprezentaţi la nivel politic, nu se identifică în niciun fel cu mersul lucrurilor şi se revoltă. Se fură slogane, se manipulează.

Satisfacţia de a devoala o posibilă conspiraţie hrăneşte orgoliul multora. Atmosfera e alterată, tensionată, antagonizată, scindată în câteva fracţiuni, chiar dacă două sunt cele mai vizibile. Ambele tabere sunt catalizate cu intoxicări și exagerări.  Umorul mai este apreciat abia atunci când ţinta este dincolo. „Cine nu e cu noi e împotriva noastră” adie trist şi dinspre unii şi dinspre alţii. Românii se mobilizează abia atunci când le ajunge cuţitul la os şi atunci trec ca un tăvălug. Neutralitatea, pasivitatea sunt diabolizate.

De fapt, abia acum se coagulează nişte coordonate politice. Silviu Brucan se dovedeşte depăşit, iar cei 20 de ani pentru deprinderea democraţiei, o utopie.

Ordonanţa cu ghinion a fost doar scânteia ce a provocat explozia mămăligii care clocotea de multă vreme. Pe zi ce trece se cristalizează un program. Proclamaţia de acum de la Timişoara o reiterează pe cea din zilele lui ’89. Şi atunci, ca şi acum oamenii îşi doresc înlăturarea de la pârghiile politice a celor pătaţi. Uneori pe bâjbâite, devălmăşind puterile din stat şi astfel unul din pricipiile esenţiale ale democraţieie, adică separarea lor, fiind serios ameninţat.

Clasei politice i se cere să se reformeze. Demisionarii îşi fac un titlu de glorie din părăsirea corabiei, uitând că cei ce  le-au acordat mandatul, au făcut-o ca ei să lupte, nu ca să fugă, să vadă interesul ţării, nu pe cel personal. Oricum ar fi, trădătorii nu sunt agreaţi de nimeni, doar folosiţi.

Se invocă patetic nevoia de purificare a societăţii autohtone. Ipocrizia cu care este clamată nevoia de moralitate din partea multora nu mai miră pe nimeni, povestea cu paiul şi bârna pare a fi înscrisă în ADN-ul carpato-danubiano-pontic.

Oameni cu luciditatea intactă şi bună credinţă am văzut şi la unii şi la alţii. Idealismul, avântul utopic al unor programe sunt şlefuite cu grijă. Speranţa înflăcărată este potenţată de realismul celor care se detaşează cu valenţe de lideri.

De unde începe schimbarea?

Cel mai important mesaj este nevoia de schimbare. I se cere asta clasei politice. Li se cere partidelor. Dacă am avea tăria de a sta strîmb şi a judeca drept, schimbarea ar trebui să pornească de la fiecare din noi, căci peştele se împute de la cap, dar se curăţă de la coadă.

Şi cum detest să dau lecţii pe care nu mi le asum, am să mă rezum la o serie de întrebări al cărei adresant sunt în primul rând eu.

Avem tăria de a accepta că există în noi lucruri pe care le reproşăm altora? Suntem dispuşi să renunţăm la sistemul împământenit de pile, cunoştinţe şi relaţii, la plic? Câţi vom alege să cumpărăm de la producătorii locali legume, fructe, lactate şi carne, în locul celor de import? Câţi vom dona sânge, fără să avem un apropiat bolnav sau fără să ne trebuiască un bilet la Untold?

Acordăm o şansă la angajare celor peste 40 de ani, celor cu dizabilităţi? Cumpărăm o carte a unui autor român, în loc să aşteptăm s-o primim cadou? Plătim un bilet la spectacol, în locul unei invitaţii? Ne abţinem să judecăm, să punem etichete, să condamnăm fără drept de apel, fără să ţinem cont de nuanţe?

„N-am venit să cerem,  ci-am venit să dăm” mai este valabil? Într-o lume de negustori şi cumpărători ce suntem noi?

Unde va începe şi cum se va petrece schimbarea e provocarea acestor zile, căci de terminat, ea nu se termină decât odată cu lepădarea de sine, care este un alt început fără sfârşit.

0

Încercarea de definire a ceea ce înseamnă cultura pare mai degrabă un demers sortit eşecului, din cauza dificultăţii de a cuprinde numeroasele nuanţe pe care actul cultural le-a îmbrăcat de-a lungul veacurilor, încă de la exercitarea sa neintenţionată. Şi totuşi, nimeni şi nimic nu-i va împiedica pe oameni să încerce a cuprinde în cuvinte necuprinsul. Aşa se face că în 1952, când UNESCO le-a cerut antropologilor americani Alfred Louis Kroeber si Clyde Kluckhohn să inventarieze semnificaţiile diverse pe care termenul de cultura le ia, aceştia au avut surpriza de a descoperi 146 de astfel de nuanţe.

Văzut adesea dispensabil, invidiat, adulat, neînţeles, detestat, marginalizat, neapreciat, omul de cultură este un apostol al egalităţii, căci ceea ce face el nu serveşte unor ambiţii individuale. În alcătuirea sa unitară între biologic şi cultural, pe de o parte, dar şi natural şi cultural, pe de alta, omul se poate regăsi într-un produs cultural şi fiecare element asimilat  constituie o treaptă care îl ridică pe scara calitativă umană, de la existenţa naturală spre cea bazată pe valori.

Ministerul de la denumire la conţinut

Noua titulatură a Ministerului Culturii, ce a adăugat şi Identitatea naţională a stârnit discuţii. În era globalizării, care îşi face loc în detrimentul calităţii, să vorbeşti despre identitate naţională pare, pentru unii, perimat, altora le aminteşte de instituţii şi mentalităţi ale radicalismului de dreapta. Cert este că Uniunea Europeană încurajează afirmarea identităţii naţionale în limitele unităţii în diversitate.

Culmea este că englezilor nu li s-a părut suspect să aibe un Secretariat de Stat al Moştenirii Naţionale între 1992 şi 1997, denumit azi Secretariat de Stat pentru Cultură, Media şi Sport. Dar ei au inaugurat tocmai în 15 ianuarie 1759 primul muzeu naţional din lume, British Museum. Unde era cultura noastră atunci? Şi totuşi, de ce am avea mai puţine motive să ne cultivăm mândria naţională, în termeni raţionali, practicând o cultură a valorilor?

Desigur, asistăm poate la o efemeralizare a actului cultural, la răsturnări ale scării de valori, vrem recunoaşterea meritelor hic et nunc. Şi avem dreptate, căci vremea artistului muritor de foame, pe care îl apreciază doar posteritatea nu mai poate fi un model contemporan.

În discursul de la Academia Română prilejuit de Ziua Culturii Naţionale, Ministrul Culturii, Ionuţ Vulpescu vorbea de experimentarea sinucigașă a abandonării culturii,  de fenomenul deculturatizării durabile, termeni duri, dar care oglindesc o realitate tristă. Dincolo de festivismul unor manifestări, lipsa de coerenţă în prezervarea bunurilor culturale existente şi de promovare a valorilor reale îndreptăţesc utilizarea lor.

"În opinia mea, am intrat într-o epocă a derizoriului, care este la fel de periculoasă pentru cultură ca și epoca anticulturală, reprezentată de defunctul regim comunist. Acum nimeni nu mai amenință fățiș cultura și pe creatorii ei, nici nu-i mai cenzurează politic manifestările, însă un văl apăsător de tensiune și dispreț, de indiferență instituțională și iresponsabilitate acoperă zi de zi tot ce se face în materie de cultură” afirma Ministrul Culturii.

O poziţionare socială adecvată  a creatorului, a cercetătorului ştiinţific, consolidarea instituţiilor culturale şi de cercetare, conservarea și valorificarea superioară a patrimoniului sunt direcţiile pe care domnia sa le doreşte.

