Opinii

0

Zaharia şi Isaia au profeţit în cărţile lor, alături de Psalmi despre sacrificiul Hristic şi Patimile Fiului lui Dumnezeu, iar Vechiul Testament abundă în descrieri ale căror exactitate nu poate să lase loc de îndoială decât în acele inimi în care lumina cea adevărată nu a pătruns. După intrarea plină de exuberanţă în Ierusalim, descrisă şi ea de profetul Zaharia, acelaşi oraş devine scena martirizării lui Iisus Hristos. Capitolul 11 al cărţii lui Zaharia se împlineşte în acele zile, culminând cu vânzarea cea pe treizeci de arginţi a lui Iuda Iscarioteanul. Frângerea celor două toiage de care vorbeşte metaforic profetul, unul numit „Îndurare” şi celălalt „Lagământ” repetă gestul lui Moise care a aruncat cele două table, ca simbol al  ruperii legământului divin.

Dar toate acele gesturi erau unele cu urmări post-factum, în vreme ce frângerea Fiului, prin Patimile profeţite cu asupra de măsură în scrierile Vechiului Testament urma să se răsfrângă asupra drepţilor morţi de la Facerea lumii şi până la venirea Sa. Prea adesea trecem cu vederea acest fapt. Dacă am putea vedea toate evenimentele Săptămânii Mari aşa cum acceptăm convenţia propusă în orice film, poate că am găsi în inima noastră resurse să urmărim cu sufletul la gură nu doar înfruntarea tânărului vrăjitor Harry Potter cu Cap de Mort, ci şi povestea celui mai faimos „vrăjitor” al omenirii.

Poate că vi se pare exagerată comparaţia mea, dar orice alt personaj adus de un regizor iscusit pe marile ecrane, care ar şti trecutul celor întâlniţi, i-ar alunga pe demoni din trupurile nefericiţilor, ar vindeca orbi şi şchiopi şi ar umple mrejele pescarilor sleiţi de puteri şi de foame cu peşte, ar avea succes. Dacă ar învia un cadavru, făcându-l să umble cu feşele morţii după patru zile, ar schimba apa săracilor în vin şi ar sătura o mulţime îmensă cu câteva pâini şi câţiva peşti, nu ar fi el un personaj alături de care să fii cu tot sufletul?

Nu i-ai urmări aventurile, nu i-ai detesta pe cei ce i-ar sta împotrivă? Nu ai fi devastat de Tatăl ce-l lasă pe mâna oamenilor simpli şi nechibzuiţi, cu simţurile vrăjite de tabăra adversă? Nu ţi-ai încleşta pumnii de milă văzându-l zdrobit, murind în chinuri şi certându-şi Tatăl că l-a părăsit?

Şi nu te-ai bucura văzând cum sufletul lui se coboară în Infern, de unde se prind de el şi unii de alţii, într-un şir lung şi plin de avânt, toţi cei drepţi şi buni, ce muriseră de la începutul lumii? N-ai privi cu milă înspre cei rămaşi în lumea umbrelor, legaţi de propria răutate şi de trecutul întunecat? Mi-e greu să cred că nu ţi s-ar uşura sufletul, văzând cum lumea luminii se umple de sufletele celor scoşi din întuneric şi pe El, Salvatorul, în mijlocul tuturor.

Pun pariu că într-un reuşit film 3D ai întinde şi tu degetul să-i pipăi urma cuielor din palme. Dar aşa cum postul propus pentru curăţirea sufletului prin cea a trupului nu e la fel de atrăgător precum o reţetă miraculoasă de detoxifiere, nici Săptămâna Mare nu are şanse să fie decât pentru unii, o mistuitoare declaraţie de iubire pentru omenire.

În fiecare din noi există un mic mormânt

Să fim cinstiţi, "toți lingem blidele lui Dumnezeu". Ne bucurăm de vacanţele şi zilele libere de sărbători, dar câţi o facem punând mai întâi bucuria sufletului şi abia pe urmă pe cea a maţului? Câţi rămânem de partea cimitirelor şi câţi de partea luminii?

În fiecare din noi există un mic mormânt,  o durere, o remușcare, un păcat peste care nu am trecut. Sunt aceste câteva zile măcar, când îl putem invita pe Eroul cel mare al Omenirii să se apropie şi să nu mai mergem iarăşi şi iarăşi spre grotele obscure pe care le avem în noi.

Logica nesigură și inconcludentă a fricii se poate înfrânge, intrând în cea mai straşnică aventură 3D din istoria omenirii. Putem păşi pe Calea lui "Lazăre, vino afara!".

Pe calea plânsului în singurătate  nu e decât slăbiciune și nesiguranță, care ne blochează. Mereu vor fi probleme. De îndată ce una este rezolvată, apare alta, dar există un legământ pe care doar noi îl putem frânge. Iisus, vrăjitorul cel iscusit al inimilor noastre face din nou apa în vin şi durerea  noastră o transformă în pace.

„Sunt viu” îmi spun şi o face fiecare din noi, căci ne place să uităm câteodată de mortul dinlăuntrul nostru. Acela clădit din minciuni şi răutăţi, din egoism şi trădări, din zgârcenie şi lăcomie. Uităm prea adesea că El ştie să vorbească fiecărui mort din noi, ne spune să nu ne temem și să mergem spre El. Nu doar în această săptămână a Patimilor ne aşteaptă să dăm piatra de pe mortul din noi la o parte, oricât de greu ar fi trecutul.

Orgoliul, cel ce blochează sufletul poate fi şters de bucuria unui Domn viu. „Eu sunt Domnul, când voi deschide mormintele voastre şi vă voi scoate pe voi, poporul Meu, din mormintele voastre”. Şi nu întreabă pe nimeni cât de mare e şunca din coşul cu bucate, nici cât a costat vinul. E greu să accepţi, când te mândreşti cu maşina din curte, cu casa, vacanţa exotică, costumul, rochia, poşeta, aurul, că Marele Film e unul singur pentru toţi.

E greu să accepţi că nu există o sărăcie a inimii, ci doar una a iubirii şi atunci poate că ai nevoie de un cardiotonic pe care nicio farmacie din lume nu ţi-l poate da. Cât timp îl laşi pe Salvator să-ţi locuiască suferința, mărturiseşti că viaţa învinge mereu, căci numai cei ce se simt singuri se tem.

0

Năzuinţa cel mai des invocată de umanitate, încă din zorii exercitării ei intelectual-culturale şi până astăzi este, fără îndoială, libertatea. Pe cât de des invocată, pe atât de des încălcată. Ca să văd ce mai înseamnă astăzi libertatea pentru noi, românii am utilizat  un motor de căutare  pe internet, să-l întreb pe domnu’ Goagăl şi am găsit câteva definiţii interesante.

Libertatea este o valoare fundamentală a democratiei. Libertatea este disciplina liber asumată. Libertatea este necesitatea înţeleasă. Libertatea este lipsa constrângerilor. Aceeaşi căutare în limba engleză. Libertatea e o stare a minţii, libertatea este un alt cuvânt pentru a nu avea nimic de pierdut. Pentru italieni, libertatea e iubire, pentru francezi înseamnă să nu mergi la muncă, iar pentru spanioli să faci orice cu condiţia să nu răneşti pe altcineva.

Desigur, rezultatele unei asemenea căutări nu înseamnă mare lucru, dar eram curioasă cum stau lucrurile în mediul virtual. Fiind o adeptă a cuvântului scris pe hârtie, a tipăriturilor, răsfoiesc în memoria lecturilor şi caut acelaşi lucru, definiţii şi conceptualizări ale noţiunii de libertate.

De la Seneca şi Cicero la Voltaire, Rousseau, Gide şi Camus la Nietzsche, Schiller, Spinoza sau Heine, de la Bernard Shaw, Hamilton sau Lincoln la Gorki şi Ghandi, de la Arghezi, Eliade, Cioran, la Delavrancea, Rebreanu sau Ţuţea, cu toţii s-au preocupat de libertate, dovedind cât de sensibil actuală şi perpetuu este analizarea ei.

Văzut adesea într-un binom antinomic, alături de servitute, libertatea îţi îngăduie nu să faci neapărat ceea ce doreşti, ci să nu faci ceea ce nu doreşti, cum bine observa Jean-Jacque Rouseau în „Visările unui hoinar singuratic”. Exercitarea cu sau fără violenţă fizică, verbală sau psihologică a unei constrângeri este o încălcare a libertăţii şi Doamne, cu câtă ipocrizie ne găsim circumstanţe atenuante atunci când o folosim. Cu câtă grijă tăiem noi penele unor aripi, ca să nu o doară, ca şi cum imposibilitatea de a zbura mai apoi n-ar fi infinit mai durereroasă.

Îngrădim libertatea celor din jur atât de uşor şi cel mai des utilizată gratie este cuvântul, cuvântul violent, mincinos, cuvântul vulgar. Toate ne închid într-o cuşcă a sfidării, a promisiunilor neîmplinite, a repulsiei. Cuvântul care ucide lent, nemilos, ca o tortură cu încetinitorul, în care ai învăţat de la maeşti cum să uzi buzele schingiuitului cu un burete înmuiat în oţet şi fiere. Răutatea, violenţa, războiul folosesc o armă infailibilă, limbajul morţii, capabil să distrugă orice urmă din simpla şi inegalabila bucurie a vieţii.

Orice manifestare de violenţă asupra unei singure fiinţe este o încălcare a libertăţii acesteia şi o renaştere ciclică şi repetată a lui Cain. Multiplicăm inconştient sau în deplinătatea intenţionalităţii fratricidul care a dezechilibrat dintru începuturi epopeea umanităţii. Încă şi încă o dată, lista victimelor a căror moarte s-a răsfrânt asupra istoriei se umple de nume: Abel, Iisus, Cezar, Lincoln, Franz Ferdinand, Troţki, Lumumba, Kennedy, Luther King, Gandhi, Rabin, Litvinenko şi mulţi alţii. Lor li se adaugă Duca, Călinescu, Iorga, Madgearu, la noi. Asasinatul politic pare să se fi împământenit asemenea unei cutume, un codicil al unui sinistru testament. Departe de a fi doar subiecte care au ţinut prima pagină a jurnalelor din întreaga lume, ele au avut consecinţe incalculabile în destinul omenirii şi al celui personal a milioane de familii.

Cum se ajunge la un asemena act, cum pot fi ele prevenite, sunt întrebări care în cel mai fericit caz strârnesc râsul. Lupta pentru putere şi tot cortegiul de favoruri şi profit care derivă de aici este ca un opiu pentru frustraţii acestei lumi. Grupuri şi grupări constituite pentru a crea iluzia unei recunoaşteri, incapacitatea de a construi ceva prin forţe proprii şi necesitatea de a adera la un organism a cărui unic spirit este cel de turmă sunt  demersurile unor fiinţe umane care şi-au ales  tabăra.

Conştiinţele adormite n-au nevoie de pernă, pun capul pe sufletul împietrit şi se acoperă cu pretexte.

Binele şi răul nu vor fi niciodată de aceeaşi parte a baricadei, chiar dacă unii încearcă să ne convingă adesea că în mijlocul fiecărui lucru bun este şi o sămânţă de răutate. De fapt, doar reversul este cel adevărat şi asta pentru că în orice nenorocire există o speranţă şi o mână divină întinsă spre noi.

„Vom muri şi vom fi liberi” se striga acum aproape 28 de ani şi moartea continuă să fie văzută ca o eliberare din constrângerile vieţii, din durere, din singurătate, din disperarea de a supravieţui încă o zi.

Încă o zi în care nu se va schimba nimic. Încă o zi fără speranţă. Încă o zi de dus crucea.

Privită prin prin prisma îngrădirii propriei libertăţi, crucea este o bucată din gratiile ce ne baricadează accesul spre lume. Însă e una căreia îi lipseşte tocmai îngrădirea, căci ea are sens chiar prin faptul că se smulge din ramă.

Libertatea e cea mai mare nenorocire pentru poporul care nu-i copt s-o aibă, spunea Rebreanu şi anii din urmă i-au îndreptăţit în mod nefericit afirmaţia. În numele libertăţii se fac cele mai mari nedreptăţi asupra unora mai slabi, mai neajutoraţi. Se dipreţuiesc mulţimi, comunităţi, slăbiciuni. În numele aceleiaşi libertăţi un bărbat îşi poate ucide femeia, o femeie pruncul, un copil bunicul. Tot în numele ei sunt siluiţi, vânduţi, furaţi, minţiţi, discriminaţi.

La urma urmelor, orice loc din care nu plecăm, deşi ne displace profund e un fel de închisoare. O îmbrăţişare nedorită, o relaţie nefericită, un cuvânt nerostit sunt şi ele forme care ne îngrădesc libertatea, deşi unele ne fac plăcere. Argumentul hedonist, însă nu a justificat niciodată gestul făcut asupra altuia. Toate lucrurile de care suntem dependenţi, chiar şi cafeaua de dimineaţă ne ţine prizonieri unor tabieturi sau nevoi.

Cel mai frumos cadou pe care îl poate face un om este libertatea acordată şi respectată, necondiţionat şi fără niciun alt beneficiu decât acela al propriei conştiinţe împăcate. Americanii spun că a iubi înseamnă să-l laşi pe celălalt liber. Dar despre iubire, altă dată, fiindcă ea presupune o legătură, dulce, e adevărat.

Aş vrea, totuşi să amintesc ceea ce scria Emil Cioran în eseurile sale. „A fi liber înseamnă a te emancipa de căutarea unui destin, înseamnă a renunţa să faci parte dintre aleşi, cât şi dintre osândiţi, a fi liber înseamnă a exersa să fii nimic.”

2

Puţine şi cu atât mai preţioase sunt momentele în care, de vreo 30 de ani încoace ne amintim cu mândrie că suntem români. Povestea cu mămăliga românească se adevereşte din când în când. În rest, ne cam pute tot ce e local şi privim cu jind în alte zări. Şi pe bună dreptate. Dar tare mai e bine când în presa internaţională apar epitete admirative, când tricolorul flutură iar cu demnitate şi oameni de pe diferite meridiane vorbesc admirativ despre români.

„Anche i rumeni ci hanno batuti mostrando coraggio....vergongatevi paese di elfi italiani”,  „ Până şi românii ne-au întrecut, demonstrând curaj... ruşinează-te, ţară de elfi italieni” comenta un cititor al unui mare cotidian din peninsulă.

La noi, în bătătură lucrurile stau ceva mai nuanţat, deşi reacţiile din cele două părţi ale baricadei n-au prea lăsat loc de nuanţe şi semitonuri. Radicalismul atitudinilor a înfierbântat spirite. Verbele sunt tăioase, vânătoarea de vrăjitoare şi-a ascuţit mătura. Sunt verificate paginile personale de pe site-urile de socializare, iar lipsa de atitudine e sancţionată imediat. Dacă n-ai nimic despre proteste, sau  ceva abia-abia (ca să fii cât de cât acoperit) câte o vagă trimitere, câte o postare care atinge discret problema, ceva care să bifeze chestiunea, cum reproşa un cunoscut, nu e bine. Trebuie să ai musai o poză cu tine, cu o pancartă, să citezi cu înflăcărare un slogan.

De cealaltă parte se vede la fel. Invective sunt aruncate înspre cei ce protestează, ce nu se simt reprezentaţi la nivel politic, nu se identifică în niciun fel cu mersul lucrurilor şi se revoltă. Se fură slogane, se manipulează.

Satisfacţia de a devoala o posibilă conspiraţie hrăneşte orgoliul multora. Atmosfera e alterată, tensionată, antagonizată, scindată în câteva fracţiuni, chiar dacă două sunt cele mai vizibile. Ambele tabere sunt catalizate cu intoxicări și exagerări.  Umorul mai este apreciat abia atunci când ţinta este dincolo. „Cine nu e cu noi e împotriva noastră” adie trist şi dinspre unii şi dinspre alţii. Românii se mobilizează abia atunci când le ajunge cuţitul la os şi atunci trec ca un tăvălug. Neutralitatea, pasivitatea sunt diabolizate.