Proiecțiile bugetare multianuale pentru cultură completează lista, dar dacă România ar adăuga cultura ca motor esenţial de atragere a fondurilor europene, poate că toate acestea ar avea sorţi de izbândă. E adevărat, nu am reuşit să utilizăm în proiecte de dezvoltare economică şi infrastructură sumele puse la dispoziţie de Uniunea Europeană, dar cu siguranţă că numeroasele monumente istorice care au nevoie de conservare şi reabilitate ne-ar putea bucura de frumuseţea şi strălucirea celor pe  care le admirăm în întreaga Europă.

Fiecare creator, fiecare monument istoric sau de arhitectură, fiecare produs cultural care trece proba valorii de-a lungul timpului sunt cecuri în alb pentru viitorul umanităţii. Pentru noi, ele au fost durate în cuvinte de Mihai Eminescu, de Blaga, de Rebreanu, de Preda, de Nichita Stănescu, de mulţi, mulţi alţii care au dăruit literatura română acestei naţii şi lumii întregi.  Le-a durat în piatră Constantin Brâncuşi, le-au durat în lemn anonimii constructori ai bisericilor din Transilvania. Au înveşmântat în poezia culorilor aşternute pe zidurile mănăstirilor din Moldova. Au făcut-o în cetăţile din întreaga ţară, în tiparniţa de la Braşov, în borangicul Muscelului, în duioşia baladelor, în patimaşe Rapsodii.

Fiecare şi-a zidit o Ană în arta sa. Lor, creatorilor de cultură şi civilizaţie din România li se cuvine ca Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale să fie unul al Valorilor şi Decenţei. Lor li se cuvine ca nu doar 15 ianuarie, ci întregul an să fie unul al culturii. Poate că atunci vom învăţa din lecţiile istoriei şi ne ne vom ruşina să construim un vis românesc.

0

„Dă iarna buzna, anul îşi lapădă coroana” spune Vasile Voiculescu în Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare şi nu ştiu de ce, dar sfârşitul de an se încarcă de fiecare dată cu gânduri. Straturi de gânduri, analize minuţioase ale trecutului recent, la care se adaugă rămăşiţe ale trecutului mai îndepărtat. Reuşim să aducem în acelaşi coş toate neîmplinirile, regretele, erorile, deciziile care ne-ar fi putut schimba viaţa, în timp ce micile victorii trec aproape neobservate.

Deşi nimic nu deosebeşte o zi de alta, înnoirea anului are mereu o nuanţă aparte, una pe  care încercăm mereu să o descoperim, căutând înlăuntrul nostru ori în lume. Inima vorbeşte altei inimi şi pentru câteva clipe, greutatea pare să se fi dizolvat. Inima crede inimii, începutul şi sfârşitul se topesc unul în altul şi propunerea de a ne schimba viaţa, de a o lua de la capăt, de a face altceva, de a reuşi ceea ce nu am reuşit până atunci se conturează în mintea şi sufletul nostru. Psihologii spun că ar trebui să le conturăm cu ochii minţii, să le vedem, în cele mai mici amănunte şi odată ce gândul prinde culoare, universul întreg se va pune în mişcare pentru ca acest gând al nostru să se întrupeze.

Sărbătoarea Naşterii Domnului a trecut, dar adevăratul Crăciun abia acum începe. Şi va începe dacă îi facem loc. O campanie electorală pentru umanitatea din noi. Să îndrăznim cea mai mare aroganţă pe care a reuşit-o Dumnezeu: să fim oameni!

Sunt atâtea iesle în lumea asta, în care demnitatea umană nu a ajuns niciodată. Locuri în care ar fi putut să se nască ceva bun, o viaţă ce ar fi putut să urmeze o altă cale, au rămas goale. Cei ce dau mereu lecţii vor spune că nu şi-au dorit suficient de mult schimbarea, victoria. Alţii vor spune că n-au trecut de Crăciunul material decât la cel moral, fără ajungă şi la Crăciunul Spiritual.

Pentru cei mai mulţi reuşita financiară este singura care contează şi e uşor să-i critici, când ştii ce înseamnă un concediu, când ai aşternut sub brad ceva pentru cei dragi, când nu a trebuit să alegi între a achita o factură sau a pune ceva gustos pe masa de sărbători.

Crăciunul este unul din momentele de glorie ale omenirii, când ceea ce era peste puterea de înţelegere s-a născut, când ceea ce nu ar fi trebuit să existe, după legea omenească a prins carne. „Un nimic a învins o lume”. Nici  nu mai ştiu cine a spus-o, dar ceea ce a rămas e mai important. Acum, la sfârşit de an am putea să ne facem, ca în filme, o listă cu ce dorim. Dar ar  trebui să aflăm, în primul rând, ceea ce vrem. Poate că aceasta ar fi cea mai importantă victorie pentru 2017 şi apoi să învăţăm să cerem.

2016 a fost Anul Milostivirii şi milioane de creştini din lumea întreagă au trecut simbolic prin porţile spirituale ale îndurării divine, propunându-şi să deschidă în sufletul lor o poartă pe care balamalele generozităţii şi ale speranţei să le ţină mereu îndreptate spre ziua de mâine, spre alţii.

Bilanţul trist al violenţei, al victimelor, al disperării l-am făcut la vremea lor şi nu există o aritmetică a sângelui care să decidă cine a suferit mai mult, care singurătate e mai copleşitoare, ce copil e mai nenorocit, care tristeţe e mai adâncă.

A fost şi anul Shakespeare, de aceea mă întorc la Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de Vasile Voiculescu, la sonetul  CLXIX.

„Coboară iarna... Ursa tot mai adânc se pleacă,

Şi inimile noastre se-nvăluie în nori.

Ca pe-o tocită spadă bagi sufletul în teacă,

Cu umbrele durerii viaţa să-ţi măsori:

Cât au crescut de-nalte, aproape pân' la frunte!

Încetineala vremii viclene ce-n urmă te-a-nghiţit...

Tu ai crezut că timpul în faţa ta e-o punte,

Şi el era chiar valul ce-n urmă te-a-nghiţit...

Mai e vreun ţărm la care ai fi ieşit înot,

Greşeala să-ţi răscumperi cu-o cât de grea dobândă?

Ori s-a sfârşit aicea? Şi doar ce-a fost e tot?

Căci, iată, vine-ngheţul, grăbit ca o osândă!

O, de-ai putea nu polul cu umărul să-mpingi,

Ci-n gânduri, ca-ntr-o lampă, să sufli să le stingi!”

S-a trăit şi s-a murit anul acesta. Mai trist, mai mult, mai devreme, mai sângeros, mai abrupt, s-a trăit până la sânge, s-a murit până la eternitate. „Insuportabila uşurătate a fiinţei” a devenit, în cele din urmă, suportabilă.

 

2

Dacă ar fi să decupăm o ilustrată a săptămânii, ar fi una a contrastelor flagrante cu care ne obişnuieşte omenirea în acest zbuciumat început de mileniu şi de civilizaţie . Bătălii sacrosante pe altarele politicii îi fac pe cei ce ţin vremelnic hăţurile puterii mondiale să uite de sângele cu care se stropesc de fiecare dată când o explozie şterge oraşe şi sate, când un copil moare de foame, când un bărbat îşi caută în lada de gunoi a indiferenţei, a intoleranţei şi a urii o coajă te pâine pentru femeia ce tocmai i-a adus pe lume un copil, când aceeaşi mamă îşi pierde minţile de spaimă şi deznădejdea de a găsi trupul sfârtecat al pruncului.

Sunt scene apocaliptice ale unui prezent de care nu trebuie să ne ascundem. Nu putem. Nu mai putem.

La polul opus, un alt eveniment. Sanctitatea sa, Francisc,  al 266-lea episcop al Romei și papă al Bisericii Catolice a împlinit 80 de ani. I-a petrecut cu modestie. El, care o propovăduieşte nu doar cu cuvântul, ci mai ales cu fapta.

Mănăstirea Santa Marta, unde locuieşte, refuzând apartamentul papal din Vatican, este locul în care opt  oameni aflaţi în dificultate, aşa-numiţii senzatetto, adică fără acoperiş, sau cu denumirea englezească mai cunoscută, homeless, care erau în preajma Bazilicii San Pietro au fost inivitaţi la un mic-dejun alături de Sfântul Părinte. Cei patru italieni, un moldovean, doi români şi un peruvian, patru bărbaţi şi două femei au petrecut o jumătate de oră cu Papa Francis, de la care au primit în dar dulciuri argentiniene. I-au oferit, la rândul lor, trei buchete de floarea-soarelui. Ei au fost acompaniaţi de monseniorul Konrad Krajewski, mâna nevăzută a carităţii papale pe care Sfântul Părinte o exercită constant.

Un gest care se înscrie firesc în dimensiunile sincerităţii acestui papă care nu doar se roagă, dar şi acţionează în lumea celor mulţi şi necunoscuţi, continuând opera pe care o punea în practică la Buenos Aires, cu acelaşi devotament.

Lumea celor mulţi, fractalii umane, care compun lumea vizibilă, dar nevăzută fără o imagine de ansamblu şi devine astfel aproape necunoscută. Oameni pe care Papa Francisc îi cunoaşte şi cărora le-a oferit, în toate punctele Caritas din Roma, unde oamenii străzii primesc o masă, câte o felie de tort, de ziua sa.

Acest Papă, care nu se fereşte să atingă rănile, ne-a invitat, cu ocazia rugăciunii Angelus, (Îngerul Domnului), pe care o săvărşeşte în fiecare duminică de la fereastra apartamentului papal din Vatican, să vedem Crăciunul ca pe un pact actual. Acelaşi, „Cari fratelli e sorelle, buongiorno!” cu care îşi salută credincioştii încă de la urcarea sa pe scaunul papal a fost precedat de un cald „Tantti auguri a te”, un „La mulţi ani”, cântat de mulţimea adunată în Piaţa San Pietro, duminică, 18 decembrie 2016.

Alte partituri

Fiul profesoarei de limba română, Igor Dodon  reclamă românizarea tinerilor basarabeni, susţinând în mod ruşinos interesele ingerioase ale Mamei Rusia în Basarabia, incitând Moscova să supraliciteze bursier migrarea interesului acestor tineri înspre învăţământul rus.

Ca şi cum procesul îndelung de rusificare, de mistificare a istoriei, scris cu multe rânduri de sânge şi lacrimi de pe malurile Prutului până în Siberiile îngheţate n-ar fi fost îndeajuns ca să şteargă orice urmă de românism din venele basarabenilor şi aşa metisaţi. Cine a fost la Chişinău a văzut urmările dezastruoase ale lanţurilor sovietice cu care trupul sfârtecat al Basarabiei a fost rupt şi desprins de România.

Să încerci, să cauţi, să găseşti şi apoi să îngrijeşti mugurii fiinţei tale de carne şi spirit românesc pare să-l înspăimânte pe proaspătul înscăunat de la Chişinău. Firescul unui asemenea demers este, desigur straniu pentru cozile de topor şcolite pe tarlaua colhozului, ce încearcă repetat şi obstinat să reteze câte o parte din greu încercatul teritoriu românesc.

Poate îl informează cineva pe diedea Dodon, că aproape au dispărut elevii şi studenţii basarabeni din şcoala românească, să doarmă şi el liniştit. Cât despre cei ce şi-au încheiat deja studiile aici şi nu s-au mai întors, iar nu are de ce să se teamă. În cel mai rău caz, se vor folosi de cetăţenia română ca să plece mai departe, în vestul Europei sau peste mări şi ţări. Ceea ce se va întâmpla cât de curând, slugarnicul bolşevic Dodon intenţionând să întoarcă spatele Uniunii Europene şi să reintroducă vizele. Poate învaţă de la Victor Orban cum se clădesc zidurile, că Rusia oricum i-a dat deja cu flit.

Între timp, tot în apropierea noastră, ambasadorul rus la Ankara este ucis. La Berlin se repetă atacul de la Paris, cu camionul intrat în mulţime. Se văd, oare lucind atât de aproape flamuri de război? Să ne ferească Bunul!

Prefer să-mi întorc sufletul şi gândul la Papa Francisc, cel care încoronează normalitatea la rang de Evanghelie, apropiindu-se de cei mai umili, nu ca un catehet, ci ca să înveţe mereu de la ei.

Duminică, cea din urmă dinaintea Sărbătorii Naşterii Domnului , vorbea de angajamentul nostru în a construi o civilizaţie a iubirii. „Eu îi deschid uşa Domnului când simt o inspiraţie interioară, când simt că-mi cere să fac ceva mai mult pentru alţii, când mă cheamă la rugăciune. Dumnezeu cu noi. Dumnezeu care se apropie. Acest anunţ de speranţă care se împlineşte de Crăciun poartă aşteptarea lui Dumnezeu faţă de fiecare dintre noi în întreaga Biserică şi în cei mici, pe care lumea îi dispreţuieşte, dar pe care Dumnezeu îi iubeşte şi de care se apropie”.

 

0

Rezultatele recentelor alegeri m-au dus cu gândul la frumoasa poveste a lui Edward Albee, „Cui i-e frică de Virginia Woolf?”, aşa că m-am gândit că n-ar strica să trecem în revistă galeria feminină a politicii  internaţionale.  Şi totuşi, cine se teme de femei în politică?

Prima consemnare mondială a unei femei care a ajuns preşedinte în urma unor alegeri libere a fost Vigdis Finnbogadottir, presedinte a Islandei pentru 16 ani, între 1980 şi 1996, cu patru mandate, cele mai multe  detinute de o femeie ca presedinte, cel puţin până în prezent.

Dar lista femeilor preşedinte începe cu Khertek Anchimaa-Toka, care a condus statul ex-sovietic Tannu Tuva între 1940 şi 1944. Zona asiatică este bine reprezentată apoi de Sükhbaataryn Yanjmaa, preşedinte mongolez între 1953-1954 şi de Soong Ching-ling, co-preşedinte al Chinei între 1968-1972.

Ne mutăm în America Latină, unde Isabel Martínez de Perón a deţinut fotoliul prezidenţial al Argentinei aproape un an, între 1974 şi 1975, iar Lidia Gueiler Tejada pe cel al Boliviei, tot cam atât, între 1979-1980. În ordine cronologică,după Vigdis Finnbogadottir, deja amintită, istoria politică europeană o consemnează pe Maria Lea Pedini-Angelini în funcţia de căpitan regent în San-Marino pentru şase luni, în 1981, iar cea asiatică pentru 12 zile, ca preşedinte onorific al Chinei pe susmenţionata Soong Ching-ling.

Europa o are ca preşedinte al Maltei pe Agatha Barbara, din 1982 până în 1987, pe Gloriana Ranocchin în funcţia de căpitan regent în San Marino, tot pentru 6 luni în 1984 şi 1989-1990, precum şi pe Mary Robinson în Irlanda, între 1990-1997. De fapt, statul pitic San-Marino are numeroase femei în funcţia de căpitan regent de-a lungul timpului.

Guinea-Bissau, Filipine, Haiti, Nicaragua, Burundi, Sri Lanka, Liberia, Ecuador, Guyana, Letonia, Panama, Finlanda, Indonezia, Israel, India, Georgia, Africa de Sud, Gabon, Lituania, Kyrgyzstan, Costa Rica, Brazilia, Kosovo, Muritius, Serbia, Malawi, Korea de Sud, Republica Centrafricană, Nepal, Taiwan, Estonia au avut şi unele au în prezent preşedinţi femei.