De fapt, abia acum se coagulează nişte coordonate politice. Silviu Brucan se dovedeşte depăşit, iar cei 20 de ani pentru deprinderea democraţiei, o utopie.

Ordonanţa cu ghinion a fost doar scânteia ce a provocat explozia mămăligii care clocotea de multă vreme. Pe zi ce trece se cristalizează un program. Proclamaţia de acum de la Timişoara o reiterează pe cea din zilele lui ’89. Şi atunci, ca şi acum oamenii îşi doresc înlăturarea de la pârghiile politice a celor pătaţi. Uneori pe bâjbâite, devălmăşind puterile din stat şi astfel unul din pricipiile esenţiale ale democraţieie, adică separarea lor, fiind serios ameninţat.

Clasei politice i se cere să se reformeze. Demisionarii îşi fac un titlu de glorie din părăsirea corabiei, uitând că cei ce  le-au acordat mandatul, au făcut-o ca ei să lupte, nu ca să fugă, să vadă interesul ţării, nu pe cel personal. Oricum ar fi, trădătorii nu sunt agreaţi de nimeni, doar folosiţi.

Se invocă patetic nevoia de purificare a societăţii autohtone. Ipocrizia cu care este clamată nevoia de moralitate din partea multora nu mai miră pe nimeni, povestea cu paiul şi bârna pare a fi înscrisă în ADN-ul carpato-danubiano-pontic.

Oameni cu luciditatea intactă şi bună credinţă am văzut şi la unii şi la alţii. Idealismul, avântul utopic al unor programe sunt şlefuite cu grijă. Speranţa înflăcărată este potenţată de realismul celor care se detaşează cu valenţe de lideri.

De unde începe schimbarea?

Cel mai important mesaj este nevoia de schimbare. I se cere asta clasei politice. Li se cere partidelor. Dacă am avea tăria de a sta strîmb şi a judeca drept, schimbarea ar trebui să pornească de la fiecare din noi, căci peştele se împute de la cap, dar se curăţă de la coadă.

Şi cum detest să dau lecţii pe care nu mi le asum, am să mă rezum la o serie de întrebări al cărei adresant sunt în primul rând eu.

Avem tăria de a accepta că există în noi lucruri pe care le reproşăm altora? Suntem dispuşi să renunţăm la sistemul împământenit de pile, cunoştinţe şi relaţii, la plic? Câţi vom alege să cumpărăm de la producătorii locali legume, fructe, lactate şi carne, în locul celor de import? Câţi vom dona sânge, fără să avem un apropiat bolnav sau fără să ne trebuiască un bilet la Untold?

Acordăm o şansă la angajare celor peste 40 de ani, celor cu dizabilităţi? Cumpărăm o carte a unui autor român, în loc să aşteptăm s-o primim cadou? Plătim un bilet la spectacol, în locul unei invitaţii? Ne abţinem să judecăm, să punem etichete, să condamnăm fără drept de apel, fără să ţinem cont de nuanţe?

„N-am venit să cerem,  ci-am venit să dăm” mai este valabil? Într-o lume de negustori şi cumpărători ce suntem noi?

Unde va începe şi cum se va petrece schimbarea e provocarea acestor zile, căci de terminat, ea nu se termină decât odată cu lepădarea de sine, care este un alt început fără sfârşit.

0

Încercarea de definire a ceea ce înseamnă cultura pare mai degrabă un demers sortit eşecului, din cauza dificultăţii de a cuprinde numeroasele nuanţe pe care actul cultural le-a îmbrăcat de-a lungul veacurilor, încă de la exercitarea sa neintenţionată. Şi totuşi, nimeni şi nimic nu-i va împiedica pe oameni să încerce a cuprinde în cuvinte necuprinsul. Aşa se face că în 1952, când UNESCO le-a cerut antropologilor americani Alfred Louis Kroeber si Clyde Kluckhohn să inventarieze semnificaţiile diverse pe care termenul de cultura le ia, aceştia au avut surpriza de a descoperi 146 de astfel de nuanţe.

Văzut adesea dispensabil, invidiat, adulat, neînţeles, detestat, marginalizat, neapreciat, omul de cultură este un apostol al egalităţii, căci ceea ce face el nu serveşte unor ambiţii individuale. În alcătuirea sa unitară între biologic şi cultural, pe de o parte, dar şi natural şi cultural, pe de alta, omul se poate regăsi într-un produs cultural şi fiecare element asimilat  constituie o treaptă care îl ridică pe scara calitativă umană, de la existenţa naturală spre cea bazată pe valori.

Ministerul de la denumire la conţinut

Noua titulatură a Ministerului Culturii, ce a adăugat şi Identitatea naţională a stârnit discuţii. În era globalizării, care îşi face loc în detrimentul calităţii, să vorbeşti despre identitate naţională pare, pentru unii, perimat, altora le aminteşte de instituţii şi mentalităţi ale radicalismului de dreapta. Cert este că Uniunea Europeană încurajează afirmarea identităţii naţionale în limitele unităţii în diversitate.

Culmea este că englezilor nu li s-a părut suspect să aibe un Secretariat de Stat al Moştenirii Naţionale între 1992 şi 1997, denumit azi Secretariat de Stat pentru Cultură, Media şi Sport. Dar ei au inaugurat tocmai în 15 ianuarie 1759 primul muzeu naţional din lume, British Museum. Unde era cultura noastră atunci? Şi totuşi, de ce am avea mai puţine motive să ne cultivăm mândria naţională, în termeni raţionali, practicând o cultură a valorilor?

Desigur, asistăm poate la o efemeralizare a actului cultural, la răsturnări ale scării de valori, vrem recunoaşterea meritelor hic et nunc. Şi avem dreptate, căci vremea artistului muritor de foame, pe care îl apreciază doar posteritatea nu mai poate fi un model contemporan.

În discursul de la Academia Română prilejuit de Ziua Culturii Naţionale, Ministrul Culturii, Ionuţ Vulpescu vorbea de experimentarea sinucigașă a abandonării culturii,  de fenomenul deculturatizării durabile, termeni duri, dar care oglindesc o realitate tristă. Dincolo de festivismul unor manifestări, lipsa de coerenţă în prezervarea bunurilor culturale existente şi de promovare a valorilor reale îndreptăţesc utilizarea lor.

"În opinia mea, am intrat într-o epocă a derizoriului, care este la fel de periculoasă pentru cultură ca și epoca anticulturală, reprezentată de defunctul regim comunist. Acum nimeni nu mai amenință fățiș cultura și pe creatorii ei, nici nu-i mai cenzurează politic manifestările, însă un văl apăsător de tensiune și dispreț, de indiferență instituțională și iresponsabilitate acoperă zi de zi tot ce se face în materie de cultură” afirma Ministrul Culturii.

O poziţionare socială adecvată  a creatorului, a cercetătorului ştiinţific, consolidarea instituţiilor culturale şi de cercetare, conservarea și valorificarea superioară a patrimoniului sunt direcţiile pe care domnia sa le doreşte.

Proiecțiile bugetare multianuale pentru cultură completează lista, dar dacă România ar adăuga cultura ca motor esenţial de atragere a fondurilor europene, poate că toate acestea ar avea sorţi de izbândă. E adevărat, nu am reuşit să utilizăm în proiecte de dezvoltare economică şi infrastructură sumele puse la dispoziţie de Uniunea Europeană, dar cu siguranţă că numeroasele monumente istorice care au nevoie de conservare şi reabilitate ne-ar putea bucura de frumuseţea şi strălucirea celor pe  care le admirăm în întreaga Europă.

Fiecare creator, fiecare monument istoric sau de arhitectură, fiecare produs cultural care trece proba valorii de-a lungul timpului sunt cecuri în alb pentru viitorul umanităţii. Pentru noi, ele au fost durate în cuvinte de Mihai Eminescu, de Blaga, de Rebreanu, de Preda, de Nichita Stănescu, de mulţi, mulţi alţii care au dăruit literatura română acestei naţii şi lumii întregi.  Le-a durat în piatră Constantin Brâncuşi, le-au durat în lemn anonimii constructori ai bisericilor din Transilvania. Au înveşmântat în poezia culorilor aşternute pe zidurile mănăstirilor din Moldova. Au făcut-o în cetăţile din întreaga ţară, în tiparniţa de la Braşov, în borangicul Muscelului, în duioşia baladelor, în patimaşe Rapsodii.