Cele mai scurte mandate prezidenţiale le-au avut Rosalía Arteaga Serrano  în Ecuador, pentru două zile în 9-11 februarie 1997 şi Barbara Prammer, copreşedinte al Austriei în 6-8 iulie 2004.

Le stau alături numeroase femei care au exercitat şi exercită în prezent funcţia de gurvernator şi pe cea de şef al guvernului. Margareth Thatcher, Indira Ghandi, Benazir Bhutto şi mai nou, Angela Merkel şi-au pus indubitabil amprenta asupra politicii mondiale.

Să revenim la toamna electorală 2016

Alegerile din această toamnă, devenită brusc şi prea devreme iarnă, nu prea le sunt prielnice femeilor candidate, văzute de cea mai mare parte a analiştilor şi a publicului, drept soluţiile de dorit, dar  nevalidate în urma scrutinului de beneficiarii direcţi ai exerciţiului prezidenţial.

Că în Statele Unite ale Americii, Donald Trump face deja paşi uriaşi în urma promisiunilor electorale, ajustând din mers platforma prezidenţială, nu miră şi nu surprinde. Numai naivii puteau aştepta de la un personaj de carton al economiei şi politicii americane să se ţină de cuvânt. A spus-o clar şi răspicat celor  care ştiau să-l asculte, că în afaceri trebuie să plăteşti cât mai puţin posibil. Principiul său se aplică şi în politică, iar nerăbdător cum se arată, nici n-a aşteptat să se instaleze la Casa Albă pentru a da înapoi.

Cam aşa stă povestea şi dincolo de Prut. Nici acolo Maia Sandu, favorita analiştilor şi a intelectualilor, nu a ieşit din urnă învingătoare. Nici nu avea cum şi nici de ce. Dincolo de maşinaţiunile de tip stalinist, pe care le-am văzut şi noi, cu dipreţuirea diasporei, stă un dezinteres profund şi îndelungat al moldovenilor din Basarabia pentru ideile pro-europene şi apropierea de România.

Plagiatorul Dodon se va încurca în iţele propriilor promisiuni şi nu se va putea acoperi cu aura de succes economic personal a miliardarului american Trump, din simplul motiv că nici nu vrea, nici nu poate să conducă în mod onest vreo organizaţie, fie ea economică, fie politică. Puterea executivă îi lipseşte încă, dar ceea ce lipseşte cu adevărat Basarabiei este angajarea reală pe calea europeană. Până când vor sta doar cu mâna întinsă înspre România, care nu are nici ea resursele necesare să o sprijine, fără să facă nimic constructiv, consumând haotic şi fără miză, Moldova de peste Prut se va îneca în mizerie, în fantoma falimentului de ţară.

Cam aceleaşi greşeli le-au făcut basarabenii şi acum 100 de ani, când ardelenii îşi trimiseseră floarea intelectualităţii în Regatul României, penetrând clasa politică la nivel înalt cu cei mai reprezentativi oameni politici ai săi, pentru a-şi asigura demersurile de unire, în timp ce moldovenii de peste Prut au aplicat tactica pasivă, iar rezultatul a fost cel previzibil: cei ce şi-au dorit mai mult unirea, au avut-o.

Dacă pe Hilary Clinton a învins-o naivitatea americanilor de rând şi sistemul lor electoral, iar Partidul Democrat se convinge zi de zi de proasta alegere a candidatului, pe Maia Sandu a doborât-o nu activismul pro-ruşilor, nu valul de simpatie roşie care loveşte, se pare, Europa din nou, în fâlfâitul ideilor fasciste ce adie de peste ocean, nici măcar naivitatea celor ce l-au preferat pe Dodon, ci pasivitatea mioritică a moldovenilor. Şi nu de ieri-de azi, ci imediat de după destrămarea Uniunii Sovietice, şi neimplicarea  lor aproape dispreţuitoare în demersurile democratice.

Dodon a promis oniric şi deşănţat multe, dar într-o ţară aflată lună de lună, de la un salariu la altul, pe marginea prăpastiei, nici miliarde de dolari ( pe care, fie vorba între noi, nu i le va da nimeni) nu vor face nimic, câtă vreme polititcul va fi manipulat pe faţă de puterea oligarhică. Se întâmplă la noi, s-ar întâmpla şi la ei, dar România a învăţat din lecţia Mafiei italiene şi construieşte câte ceva şi în zona de suprafaţă, legală, angajându-se constant pe coridoarele europene. Unde vor duce ele, vom vedea până la sfârşitul anului, când Germania şi Franţa, rămase acum să dea tonul Europei după retragerea Marii Britanii, îşi vor fi exprimat electoral opţiunile.

Vom vedea unde vor duce şi alegerile noastre. Vom continua să ajutăm economic, aproape falimentar, Republica Moldova, Basarabia pe care, se pare, că o iubim mai mult noi, nostalgic sau îi vom lăsa să se prăbuşească singuri, îngrijindu-ne doar de a păstra, măcar aparent, ideea românismului?

Dacă Moscova nu credea în lacrimi, cum spunea titlul unui celebru film din alte vremuri, deocamdată, nici Washingtonul, nici Chişinăul n-a crezut destul în femei. Nu aduce anul ce aduce ceasul, iar ceasul Europei n-a bătut. Încă.

0

Acum un an, trei cuvinte erau pe buzele noastre: numele unei zile de vineri, numele unei trupe de rock- Good bye to Gravity şi numele unui club din Bucureşti-Colectiv. Pe aceste trei nume s-a construit povestea unei tragedii care a reuşit să ne solidarizeze, pe cei mai mulţi dintre noi. O vreme.

Ca în fiecare an, începutul de noiembrie este dedicat celor plecaţi în dimensiunile memoriei. Lacrimile nu se numără, durerea nu se măsoară, singurătatea care se lasă în urmă ca un bolovan pe umerii celor rămaşi, nu se cântăreşte.

Poate fi cuantificată o tragedie? Referinţa contează, ar spune cineva realist, depinde din ce punct de vedere priveşti evenimentul, care sunt circumstanţele. Şi totuşi, am învăţat să mă tem mai tare de cel cu sânge rece, decât de omul pătruns de înfierbântarea unor sentimente. Nu pot să nu-mi amintesc siguranţa cu care se declara anul trecut că victimele pot fi foarte bine tratate în ţară şi că nu este nevoie de transportarea lor în străinătate. Mărturiile celor ce au avut şansa să ajungă, totuşi, să fie îngrijiţi la timp acolo, dovedeşte că siguranţa şi autosuficienţa celor ce au declarat asta şi au acţionat în consecinţă a fost una criminală.

„Nu suntem niste numere,

Suntem liberi, suntem atât de vii,

Pentru că ziua în care renunţăm e ziua în care murim”.

Aşa cântau cei de la Goodbye to Gravity. Şi totuşi, pentru foarte mulţi, ei nu mai sunt decât un număr: 64, şi asta pentru că noi, societatea civilă, cei care învăţaserăm încă o dată, acum un an, ce înseamnă solidaritatea, compasiunea, generozitatea, i-am ucis din nou, renunţând.

În ritul latin, pe lângă păcatul cu cuvântul, cu gândul şi cu fapta este considerat la fel de grav şi păcatul omisiunii. Să nu faci un rău, dar să omiţi, să eziţi, să amâni să faci un bine este tot cam acelaşi lucru, iar noi am slăbit frâiele elanului de a face bine, care ne anima anul trecut.

Am permis politicului să se infiltreze în ceea ce ar fi trebuit să însemne pentru noi acel moment magic, al întâlnirii cu noi înşine. Trebuia să căutăm mai mult, mai departe, mai adânc. Puteam învăţa din solidaritatea micii comunităţi rock. În schimb, ne-am înrăit, am săpat crevase tot mai adânci între noi.

Suntem cu toţii pulbere în vânt, ce zboară, străluceşte o clipă şi apoi se aşterne. Putem să ne lăsăm  ca o mângâiere ori să fim cuprinşi de egoism şi de teamă şi atunci să cădem ca o cenuşă, ca o zgură fierbinte. Una care ucide, aşa cum a făcut acum un an maşinăria infernală, me canismul corupţiei, indiferenţei, conspiraţiei, neputinţei, intoleranţei, mârşăviei.

Mai sunt încă multe rotiţe care s-au îmbinat atunci şi continuă să ticăie lent, imperceptibil. Ne lipseşte decenţa unei liste de priorităţi. Ne ocupăm de mici găselniţe, decorăm, dar ne cade ţara în cap.  Nu avem bani pentru un spital modern, capabil să gestioneze o tragedie, dar avem bani de festivaluri minore, de cheltuieli derizorii. Unii la bal, alţii la spital. Construim campanii pentru obiective care într-un stat decent n-ar ajunge pe primele locuri ale unei liste de priorităţi reale.

Dacă printr-o minune am avea, totuşi acel spital, aşa cum ar trebui să fie în 2016, tot nu ar fi funcţional, pentru că tratarea unui ars mare costă în jur de 250000 de euro numai intervenţiile medicale, fără a fi luate în considerare zilele de spitalizare necesare pentru un asemenea caz, în timp ce, conform legislaţiei, Casa de Asigurări de Sănătate decontează doar 15000 euro în această situaţie.

Între timp, a trecut un an. Voi aşeza, ca de fiecare dată când  nu ajung la mormintele strămoşilor, lumânări la fereastră. Nu voi pune 64 de lumânări pentru victimele Colectiv pentru că ei nu sunt nişte numere. Voi pune una singură, pentru că ei sunt o patrie a tăcerii, o patrie a durerii din care nu am învăţat să fim mai buni decât pentru o clipă. O patrie în care au intrat încolonaţi, cu cărbuni aprinşi pe umeri, îngeri de fum şi sânge.

Apa de la robinet cu care au fost spălate victimele nu va spăla niciodată sângele lor de pe mâinile celor vinovaţi. Apa sterilă care ar fi trebuit să fie utilizată nu le va ajunge nici ea. Cei mai puternici dezinfectanţi nu vor alunga infecţia nosocomială din mintea şi sufletul lor bolnav.

Tragedia Colectiv putea fi ocazia unei revelaţii, momentul când te scuturi de tine, cel ce ai fost până atunci şi îţi aşezi existenţa pe alte criterii. Unii o numesc întâlnirea cu sine. Deţinuţii politici din anii comunismului au văzut-o ca pe o întâlnire cu Hristos şi pe unde a trecut El nimic n-a mai rămas la fel. Oamenii aceia au ieşit transformaţi pentru totdeauna din închisori. Noi nu am reuşit să ne întâlnim şi am rămas neschimbaţi. Continuăm să vedem întâlnirea cu Mântuitorul ca pe un premiu la sfârşit de drum, uitând că drumul este premiul pentru Marea Întâlnire cu noi înşine.

„Dă-ţi drumul şi roagă-te pentru libertate

Încă un rând sare în flăcări

Buzele veştede sunt liderii schimbării

De acum încolo, oricine este vinovat”.

0

În prag de alegeri se agită din nou flamuri belicoase. De această dată, discursul naţionalist a fost direcţionat înspre unul cu mai multă priză, aceea a regionalizării, iar pretextul ales a fost al taxelor şi impozitelor care sărăcesc Ardealul şi îmbogăţesc Bucureştiul.

panou-udmr-cluj

Două panouri preelectorale încearcă să inducă ideea vehiculată de unii şi nu pot să nu-mi amitesc, jenată, de manifestul de acum câţiva ani, „M-am săturat de România” a lui Sabin Gherman. Ceea ce suntem azi este rezultatul unor îndelungi încercări de a ne reduce la tăcere ca naţiune, ca popor, iar ideea subversivă strecurată la Cluj şi Oradea nu este decât rezultatul unei politici a paşilor mărunţi. Nici otrava, în cantităţi mici, nu e fatală, dar metabolizată ritmic duce la o moarte lentă şi inevitabilă.

Acum, când se împlinesc aproape o sută de ani de la Marea Unire, asemenea idei sunt vârâte cu viclenie sub pielea inconştientă a multor ardeleni, unii oameni de la care aveam aşteptări, intelectuali care n-au trecut indiferenţi prin şcoală. Şi totuşi, voit, inconştient sau pur şi simplu din prostie, mesajele separatiste continuă să taie în carnea noastră. Fatalism? Nu cred. Mai degrabă o consecvenţă în a perpetua intoxicările din partea unor grupări bine instruite, care ascultă orbeşte ordinele. Ale cui, nici nu mai contează. „Divide et impera!” spune dictonul latin şi cât e de  uşor să faci asta, când istoria noastră recentă şi mai puţin recentă este cosmetizată şi trunchiată în funcţie de necesităţile de moment ale celor care fac jocurile la nivel înalt.

Suntem doar nişte marionete în mâinile lor? Nu există o matematică a sângelui, dar vieţile pierdute pentru întregirea înlăuntrul graniţelor a unui popor chinuit să fi fost în zadar? O tăcere de o mie de ani s-a încheiat prin sacrificiul fraților, iar acum se transformă într-un cuțit în spinarea fraților.

În anii tulburi ai Primului Război Mondial între 1916 şi1918, 700.000 de români, din cele 9 milioane, cât avea România lui Carol I, au murit pentru Ardeal, unii chiar de mâna soldaţilor ardeleni, obligaţi să tragă în fraţii lor de peste Carpaţi, dar asta n-a împiedicat Unirea.  Timp de 40 de ani toată acțiunea națională din Ardeal a fost plătită din bietele impozite ale românilor din vechiul Regat.

Poate că acestea sunt argumente ale istoriei, dar cele contemporane vorbesc şi ele. Bucureştii plus Ilfovul generează  40% din PIB-ul României şi sunt  a 8-a regiune din UE ca dezvoltare, salarii şi nivel de trai. Ori, la salarii mai mari şi impozitele sunt mai mari. Dar nu aceasta este esenţa, la urma urmelor, ci felul în care înghiţim pe nemestecate şi cu ochii închişi momeala întinsă de UDMR.

Când a făcut UDMR ceva pentru binele comun al locuitorilor României? Unde sunt reacţiile intelectualităţii, ale formatorilor de opinie?

img_20160102_155051

Ziua de azi ar trebui să fie una de doliu, căci sufletele celor morţi pentru patrie ne bat cu degetul pe obrazul sfânt al ţării, pătat de uşurinţa cu care ne lăsăm manipulaţi.

Mi s-a făcut ruşine. Acasă, la loc de cinste stă o fotografie din 1919, când un grup al Armatei Române sosise în oraşul natal, Şimleu Silvaniei, din judeţul Sălaj, pentru a forţa retragerea administraţiei maghiare, care nu se grăbise să părăsească localităţile transilvane după Marea Unire. Între ei, stră-străbunicul meu, Dumitru Filep, grefier la Judecătoria Şimleu şi unul din ofiţerii sosiţi şi găzduit de străbunii mei. La aproape 90 de ani, sora bunicii mele îşi amintea poezia pe care o declamase cu acea ocazie. Fuseseră momente de emoţii intense.

Acum nu am curajul să ridic ochii spre acea fotografie, căci mi-e teamă că toţi cei ce zâmbeau fericiţi atunci mă vor scuipa şi-mi vor retrage numele pe care l-am purtat cu cinste până acum, schimbându-l cu varianta sa, versiune UDMR.