Fiecare şi-a zidit o Ană în arta sa. Lor, creatorilor de cultură şi civilizaţie din România li se cuvine ca Ministerul Culturii şi Identităţii Naţionale să fie unul al Valorilor şi Decenţei. Lor li se cuvine ca nu doar 15 ianuarie, ci întregul an să fie unul al culturii. Poate că atunci vom învăţa din lecţiile istoriei şi ne ne vom ruşina să construim un vis românesc.

0

„Dă iarna buzna, anul îşi lapădă coroana” spune Vasile Voiculescu în Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare şi nu ştiu de ce, dar sfârşitul de an se încarcă de fiecare dată cu gânduri. Straturi de gânduri, analize minuţioase ale trecutului recent, la care se adaugă rămăşiţe ale trecutului mai îndepărtat. Reuşim să aducem în acelaşi coş toate neîmplinirile, regretele, erorile, deciziile care ne-ar fi putut schimba viaţa, în timp ce micile victorii trec aproape neobservate.

Deşi nimic nu deosebeşte o zi de alta, înnoirea anului are mereu o nuanţă aparte, una pe  care încercăm mereu să o descoperim, căutând înlăuntrul nostru ori în lume. Inima vorbeşte altei inimi şi pentru câteva clipe, greutatea pare să se fi dizolvat. Inima crede inimii, începutul şi sfârşitul se topesc unul în altul şi propunerea de a ne schimba viaţa, de a o lua de la capăt, de a face altceva, de a reuşi ceea ce nu am reuşit până atunci se conturează în mintea şi sufletul nostru. Psihologii spun că ar trebui să le conturăm cu ochii minţii, să le vedem, în cele mai mici amănunte şi odată ce gândul prinde culoare, universul întreg se va pune în mişcare pentru ca acest gând al nostru să se întrupeze.

Sărbătoarea Naşterii Domnului a trecut, dar adevăratul Crăciun abia acum începe. Şi va începe dacă îi facem loc. O campanie electorală pentru umanitatea din noi. Să îndrăznim cea mai mare aroganţă pe care a reuşit-o Dumnezeu: să fim oameni!

Sunt atâtea iesle în lumea asta, în care demnitatea umană nu a ajuns niciodată. Locuri în care ar fi putut să se nască ceva bun, o viaţă ce ar fi putut să urmeze o altă cale, au rămas goale. Cei ce dau mereu lecţii vor spune că nu şi-au dorit suficient de mult schimbarea, victoria. Alţii vor spune că n-au trecut de Crăciunul material decât la cel moral, fără ajungă şi la Crăciunul Spiritual.

Pentru cei mai mulţi reuşita financiară este singura care contează şi e uşor să-i critici, când ştii ce înseamnă un concediu, când ai aşternut sub brad ceva pentru cei dragi, când nu a trebuit să alegi între a achita o factură sau a pune ceva gustos pe masa de sărbători.

Crăciunul este unul din momentele de glorie ale omenirii, când ceea ce era peste puterea de înţelegere s-a născut, când ceea ce nu ar fi trebuit să existe, după legea omenească a prins carne. „Un nimic a învins o lume”. Nici  nu mai ştiu cine a spus-o, dar ceea ce a rămas e mai important. Acum, la sfârşit de an am putea să ne facem, ca în filme, o listă cu ce dorim. Dar ar  trebui să aflăm, în primul rând, ceea ce vrem. Poate că aceasta ar fi cea mai importantă victorie pentru 2017 şi apoi să învăţăm să cerem.

2016 a fost Anul Milostivirii şi milioane de creştini din lumea întreagă au trecut simbolic prin porţile spirituale ale îndurării divine, propunându-şi să deschidă în sufletul lor o poartă pe care balamalele generozităţii şi ale speranţei să le ţină mereu îndreptate spre ziua de mâine, spre alţii.

Bilanţul trist al violenţei, al victimelor, al disperării l-am făcut la vremea lor şi nu există o aritmetică a sângelui care să decidă cine a suferit mai mult, care singurătate e mai copleşitoare, ce copil e mai nenorocit, care tristeţe e mai adâncă.

A fost şi anul Shakespeare, de aceea mă întorc la Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de Vasile Voiculescu, la sonetul  CLXIX.

„Coboară iarna... Ursa tot mai adânc se pleacă,

Şi inimile noastre se-nvăluie în nori.

Ca pe-o tocită spadă bagi sufletul în teacă,

Cu umbrele durerii viaţa să-ţi măsori:

Cât au crescut de-nalte, aproape pân' la frunte!

Încetineala vremii viclene ce-n urmă te-a-nghiţit...

Tu ai crezut că timpul în faţa ta e-o punte,

Şi el era chiar valul ce-n urmă te-a-nghiţit...

Mai e vreun ţărm la care ai fi ieşit înot,

Greşeala să-ţi răscumperi cu-o cât de grea dobândă?

Ori s-a sfârşit aicea? Şi doar ce-a fost e tot?

Căci, iată, vine-ngheţul, grăbit ca o osândă!

O, de-ai putea nu polul cu umărul să-mpingi,

Ci-n gânduri, ca-ntr-o lampă, să sufli să le stingi!”

S-a trăit şi s-a murit anul acesta. Mai trist, mai mult, mai devreme, mai sângeros, mai abrupt, s-a trăit până la sânge, s-a murit până la eternitate. „Insuportabila uşurătate a fiinţei” a devenit, în cele din urmă, suportabilă.

 

2

Dacă ar fi să decupăm o ilustrată a săptămânii, ar fi una a contrastelor flagrante cu care ne obişnuieşte omenirea în acest zbuciumat început de mileniu şi de civilizaţie . Bătălii sacrosante pe altarele politicii îi fac pe cei ce ţin vremelnic hăţurile puterii mondiale să uite de sângele cu care se stropesc de fiecare dată când o explozie şterge oraşe şi sate, când un copil moare de foame, când un bărbat îşi caută în lada de gunoi a indiferenţei, a intoleranţei şi a urii o coajă te pâine pentru femeia ce tocmai i-a adus pe lume un copil, când aceeaşi mamă îşi pierde minţile de spaimă şi deznădejdea de a găsi trupul sfârtecat al pruncului.

Sunt scene apocaliptice ale unui prezent de care nu trebuie să ne ascundem. Nu putem. Nu mai putem.

La polul opus, un alt eveniment. Sanctitatea sa, Francisc,  al 266-lea episcop al Romei și papă al Bisericii Catolice a împlinit 80 de ani. I-a petrecut cu modestie. El, care o propovăduieşte nu doar cu cuvântul, ci mai ales cu fapta.

Mănăstirea Santa Marta, unde locuieşte, refuzând apartamentul papal din Vatican, este locul în care opt  oameni aflaţi în dificultate, aşa-numiţii senzatetto, adică fără acoperiş, sau cu denumirea englezească mai cunoscută, homeless, care erau în preajma Bazilicii San Pietro au fost inivitaţi la un mic-dejun alături de Sfântul Părinte. Cei patru italieni, un moldovean, doi români şi un peruvian, patru bărbaţi şi două femei au petrecut o jumătate de oră cu Papa Francis, de la care au primit în dar dulciuri argentiniene. I-au oferit, la rândul lor, trei buchete de floarea-soarelui. Ei au fost acompaniaţi de monseniorul Konrad Krajewski, mâna nevăzută a carităţii papale pe care Sfântul Părinte o exercită constant.

Un gest care se înscrie firesc în dimensiunile sincerităţii acestui papă care nu doar se roagă, dar şi acţionează în lumea celor mulţi şi necunoscuţi, continuând opera pe care o punea în practică la Buenos Aires, cu acelaşi devotament.