P.S. Încercând să aflu cine a cerut aprobarea pentru amplasarea acelor panouri şi cine a aprobat, Autoritatea Electorală Regională Cluj m-a îndrumat spre biroul de presă de la Bucureşti,  care nu mai era de găsit la telefon.

0
Andrei Marga participa la sedinta Delegatiei Permaneta a PNL, in Bucuresti, sambata, 5 februarie 2011. INTACT IMAGES/Jurnalul National/Dan Marinescu
Mulţi se întreabă: totuşi, dincolo de stările de lucruri din România de azi, de unde vine stăruinţa în neajunsuri? În opinia mea, aceasta vine din istorie, dar mai mult din decizii nechibzuite de astăzi. Ea vine din piedici puse din afară, dar mai mult din falimentara reprezentare a ţării. Ele vin din educaţie, dar mai mult din cultivarea opusului educaţiei. Ele vin, în fond, dacă vrem să reducem diversele cauze, din nepregătirea şi eronata selecţie a decidenţilor. Să intrăm în realitate. Aproape nu este cetăţean care să nu se plângă de precaritatea locurilor de muncă, de nedreptăţi, de servicii publice, de birocraţie, de corupţie, de nepricepere, de delăsare, de lipsa perspectivei. România a intrat, cu peste un deceniu în urmă, în cea mai gravă criză a istoriei ei moderne şi stă în ea. Există, desigur, şi mulţumiţi. Îţi dai seama repede însă că este vorba de accesul la un post pe şest, de nimereala unei afaceri, de mulţumirea că sănătatea nu joacă feste, de punerea cu succes a unei pile, de concediu în locuri exotice, de un câştig pe la spate, de cumpărarea de produse străine. Reuşite agreate, dar ceva este mereu nesănătos. Toate se obţin într-o ţară săracă, devenită pradă pentru amatorism şi abuzuri, în vreme ce alte ţări valorifică oportunităţi şi avantaje ale democraţiei şi cunoaşterii pentru a se dezvolta. Spre ilustrare, mai bine de o treime a populaţiei îşi duce viaţa de pe o zi pe alta. Aici s-a produs dezindustrializarea în epoca industriilor. De aici pleacă una dintre emigraţiile mari ale epocii. Aici aranjamentul bate regulamentul. Aici trenurile circulă cu viteză mai mică decât acum cincizeci de ani. Aici magistralele rutiere ale Europei ocolesc ţara. Aici „specialiştii” se autoflatează în vreme ce întreprinderile s-au prăbuşit. Aici se vrea postmodernitate, când gropile rup osiile sau injecţiile pun vieţile în pericol. Aici liderii îşi fac vacanţele cât mai departe. Aici desemnările demnitarilor se fac mai discreţionar ca oriunde, iar funcţiile sunt luate drept proprietăţi. Aici accesarea de fonduri europene a ajuns la zero, când nevoile sunt până la cer. Se spune că educaţia ar fi rezolvarea neajunsurilor. Fără a ne îndoi de miezul acestei convingeri, aş spune că şi dacă s-ar face reforme izbutite ale sistemului de învăţământ, nu s-ar ajunge la liman. Aceasta pentru că educaţia este copleşită de forţe ce cultivă lipsa de cultură – profesională, civică, morală – şi de educaţie. Însuşi felul în care funcţionează instituţiile din România actuală conţine humusul pentru subminarea educaţiei. În aproape orice comportament se simt urmele educaţiei. Este vorba însă şi de altceva, care concurează din plin acţiunea educaţiei. Am în vedere – fără a lista toate forţele – slaba informare a cetăţenilor, sărăcia de idei la decidenţi, tenacitatea erorilor la cei care dau tonul, confuzia organizată a valorilor, îmbrăţişarea noii „corectitudini politice”, arivismul neoliberalismului indigen, neînţelegerea interesului public, clişeele înţelegerii istoriei. Privind obiectivele declarate de Uniunea Europeană în educaţie, îţi creşte optimismul. Cel puţin 82% dintre absolvenţi îşi găsesc un loc de muncă la trei ani după absolvire; cel puţin 95% dintre copiii cu vârstele cuprinse între patru ani şi începerea şcolarizării beneficiază de educaţie timpurie; procentul de adolescenţi de 15 ani cu competenţe insuficiente de lectură, matematică şi ştiinţe este de sub 15%; cel puţin 15% dintre adulţii cu vârste cuprinse între 25 şi 64 de ani se angajează în învăţarea pe tot parcursul vieţii. Numai că optimismul poate privi doar viitorul vag. Căci, deocamdată, la Carpaţi, lupta trebuie dusă cu indicatori şocanţi. Abandonul şcolar situează mai nou România pe primul loc în Europa. Efectivul de tineri care se droghează sporeşte zi de zi. La limbi străine vorbite se stă pe ultimul loc în Europa. Mai nou se pierd milioane pentru erori de traducere a documentelor Uniunii Europene. Patentele se importă pe scară fără precedent. Distanţele între amintire şi înţelegerea de cunoştinţe, înţelegere şi abilitate de a face, abilitate şi dorinţa de a face ceva, acţiune şi schimbare s-au mărit. Efectivul de diplome a sporit, dar cine le mai garantează? Prin universităţi de prim-plan bântuie o corupţie fără precedent în istoria ţării. Starea educaţiei din ultimii ani este precară, iar legislaţia din 2011 sporeşte rămânerea în urmă. Situaţia este însă proastă nu doar datorită organizării învăţământului, ci şi degradărilor din societate. Se discută, bunăoară, dacă nu cumva sunt prea multe televiziuni şi radiouri şi nu se mai chestionează starea bibliotecilor. Ca şi cum informarea cetăţenilor ar fi în parametri normali! În fapt, informarea nu este în ordine din multe direcţii. Nu s-a înţeles nici astăzi că accesul la informaţii pe calea unui computer nu face superfluă frecventarea bibliotecii. Interesează prea puţin faptul că circulaţia cărţilor în ţară este de ani buni blocată. Nu se ştie că informarea cetăţenilor rămâne oricând temă a bunei guvernări. Apoi, reţeaua media este în România una excesiv de restrânsă în raport cu mărimea populaţiei. O mulţime de ziare au dispărut, televiziunile din provincii sunt în pericol, radiourile sunt puţine, informarea onestă lasă de dorit. Confuzia cu gazetele de perete de altădată este mare chiar la publicaţii cu pretenţii. Peste, informaţiile ce se distribuie sunt mai mult zvonuri, flaterii sau incitări, decât date precise. Ca orice societate intrată pe cursul modernizării, România s-a încredinţat politicii, dar decidenţii ei au carenţe mari de înţelegere a lucrurilor. Acestea se văd direct în efecte. De pildă, în multe ţări, autorităţile de după 1989 au îmbrăţişat „terapia de şoc”, dar numai România şi-a distrus fără discernământ propria industrie. Decidenţii ignorau vizibil faptul că o economie se conduce, chiar şi atunci când piaţa liberă este regulatorul. Ca alt exemplu, reprezentanţi români au încheiat euforic negocieri de aderare la Uniunea Europeană. Acum, când se aplică acordurile, se vede că fie lipsesc milioane de hectare din suprafaţa ţării, fie s-au angajat soluţii economice şi juridice oneroase. Negociatorii nu conştientizau implicaţiile a ceea ce semnau. Mai departe, deciziile majore au fost plasate în mişcarea partidelor, dar de aici a rezultat mai mult pălăvrăgeala în jurul persoanelor şi nu controversa deliberativă asupra soluţiilor. Cu excepţia câtorva sectoare (educaţia, construcţiile etc.), scoase în relief de analize internaţionale ale anilor nouăzeci, nici un proiect de evoluţie (dacă nu de dezvoltare!) nu a putut fi conceput, iar de competiţia proiectelor nici vorbă. Ca ilustrare, s-a lansat în trombă discuţia despre reforma statului, dar cei care se bat cu pumnul în piept nu au putut încropi măcar două pagini de clarificare proprie! În sfârşit, din 2012, o majoritate parlamentară, ideală pentru a pune ţara pe o direcţie fertilă, a şomat din lipsă de idei. Decidenţii nu ştiu nici acum ce este de făcut. Se pot observa consecinţe ale carenţelor de înţelegere în mai toate activităţile. Politica externă a României, bunăoară, s-a redus la excursii, în condiţiile în care săptămânal se încasează pierderi, prestigiul se atrofiază, iar beneficiile devin accidentale. O politică externă ca vehicul al dezvoltării proprii nici nu mai intră în orizont. Populaţiei i se sugerează că deciziile se iau în afară, în vreme ce prestaţia reprezentanţilor este mai curând o complezenţă pe care nimeni nu o cere, decât gândire responsabilă. Lista exemplelor se poate extinde. De unde, însă, aceste rateuri, de unde sărăcia de idei şi atitudini? Nu este niciodată adevărat că toţi cetăţenii sunt de vină sau că toţi sunt săraci cu duhul sau că istoria este singură vinovată. Oamenii fac sau nu-şi fac istoria, ei sunt inevitabil diverşi, iar personalităţi capabile să repună ţara pe direcţie nu lipsesc în România actuală. Problema este în alt loc. Pe de o parte, s-a ajuns din nou în situaţia de a ocupa societatea cu o clasă de activişti, precum înainte de 1989. Mai contează observaţiile şi propunerile oamenilor care nu îmbracă haina activistului? Mai funcţionează vreo asociaţie sau breaslă a profesioniştilor? Doar că acum dau tonul activişti de extracţie profesională şi morală prea joasă, drapaţi pe scară fără precedent cu titluri („doctorate”, „profesuri”, cu titluri de proprietate, de rudenie, de apartenenţă la coterii etc.), dar depăşiţi mai evident ca oricând oportunităţile existente şi de răspunderi. S-au adoptat, de pildă, codurile din justiţie – ce se dovedesc a fi o colecţie de erori juridice – de care nu numai că nimeni nu s-a ocupat responsabil, dar nu a fost nici un cap de sinteză, efectiv calificat, care să lege lucrurile. Pe de altă parte, a devenit tot mai vagă evaluarea omului pregătit. Se înţelege greu că una este să citeşti texte, alta este să ai idei, alta este să poţi concepe şi alta este să poţi gândi o instituţie. La noi, din simpla mediatizare sau ocuparea unei funcţii se deduce că cineva este în ordine, din faptul că nu deranjează se deduce că este priceput, din faptul că nu riscă vreo idee proprie se consideră că îşi face treaba. Nu contează că respectivul ţine în loc domenii întregi sau iroseşte resursele şi şansele comunităţii! Ca urmare, când se cere dezbatere, nu sunt idei, când se cer variante, nu sunt alternative pregătite, când se pune în discuţie o temă, se alunecă în alta. Deja Platon spunea că a face politică este nobil. John Adams a exprimat în manieră clasică înţelegerea politicii ca mijloc de a rezolva probleme, împotriva degradării ei într-o cale de pricopseală. În societatea noastră acest raport s-a răsturnat, încât ajung la decizii puţini dintre cei care au pregătire şi ceva de spus. Democraţia a ajuns la opusul meritocraţiei. Cum să fie motivare pentru educaţie când rapacitatea – din sărăcie, lăcomie, mârlănie – se vede la toate nivelele? Este mare suprafaţa carenţelor de gândire tocmai la cei care vor să împartă adevărul şi dreptatea în societate. Nu se discută o problemă fără a se pune întrebarea cum arată cel care propune o soluţie: ce a făcut altădată, cu cine votează, cum se mişcă? Vorba lui Kierkegaard – „eu le aminteam de sublim, iar ei îmi reproşau scurtimea pantalonilor!”