Lumea celor mulţi, fractalii umane, care compun lumea vizibilă, dar nevăzută fără o imagine de ansamblu şi devine astfel aproape necunoscută. Oameni pe care Papa Francisc îi cunoaşte şi cărora le-a oferit, în toate punctele Caritas din Roma, unde oamenii străzii primesc o masă, câte o felie de tort, de ziua sa.

Acest Papă, care nu se fereşte să atingă rănile, ne-a invitat, cu ocazia rugăciunii Angelus, (Îngerul Domnului), pe care o săvărşeşte în fiecare duminică de la fereastra apartamentului papal din Vatican, să vedem Crăciunul ca pe un pact actual. Acelaşi, „Cari fratelli e sorelle, buongiorno!” cu care îşi salută credincioştii încă de la urcarea sa pe scaunul papal a fost precedat de un cald „Tantti auguri a te”, un „La mulţi ani”, cântat de mulţimea adunată în Piaţa San Pietro, duminică, 18 decembrie 2016.

Alte partituri

Fiul profesoarei de limba română, Igor Dodon  reclamă românizarea tinerilor basarabeni, susţinând în mod ruşinos interesele ingerioase ale Mamei Rusia în Basarabia, incitând Moscova să supraliciteze bursier migrarea interesului acestor tineri înspre învăţământul rus.

Ca şi cum procesul îndelung de rusificare, de mistificare a istoriei, scris cu multe rânduri de sânge şi lacrimi de pe malurile Prutului până în Siberiile îngheţate n-ar fi fost îndeajuns ca să şteargă orice urmă de românism din venele basarabenilor şi aşa metisaţi. Cine a fost la Chişinău a văzut urmările dezastruoase ale lanţurilor sovietice cu care trupul sfârtecat al Basarabiei a fost rupt şi desprins de România.

Să încerci, să cauţi, să găseşti şi apoi să îngrijeşti mugurii fiinţei tale de carne şi spirit românesc pare să-l înspăimânte pe proaspătul înscăunat de la Chişinău. Firescul unui asemenea demers este, desigur straniu pentru cozile de topor şcolite pe tarlaua colhozului, ce încearcă repetat şi obstinat să reteze câte o parte din greu încercatul teritoriu românesc.

Poate îl informează cineva pe diedea Dodon, că aproape au dispărut elevii şi studenţii basarabeni din şcoala românească, să doarmă şi el liniştit. Cât despre cei ce şi-au încheiat deja studiile aici şi nu s-au mai întors, iar nu are de ce să se teamă. În cel mai rău caz, se vor folosi de cetăţenia română ca să plece mai departe, în vestul Europei sau peste mări şi ţări. Ceea ce se va întâmpla cât de curând, slugarnicul bolşevic Dodon intenţionând să întoarcă spatele Uniunii Europene şi să reintroducă vizele. Poate învaţă de la Victor Orban cum se clădesc zidurile, că Rusia oricum i-a dat deja cu flit.

Între timp, tot în apropierea noastră, ambasadorul rus la Ankara este ucis. La Berlin se repetă atacul de la Paris, cu camionul intrat în mulţime. Se văd, oare lucind atât de aproape flamuri de război? Să ne ferească Bunul!

Prefer să-mi întorc sufletul şi gândul la Papa Francisc, cel care încoronează normalitatea la rang de Evanghelie, apropiindu-se de cei mai umili, nu ca un catehet, ci ca să înveţe mereu de la ei.

Duminică, cea din urmă dinaintea Sărbătorii Naşterii Domnului , vorbea de angajamentul nostru în a construi o civilizaţie a iubirii. „Eu îi deschid uşa Domnului când simt o inspiraţie interioară, când simt că-mi cere să fac ceva mai mult pentru alţii, când mă cheamă la rugăciune. Dumnezeu cu noi. Dumnezeu care se apropie. Acest anunţ de speranţă care se împlineşte de Crăciun poartă aşteptarea lui Dumnezeu faţă de fiecare dintre noi în întreaga Biserică şi în cei mici, pe care lumea îi dispreţuieşte, dar pe care Dumnezeu îi iubeşte şi de care se apropie”.

 

0

Rezultatele recentelor alegeri m-au dus cu gândul la frumoasa poveste a lui Edward Albee, „Cui i-e frică de Virginia Woolf?”, aşa că m-am gândit că n-ar strica să trecem în revistă galeria feminină a politicii  internaţionale.  Şi totuşi, cine se teme de femei în politică?

Prima consemnare mondială a unei femei care a ajuns preşedinte în urma unor alegeri libere a fost Vigdis Finnbogadottir, presedinte a Islandei pentru 16 ani, între 1980 şi 1996, cu patru mandate, cele mai multe  detinute de o femeie ca presedinte, cel puţin până în prezent.

Dar lista femeilor preşedinte începe cu Khertek Anchimaa-Toka, care a condus statul ex-sovietic Tannu Tuva între 1940 şi 1944. Zona asiatică este bine reprezentată apoi de Sükhbaataryn Yanjmaa, preşedinte mongolez între 1953-1954 şi de Soong Ching-ling, co-preşedinte al Chinei între 1968-1972.

Ne mutăm în America Latină, unde Isabel Martínez de Perón a deţinut fotoliul prezidenţial al Argentinei aproape un an, între 1974 şi 1975, iar Lidia Gueiler Tejada pe cel al Boliviei, tot cam atât, între 1979-1980. În ordine cronologică,după Vigdis Finnbogadottir, deja amintită, istoria politică europeană o consemnează pe Maria Lea Pedini-Angelini în funcţia de căpitan regent în San-Marino pentru şase luni, în 1981, iar cea asiatică pentru 12 zile, ca preşedinte onorific al Chinei pe susmenţionata Soong Ching-ling.

Europa o are ca preşedinte al Maltei pe Agatha Barbara, din 1982 până în 1987, pe Gloriana Ranocchin în funcţia de căpitan regent în San Marino, tot pentru 6 luni în 1984 şi 1989-1990, precum şi pe Mary Robinson în Irlanda, între 1990-1997. De fapt, statul pitic San-Marino are numeroase femei în funcţia de căpitan regent de-a lungul timpului.

Guinea-Bissau, Filipine, Haiti, Nicaragua, Burundi, Sri Lanka, Liberia, Ecuador, Guyana, Letonia, Panama, Finlanda, Indonezia, Israel, India, Georgia, Africa de Sud, Gabon, Lituania, Kyrgyzstan, Costa Rica, Brazilia, Kosovo, Muritius, Serbia, Malawi, Korea de Sud, Republica Centrafricană, Nepal, Taiwan, Estonia au avut şi unele au în prezent preşedinţi femei.

Cele mai scurte mandate prezidenţiale le-au avut Rosalía Arteaga Serrano  în Ecuador, pentru două zile în 9-11 februarie 1997 şi Barbara Prammer, copreşedinte al Austriei în 6-8 iulie 2004.

Le stau alături numeroase femei care au exercitat şi exercită în prezent funcţia de gurvernator şi pe cea de şef al guvernului. Margareth Thatcher, Indira Ghandi, Benazir Bhutto şi mai nou, Angela Merkel şi-au pus indubitabil amprenta asupra politicii mondiale.

Să revenim la toamna electorală 2016

Alegerile din această toamnă, devenită brusc şi prea devreme iarnă, nu prea le sunt prielnice femeilor candidate, văzute de cea mai mare parte a analiştilor şi a publicului, drept soluţiile de dorit, dar  nevalidate în urma scrutinului de beneficiarii direcţi ai exerciţiului prezidenţial.

Că în Statele Unite ale Americii, Donald Trump face deja paşi uriaşi în urma promisiunilor electorale, ajustând din mers platforma prezidenţială, nu miră şi nu surprinde. Numai naivii puteau aştepta de la un personaj de carton al economiei şi politicii americane să se ţină de cuvânt. A spus-o clar şi răspicat celor  care ştiau să-l asculte, că în afaceri trebuie să plăteşti cât mai puţin posibil. Principiul său se aplică şi în politică, iar nerăbdător cum se arată, nici n-a aşteptat să se instaleze la Casa Albă pentru a da înapoi.

Cam aşa stă povestea şi dincolo de Prut. Nici acolo Maia Sandu, favorita analiştilor şi a intelectualilor, nu a ieşit din urnă învingătoare. Nici nu avea cum şi nici de ce. Dincolo de maşinaţiunile de tip stalinist, pe care le-am văzut şi noi, cu dipreţuirea diasporei, stă un dezinteres profund şi îndelungat al moldovenilor din Basarabia pentru ideile pro-europene şi apropierea de România.

Plagiatorul Dodon se va încurca în iţele propriilor promisiuni şi nu se va putea acoperi cu aura de succes economic personal a miliardarului american Trump, din simplul motiv că nici nu vrea, nici nu poate să conducă în mod onest vreo organizaţie, fie ea economică, fie politică. Puterea executivă îi lipseşte încă, dar ceea ce lipseşte cu adevărat Basarabiei este angajarea reală pe calea europeană. Până când vor sta doar cu mâna întinsă înspre România, care nu are nici ea resursele necesare să o sprijine, fără să facă nimic constructiv, consumând haotic şi fără miză, Moldova de peste Prut se va îneca în mizerie, în fantoma falimentului de ţară.

Cam aceleaşi greşeli le-au făcut basarabenii şi acum 100 de ani, când ardelenii îşi trimiseseră floarea intelectualităţii în Regatul României, penetrând clasa politică la nivel înalt cu cei mai reprezentativi oameni politici ai săi, pentru a-şi asigura demersurile de unire, în timp ce moldovenii de peste Prut au aplicat tactica pasivă, iar rezultatul a fost cel previzibil: cei ce şi-au dorit mai mult unirea, au avut-o.

Dacă pe Hilary Clinton a învins-o naivitatea americanilor de rând şi sistemul lor electoral, iar Partidul Democrat se convinge zi de zi de proasta alegere a candidatului, pe Maia Sandu a doborât-o nu activismul pro-ruşilor, nu valul de simpatie roşie care loveşte, se pare, Europa din nou, în fâlfâitul ideilor fasciste ce adie de peste ocean, nici măcar naivitatea celor ce l-au preferat pe Dodon, ci pasivitatea mioritică a moldovenilor. Şi nu de ieri-de azi, ci imediat de după destrămarea Uniunii Sovietice, şi neimplicarea  lor aproape dispreţuitoare în demersurile democratice.

Dodon a promis oniric şi deşănţat multe, dar într-o ţară aflată lună de lună, de la un salariu la altul, pe marginea prăpastiei, nici miliarde de dolari ( pe care, fie vorba între noi, nu i le va da nimeni) nu vor face nimic, câtă vreme polititcul va fi manipulat pe faţă de puterea oligarhică. Se întâmplă la noi, s-ar întâmpla şi la ei, dar România a învăţat din lecţia Mafiei italiene şi construieşte câte ceva şi în zona de suprafaţă, legală, angajându-se constant pe coridoarele europene. Unde vor duce ele, vom vedea până la sfârşitul anului, când Germania şi Franţa, rămase acum să dea tonul Europei după retragerea Marii Britanii, îşi vor fi exprimat electoral opţiunile.

Vom vedea unde vor duce şi alegerile noastre. Vom continua să ajutăm economic, aproape falimentar, Republica Moldova, Basarabia pe care, se pare, că o iubim mai mult noi, nostalgic sau îi vom lăsa să se prăbuşească singuri, îngrijindu-ne doar de a păstra, măcar aparent, ideea românismului?

Dacă Moscova nu credea în lacrimi, cum spunea titlul unui celebru film din alte vremuri, deocamdată, nici Washingtonul, nici Chişinăul n-a crezut destul în femei. Nu aduce anul ce aduce ceasul, iar ceasul Europei n-a bătut. Încă.

0

Incepand cu revolutia franceza rationalismul sub diferitele mantii politice pe care le-a purtat si-a propus sa vina cu o definitie la orice. Cuprinzand un lucru intr-o definitie reuseai sa decupezi acel lucru de farmecele sale. Odata decupat de farmecele sale, acest lucru nu mai putea iradia influenta si astfel trebuia sa se limiteze doar la forta solitudinii, care prin a ei rezistenta in fapt isi cultiva energia necesara drumului de recuperare a aurei(farmecul). Cursa de recuperare a aurei devine o nazuinta cat se poate de serioasa in parcursul vietii. Un om nu va fi niciodata multumit de stralucirea sa numai din conturul rationalului, tocmai de aceea dupa spulberarea de-a lungul timpului a majoritatii miturilor a mai ramas un mit puternic, modern si rezistent , anume mitul self-made-man urcat pe piedestalul succesului asa cum il intelege fiecare. Presa americana l-a atacat virulent pe Donald Trump si intr-un contrast cu o molateca atitudine fata de doamna Clinton, atacurile la adresa lui Trump au inceput sa creeze perceptia unui asalt. . Fara sa isi dea seama l-au transformat pe Goliat in David, iar de partea lui David a trecut soarta, respectiv alegatorii. Presa a creat senzatia ca Hillary deja devine o forta disproportionata, un Goliat mediatic, pentru ca batalia se dadea totusi in imperiul imaginii(imperiul media). O faimoasa deja greseala de tactica electorala este excesul de zel, care presupune ca iti ataci adversarul politic mult prea aspru incat reuseste sa starneasca compasiunea alegatorilor si de aici impulsuri de solidarizare. Desi presa a punctat destul de concret impotriva lui Trump demonstrand cu probe niste trasaturi neprezidentiabile, a gafat la capitolul intensitate. Cu toate ca l-au definit ca afemeiat, rasist, sexist, demagog si chiar escroc nu a fost destul sa ii decupeze sarmul pentru ca excesul de trasaturi negative menit sa il diabolizeze au creat indoiala prin multitudinea lor, indoiala recunoscuta pentru ezitare si eventual imbold de completare a povestii cu idei conspirationiste(parte mistica). Dar sa nu uitam totusi ca baietii rai beneficiaza de o atractie aparte din firea lucrurilor. Atacurile furibunde au echivalat cu o crucificare mediatica si astfel din energia compasiunii fata de victima l-au ajutat sa isi recupereze aura (partea mistica) si sa ii paveze drumul de castigator. Castigarea alegerilor in ciuda sanselor din sondaje si a ridicularizarii presei ii creeaza o aura mistica cam ce a urmarit Donald Trump toata viata prin cultura antreprenoriala, ce are o componenta mistica in fond, pe cand presa si fiscul cu stilul lor rationalist(investigatii si cifre) incerca mereu sa ii suprimeze misticul succes. Maratoanele speakerilor motivationali conectati la antreprenoriat sunt inspirate din maratoanele evanghelistilor americani ca sa se inteleaga mai bine indrazneata asociere pe care o fac, Unii dintre simpatizantii lui Trump vor intra poate intr-un usor delir mistic inventand si lozinca ‘In Trump we trust’ o chestie cu usor iz de blasfemie. Trump poate fi vazut si ca o riposta a misticului in epoca rationalizarii.