. Nu priceperea, cât caracteristicile persoanei contează. Celebrul sofism pus în relief deja de Aristotel, ignoratio elenchi, ce constă în substituirea temei în discuţie cu altceva, şi numeroasele sale variante (ad hominem, ad verecundiam, ad misericordian, ad ignorantiam, ad populum, probatio minus probans etc.) trăiesc o epocă de înflorire. Ca şi alte sofisme elementare – non sequitur, post hoc propter hoc, falsa identificare, gândirea dublă. Găseşti un spectacol al erorilor logice greu de egalat urmărind ştirile ce se distribuie sau citind sentinţe din tribunale! Cum să dea rezultate educaţia, când tocmai lipsa de educaţie dă tonul? Istoricii nu pot scrie nicidecum ce s-a petrecut în ţară în ultimul secol. Nu se ştie diferenţa dintre impresii şi stări de lucruri. Nu se ştiu stabili faptele, nu se pun corect întrebări, nu se ştie formula şi testa o ipoteză. Cum să reuşească educaţia, când la cei celor care vor să-i imprime direcţia este în suferinţă? Un indiciu edificator al carenţelor este suprafaţa confuziilor de gândire. Nu discutăm de câte ori o opinie banală este luată drept concepţie sau de nenumăratele situaţii în care noţiunile sunt amestecate ca pietrele. Nu se poate ocoli însă, date fiind implicaţiile ei grave, aserţiunea de la început ilogică: „cutare să-şi demonstreze nevinovăţia în instanţă!”. Ea confirmă că nu se înţelege nici că de dovedit este oricând vinovăţia, nu nevinovăţia, şi nici că în justiţie poate fi argumentare, dar prea rar demonstraţie. Presupunând că un tânăr ar fi gata să se omoare cu pregătirea proprie, ce îl aşteaptă în societatea actuală? Ce se încurajează de fapt? Răspunsul general nu este încurajator. Dacă s-ar examina, precum a făcut Emmanuel Todd în Franţa, ce studii au făcut decidenţii, s-ar face constatări decepţionante. Sarkozy nu a studiat la ENA, iar Ségolène Royal a făcut-o, dar nu a excelat. Dar la noi? Nu meritocraţia este, de fapt, linia pe care s-a urcat, ci cu totul altceva. Este destul să observăm, pentru edificare, că România şi-a umplut cu soţii, fiice, logodnice, rude până şi reprezentarea la Parlamentul European, bătând recordul. Este de ajuns să se ia în examinare compunerea guvernului actual. Este destul ca cineva să scruteze spectacolul dizgraţios al desemnărilor în funcţii, care numai cu valoarea persoanelor nu are de a face. Cine mai crede în pregătire, criterii şi merite în asemenea condiţii? Confuzia organizată a valorilor de pe scena vieţii publice face ca realizări certe să rămână în umbră, iar simpli veleitari să devină repere. Se trăiesc din plin urmările voluntarismului incult din ultimul mai bine de un deceniu. Nu suntem înconjuraţi de persoane care nu pot compune o analiză, dar sunt proptite la decizii? Nu se stă ţeapăn în clişee în mijlocul unei lumi în schimbare? Un adevăr simplu se impune mereu: unde se violează ierarhia valorilor, învăţământul nu are cum să facă educaţie, iar dacă, totuşi, o face, aceasta se izbeşte de peretele realităţii şi se stinge. Gândirea proprie, la posibilitatea căreia s-a sperat după 1989, afost înlocuită din nou de corectitudinea politică (political correctness). S-a ajuns din nou la enormitatea de a da reproşa cetăţenilor voturile pe care le dau. Înainte de1989 a fost dominantă ideologia socialismului oriental, acum s-a sărit, trecând peste gândirea liberă, în ideologia opusă – cea a neoliberalismului. Unde este gândirea cu capul propriu? A gândi înseamnă a aborda faptele în întregul lor, cu noţiuni adecvate, spre a dezlega probleme precise de viaţă. În această accepţiune – ce ne vine mai nou de la Hegel, Husserl, Heidegger, iar la noi, de la Eminescu, Lovinescu, Noica, gândirea se opune perceptibil „gândirii înguste”, „gândirii oportuniste”, „gândirii vasale”. În locul gândirii cu capul propriu, se asumă că am asista la „sfârşitul istoriei”, că s-ar fi ajuns la epuizarea „autorilor canonici”, că judecăţile cuiva ar fi indiscutabile, că stăpânirea tehnicilor ar dispensa de cultură. Să privim modelele prevalente în societate. Cum să reuşească educaţia când forţe considerabile îi întreţin pe Dinu Păturică, Caţavencu, Dandanache şi pe cei care fac să existe mereu Proştii lui Liviu Rebreanu? Care, într-un fel, au fost deja înghiţiţi de istorie! Vor trebui create literar noile personaje reprezentative, după ce în viaţă este plin de ele: insul care parvine fără pregătire la demnităţi, cercetătorul steril care a pus mâna pe programe bănoase, intelectualul care aprobă şefii, ONG-istul gata să vândă ceva de prin jur, deontologul care nu-şi poate aplica sieşi ceea ce pretinde altora, insul care trăieşte de fapt din necazurile fiinţelor fără apărare. Cum să reuşească educaţia printre aceştia? Cum ştim, neoliberalism actual a relaxat normele în favoarea spontaneităţii şi a opus dogmelor libertatea neîngrădită a individului (vezi Andrei Marga, Schimbarea lumii. Globalizare, cultură, geopolitică, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2013, pp.141-145). Neoliberalismul este o ocazie de a pune în mişcare energiile unei societăţi. Dar preluarea lui superficială nu numai că nu a pus în mişcare energiile, ci a dus la noua ciocoime. În alte ţări, competiţia rafinează şi este premisă indispensabilă a dezvoltării. La noi, înţeleasă la distanţă de cultură, concurenţa mai mult brutalizează decât dezvoltă. Legile reuşesc acolo unde oamenii fac distincţie între „interesul privat” şi „interesul public”. Cine vede doar interesul public distruge libertăţile, iar cine vede doar interesul privat distruge democraţia şi, până la urmă, libertăţile, căci nu este alt garant al acestora decât o legislaţie bine făcută. La noi prevalează echivalarea libertăţii cu un fel de egoism. Deviza „foloseşte ocazia!” conduce de fapt acţiunea multora. Dosarele Microsoft, EADS şi numeroase altele demască nemilos felul în care se gândeşte în cercurile care pretind că îi reprezintă pe cetăţeni. Se pune întrebarea dacă nu cumva societatea a luat-o pe o direcţie care nu numai că nu converge cu educaţia bazată pe cultură, dar o depreciază din prima clipă? Că unii cetăţeni se gândesc uneori doar la ei, punându-i în paranteză pe alţii, este o meteahnă. Dar să falsifici explicaţii istorice pentru ceea ce li se întâmplă altora doar din motivul că nu intră în clişeele tale este rar. S-a făcut, de exemplu, tapaj în comentarii în legătură cu mişcarea burselor chineze din 2015, care, în baza unui reflex, a fost pusă în seama unor politici de mult părăsite. Altfel spus, se aplică clişeele lecturii autohtone a evenimentelor, când era vorba de mişcări economice şi financiare, anunţate deja cu ani în urmă, care s-au şi canalizat prin intervenţia băncii centrale a acelei ţări – adică reducând dobânzile şi depozitele băncilor. În vreme ce în comentarii de la noi se aplica un clişeu ideologic, în Germania (cum se putea citi în Der Spiegel şi alte publicaţii, ca şi în Franţa şi Anglia) discuţia era pe cu totul altă temă: ce oportunităţi apar prin trecerea economiei Chinei la industriile de consum şi la ecologie? Cum să educi tinerii pentru o lume în schimbare, când cei care controlează informaţiile sunt înnecaţi în clişee? Putem, fireşte, prelungi şirul factorilor ce vin din societate şi se opun culturii şi educaţiei. Mai important este însă să înţelegem că educaţia poate face multe, dar numai dacă societatea se aşează pe direcţii convergente cu cele pe care le vrea propovăduite în familii, şcoli, universităţi şi viaţa publică. La drept vorbind, nici stăruinţa în neajunsuri din România actuală nu este un destin. Ea are o istorie, iar la rădăcinile acestei istorii va trebui ajuns. Ca de obicei, rădăcinile sunt la oameni – iar în acest caz, după experienţele anilor recenţi şi cu toate probele, rădăcinile sunt nepregătirea şi selecţia eronată a celor care decid. Nici nepregătirea şi nici selecţia eronată nu vor putea fi depăşite, cum se încearcă, prin revenirea la autoritarism, răstălmăcind legile şi prin desemnări ce sfidează orice criterii şi merite. Acestea sunt maladii şi ar trebui oprite definitiv. Și educatorul ar trebui să pună în valoare cultura şi educaţia. România nu va ajunge la liman evitând democratizarea la lumina zilei şi meritocraţia. Democratizarea dusă până la capăt, renunţarea la desemnări unipersonale, deschiderea de competiţii sub control public, în fond, deblocarea şi deschiderea societăţii spre valorile din sânul ei, alătuiesc soluţia, înainte ca educaţia să-şi poată spune cuvântul. www.andreimarga.eu