Inceputurile rationalizarii pe scara istoriei

Framantarile din timpul revolutiei franceze(1789-1794) au condus la un moment dat la impunerea preotilor de a jura credinta statului si de a-si redefini loialitatea fata de Vatican. Statul era un construct rational dedicat mai mult cresterii calitatii vietii materiale a cetatenilor asa ca preotii erau pusi in situatia de a jura credinta unui construct sau entitati rationale. Se poate spune ca a fost un eveniment socant pentru acele vremuri. Justitia se desprinsese de ceva timp din angrenajul Bisericii, Franta avea deja tribunale functionale raportat la acele vremuri tulburi. Justitia ca si domeniu apartinea in trecut lumii mistice(zeitati ale jutitiei), ulterior a inceput sa fie rationalizata si sa nu se mai bazeze hotarator pe scrierile sfinte. Oamenii au incercat sa o rationalizeze insa neajunsul acestui fapt a fost inceputul de a fi perceputa ca un fel de partizanat al omului. Oamenii obisnuiti peste tot se ghideaza mai mult dupa justitia bunului simt sau justitia divina si privesc institutia umana a justitiei cu scepticism. Rationalizarea exagerata aduce cu sine unele respingeri sau incapatanari din partea grupurilor. Individul care defineste totul in discutiile sale si aduce cu sine un rationalism apasator va fi usor marginalizat, acesta trebuie sa lase un spatiu decent misticismului pentru a se face placut. A fi glumet(in engleza funny dar si good spirited) uneori e suficient, pentru ca rasul are o usoara ‘nuanta mistica’ ca si plansul de-altfel calitati tot mai indispensabile unui politician. E destul de nerecomandat sa explici totul. E mereu mai util sa folosesti aluzii sau alte constructe frazeologice care sa lase ideea neterminata sau deschisa si intr-o maniera incluziva sa ii impulsionezi pe ceilalti sa o completeze si astfel te-ai pricopsit cu o echipa in plan subliminal, de inceput. Danton si Robespierre doua figuri legendare ale revolutiei franceze vor incerca practic sa rationalizeze justitia , sa o elibereze de orice prejudecata din arealul mistic. Tribunalul revolutionar al lui Danton si Robespierre va conduce ulterior dintr-o ironie a sortii(parte mistica) la executarea ambilor initiatori. Robespierre supranumit ‘Incoruptibilul’ va fi executat pentru tiranie. Danton va fi ghilotinat inaintea lui Robespierre si ar fi declarat pe limba de moarte urmatoarele: ‘Cu 12 luni in urma am propus sa fie instituit acest tribunal revolutionar. Acum imi cer scuze pentru asta de la Dumnezeu si de la oameni.’ si ‘Robespierre va urma dupa mine’. (Danton va fi executat la ‘recomandarea’ lui Robespierre).

Rivalitatea dintre lumi sau cercuri de influenta

O un alt aspect oarecum mistic al lucrurilor este ca nu suntem inzestrati cu toate calitatile si trebuie sa ne cautam diferite completari pentru a rezista in viata. Se spune in mai toate culturile ca primesti o zestre limitata de la soarta ,iar aici putem include atat virtuti cat si vicii. Chiar si in cazul viciilor circula o vorba ca suma viciilor ar fi constanta. Acesta nu este un motiv de panica, viciile si calitatile se impletesc pana la infinit si partea mai interesanta ar fi ca se impletesc cu calitatile si viciile altor oameni, in acest mod aparand cele mai interesante expresii ale colaborarii in echipe. As aminti doua metode de colaborare intre oameni ce se desfasoara pe doua culoare de apropiere si anume culoarul reflectiei si culoarul completarii. In politica putem regasi prezente aceste culoare de apropiere la fel de bine si de clar. Ex-presedintele Obama si-a castigat mandatul pe culoarul completarii. Populatia majoritara americana aflata pe o scara a bunastarii foarte inalte era dispusa sa accepte valori in plus fata de cele pe care deja le avea. Orice societate care nu mai are grija zilei de maine este mai dispusa sa accepte valori in plus, asa ca SUA era un teren fertil pentru o imbratisare mai larga de valori. In perioada lui Obama s-au ‘consfintit’ prin lege casatoriile de acelasi gen de exemplu. Aceasta tema a casatoriilor homosexuale ca si multe alte produse din imperiul imaginii (Televiziunea) au fost aduse si in Romania. Daca interpretezi lucrurile dincolo de bine si de rau( pe modelul lui Nietzsche) si faci o modelare strategica a situatie poti ajunge la concluzia ca modul si anvergura multora care promoveaza casatoriile de acelasi gen sunt sub aspect tactic sortite esecului. In momentul in care tonalitatea lor prinde forta exagerata vor sfriji capitalul de toleranta de care ei insisi au nevoie pentru a legifera aceste casatorii. Daca legiferarea reuseste totusi in aceste conditii atunci va reusi cu un depozit mare de frustrare populara, iar politica pasilor inainte si inapoi conectate la culoarea politica este ‘ceva’ frecvent in Romania si de aici o viitoare abrogare a legii si un recul mai sever si revansard. De moment priviti cu stupoare si incantare cum aceasta tema a devenit o ‘barda’ politica in mana lui Liviu Dragnea, care a avut ‘inspiratia’ sa o propuna ca si referendum alaturat, foarte important tocmai alegerilor parlamentare. Psihologia demonstreaza foarte clar dorinta omului de aliniere. Cel putin pe cei care ii supara intens casatoria LGBT vor simti o mare presiune de aliniere cu referendumul si isi vor da si al doilea vot PSD-ului. Aici se va da o lupta dintre ‘onoare si onoare’ poate si din cauza ca am reintrat in vremea leilor cum spunea polivalentul italian Vilfredo Pareto in teoria lui despre vremurile leilor si vremurile vulpilor. Onoarea de a sustine un drept laic la iubire nediscriminatorie, onoarea de a respecta scrierile sfinte religioase si onoarea de a reconsidera gestul de trisare politica a lui Dragnea de asociere a alegerilor parlamentare cu o tema ce da fuleu electoral. Prea multa coliziune de onoare duce din pacate la violenta si asta se intampla in vremurile leilor. Maleabilitatea si-a castigat un loc important in lumea civilizata insa poate fi compromisa in mod ironic de prea multa maleabilitate. Presiunea de fierbere exercitata asupra onoarei o va alimenta cu energie si o va readuce in prim plan. Despre completare si reflectie as mai vrea sa spun ca americanii au trecut de la faza de completare cu noi valori din era Obama in faza de reflectie si cultivare a orgoliului prin mijlocitorul Donald Trump. Vremea vulpilor (Pareto) caracterizata prin compromisuri si amabilitati poate fi inlocuita de vremea leilor caracterizata prin onoare si confruntare directa deci inclusiv violenta. Greseala administratiei Obama a fost si ca si-a permis sa amestece lumile, perceput fiind de electorat ca un tip tolerant axat pe drepturile omului a cauzat totusi una dintre cele mai mari crize umanitare din contemporaneitate.(Refugiatii din Siria, plus alte destabilizari din lumea araba). A reusit sa isi blureze foarte mult identitatea si asta conduce la o suprimare, topire electorala. Administratia democrata l-a creat pe Donald Trump prin greseli de tactica politica. Trecutul lui Trump nu putea strange suficienta energie de simpatie pentru a iesi presedinte. Priviti oricum spre viitor, mai precis priviti spre Germania. Daca cancelara Merkel va fi inlocuita de cineva cu profilul lui Putin, Trump sau Erdogan(aceleasi nuante de profil) atunci puteti fi aproape siguri ca vom intra in vremurile leilor cu a sa violenta. Germania este si ea destul de rasista, insa s-a ales o formula de completare cu liderii. Cancelara Merkel poate emite valori civice in societatea civila pentru ca poporul german este destul de prosper incat acest lucru ii asigura deschiderea si receptarea si mai adaugam si sentimentul culpabilitatii istorice. Un popor pauperizat sta in defensiva si se inchide de frica ca deschiderea va conduce la pierderea si putinului pe care il mai are. Lucrurile nu trebuie confundate, multe dintre lucrurile prezentului importate din Germania nu vor functiona in Romania prezentului. Intervalul de timp german corepunzator Romaniei este cel dintre unificarea Germaniei din 1871 si primul razboi mondial.(nu priviti numai la economie!) In primul rand Germania avea cea mai mare intindere teritoriala din istoria ei, iar azi Romania are Transilvania ce contemporanii nostrii poate nu vor intelege niciodata ce noroc geopolitic cu adevarat a fost . Aflati spiritul vremurilor si mediati-l cu nazuintele prezente ale oamenilor, dar niciodata nu dati ascultare numai nazuintelor oamenilor sau numai prezentului. In toata lumea occidentala minoritatile trebuie sa faca un pas tacticos inapoi sa nu zgandere orgoliul si incapatanarea noilor lideri si sa piarda tot ce au castigat in ultimele decade . Donald Trump totusi si-a inceput conturarea si ascensiunea in anii 60’ pe cand SUA a inregsitrat cele mai mari lupte de strada avand in prim-plan diviziunea rasiala. Imi este greu sa evaluez daca Donald Trump a avut cele mai mari succese in anii 60’. Daca a avut multe succese e posibil sa ajunga sa isi iubeasca fostii adversari conjuncturali, chiar si populatia de culoare, care fiind mai saraca nu platea totdeauna la timp sau deloc chiria la complexurile de locuinte ale lui Trump. Oamenii isi iubesc adversarii care ii scot intr-o lumina pozitiva, cel mai adesea cand ii inving pe acestia. Cam pe acest principiu primeste si Romania numeroase declaratii magulitoare de la straini. Daca Trump a avut mai multe frustrari si abia anii 70’ sau 80’ sa ii alimenteze succesul atunci exista posibilitatea ca Trump sa fie rasist. In 4 iulie 1968 marele luptator de culoare pentru drepturile civice Martin Luther King va fi impuscat in Memphis Tenessee, pe vremea cand Trump avea 22 de ani(varsta de absorptie mare a ideilor). Revoltele de strada ce au urmat au marcat constiinta americanilor. In ce masura si cu ce nuanta l-au marcat pe Trump ramane de vazut. Totusi Trump a trebuit sa faca multe concesii in relatiile cu partenerii sociali pentru a-si mentine influenta economica si chiar prezenta activa in imperiul imaginii(Televiziuni si Hollywood). Un om care face compromisuri intelege balansul lucrurilor, stie cat de important este echilibrul.Chiar viata extraconjugala a lui Trump este intocmai un joc al balansalui si al compromisurilor sa nu afle nevasta sau de ce nu in final sa afle. Orice barca isi recapata echilibrul facand cateva balansuri pe apa, face intr-un fel niste compromisuri cu apele involburate. Asa este si in viata, o arta a compromisurilor, daca faci prea multe esti considerat slab, iar daca nu faci deloc esti considerat prea rigid si evitat. Relatiile inter-umane sunt niste unde ale balansului, niste unde ale rezonantelor.