0
Individul Remus Lăpușan, un pseudo-politician fără substanță, care mai degrabă știe să taie lemne la Moara de Pădure decât să vorbească, are un tupeu formidabil.  Intoxică presa cu avioane, cum că oamenii lui au câștigat la nivel județean. Băi baroane, nu au câștigat datorită ție sau muncii tale, ci datorită lor. Tu, în afara faptului că le-ai tras câte o vizită candidaților cu mașina ta de teren, nu ai făcut nimic. Tu nu ești Alin Tișe, să te știe tot județul, tu nu contezi în viața publică! Mereu ai fost perdant și nu ai simțul asumării. Oameni ca și tine la vârful partidelor nu dau bine în ochii oamenilor, ca să nu mai zic când începe gura ta să grăiască ceva. Pentru tine au fost mereu în prim plan oportunităție. Atât. Nu ai ridicat partidul de când ai preluat puterea. Ești doar o legumă gata să putrezească, un om ce asculți de ordinele superiorilor ce te-au plantat șef-marionetă. Ce mă deranjează la tine este tupeul cu care vii pe scena publică. Chiar nu ai o dărabă de bun simț și rușine totodată? Îl mai ai lângă tine și pe purtătorul tău de cuvinte, „dhomhul Hohea Nasha”, un om ce se consideră mare strateg (poate în jocurile pe PC) și bun comunicator, de care râde pe la spate tot PSD-ul din Cluj, un hipster care nu are nici un job vizibil și care îți execută toate poftele. Extraordinar! Tu înainte să-ți permiți să iei în cârca ta gloria colegilor de la Dej, Gherla și Turda, mai bine te-ai uita ce dezastru ai creat pentru Organizația PSD din Cluj-Napoca, pe care o gestionezi din Cofetăria Carpați. L-ai băgat la înaintare, la sinucidere politică pe Octavian Buzoianu, fie prin decizia ta, fie prin a șefilor tăi, cine știe și mergeai și trăgeai zâmbete prin conferințele de presă, ca astăzi Emil Boc să râdă un an de tine. Tu nu ști ce este aia onoare, pentru că nu ești înzestrat cu principii. Îți place să stai cocoțat pe o funcție ca o lipitoare. Dă-mi voie să-ți spun că personaje de teapa ta trag în jos Clujul, iar PSD-ul ar trebui să-ți găsească înlocuitor!!!
css.php

Sustine cel mai nou ziar din Cluj!

Daca ti-a placut siteul nostru si apreciezi munca depusa de noi, ajuta-ne cu un LIKE!