Neo-marxismul si imboldul de definire Dupa al doilea razboi mondial politica europeana face loc tot mai mult ideilor de stanga. Scoala de la Frankfurt devine culoarul favorit de lansare a noilor concepte menite sa redefineasca raporturile din societate, fie acestea de putere. Tatal de familie dovedit frecvent a fi usor ‘razboinic’ si propagandistic in trecutul recent, incepe sa ii fie balansata influenta in familie prin imputernicirea femeii(feminism). Autoritatea paterna se sprijinea foarte puternic pe traditia religioasa, asa ca trebuia trecut cumva obstacolul misticismului pentru a reduce din influenta barbatului. O defaimare a Bisericii era pe atunci mai periculoasa asa ca spiritele galante academice au ales sa treaca Biserica prin testul modern al rationalismului. Apologia rationalismului era facuta cu sarguinta si castiga teren in toate domeniile pe buna dreptate. Greseala acestor academicieni a venit in momentul in care au cazut in capcana excesului de zel. Argumentele lor logice incepusera sa suprime misticismul. Punerea acestui sub o presiune exagerata de fierbere, duce mai degraba la o alimentare cu energie a acestuia. Cu Trump s-a intamplat cam acelasi procedeu, a fost pus sub o presiune de fierbere si in loc sa ii sleiasca influenta l-au alimentat cu energie (frustrare populara). Oamenii si-au dorit ca Trump sa ramana in mintea lor antreprenorul de succes, misticul self-made-man , iar presa le-a atacat mitul, a vrut sa le spulbere unul dintre ultimele mituri inca nespulberate. Rationalismul neo-marxist le-a dizolvat partial mitul casatoriei, mitul capului familiei, mitul conducatorului alb(Obama primul presedinte de culoare) si multe altele asa incat oamenii obisnuiti s-au solidarizat pe baricadele electorale in jurul unuia dintre ultimele mituri. Prin suprimarea nereusita a ‘mitului antreprenorial Trump’ l-au transformat in mitul suprem(au cam disparut toate celelalte) si l-au vazut capabil sa recupereze si celelalte mituri pentru ei, pentru oamenii obisnuiti. Influenta neo-marxista a Scolii de la Frankfurt deja ajunsa pe culmile dominatiei de idei in Occident mai avea doar provocarea mentinerii sau a conservarii. Deconstructivismul filosofului francez Jaques Derrida ii va servi nemaipomenit acestui scop al conservarii. Filosofia lui Derrida insista pe ideea ca totul poate fi demontat,desfacut si refacut, in special in lumea ideilor unde ii placea acestuia sa se manifeste. Demontand o idee(sau obiect) si cercetandu-i mecanismul din spate conduce la o pierdere a farmecului de functionare. Cu alte cuvinte ideea isi pierde din vraja si astfel se reduce din forta ei de atractie. A aparut aproape in fiecare tara vest-europeana cate o casta a intelectualilor neo-marxisti care demonteaza orice curent nou, orice miscare ambitioasa ce nu imbratiseaza valorile pe care acestia le pazesc. Forta noutatii va fi contracarata cu exemple din istorie, forta mistica de atractie va fi suprimata prin rationalismul (materialistic), iar personalitatile liderilor vor avea efectul inmuiat prin anchete sau analize psihanalitice. Astfel ti se insufla ca nu e nimic deosebit in ideea care tocmai ti-a atras atentia. Gratie acestor procedee, sarjele de influenta vor putea fi tinute la distanta. Ca dovada pentru vremurile pe care le traim, aportul acestor intelectuali in pacificarea lumii si atingerea unor cote inalte de prosperitate este cat se poate de substantial. Greseala lor de tactica cel mai des intalnita este excesul de zel ,punand presiune exagerata pe un ‘lips’ social reusesc sa il alimenteze cu energie si il ajuta sa creasca pana le doboara chiar pilonii de valori pe care ei se sustin. Joaca in interesul lor sa tolereze o oarecare doza de sovinism sau misticism pentru a avea mereu la indemana un contraexemplu, deoarece memoria istorica este scurta si nu se pot baza pe ea ,s-a convins toata lumea. Critica constructiva s-a inventat pentru ca s-a observat de mult timp ca in general critica este distructiva prin natura ei. Nu mai acuzati de necivilizatie sau inferioritate pe oamenii care nu va imbratiseaza valorile ca doar le veti consolida acele valori prin duelul si incapatanarea starnita. Iar cu presedentia lui Donald Trump va fi mai bine decat isi inchipuie multi in acest punct influentati de o procesare emotionala a situatiei. Prezenta lui atat de invaziva pe ecrane( avea prea multe aparitii secventiale in filmele de la Hoolywood si prezenta constanta intr-o varietate prea mare de emisiuni de umor sau talk-show-uri) arata ca e dispus sa faca eforturi de a obisnui toate firile cu faptul ca este un tip prezent. Acest lucru arata ca Trump tine la aspectul de a fi acceptat si e foarte posibil sa doreasca sa fie imbratisat si de cealalta parte a Americii care nu l-a votat. In fond poate fi un tenace vanator de simpatizanti din cat mai multe cercuri si atunci periculozitatea lui nu se mai justifica asa de mult. Poate doar a dorit sa ii seduca pe americani ca ulterior sa ii abandoneze in bratele altor lideri pe cand ii trece cheful. Poate e si acesta un semn ca trebuie sa ne punem mai multa incredere in noi insine decat in lideri, eu cel putin am mai primit asemenea semnale de-a lungul timpului.

0

In toamna anului 1806, dupa o serie de victorii impotriva ‘polisurilor’(orase-stat) germane din vest,  Napoleon Bonaparte isi continua cadenta izbanzilor militare tot mai adanc pe teritoriul Prusiei. Capitala Prusiei era Berlinul, oras in jurul caruia mai tarziu se va cristaliza unitatea germanilor, fragmentati pe vremuri in aproximativ 300 de unitati administrative. O scurta reamintire a acelor vremuri o poarta azi denumirea oficiala a Germaniei si anume Bundesrepublik Deutschland. Bund inseamna legatura sau federatie in termeni politici, forma  in care se asociau orasele-stat germane cand aparea o nevoie militara.

  Prusia era la vremea respectiva temuta si invidiata  pentru disciplina ei militara si  aparuse un fel de cult pentru cariera in armata imperiala. Atacurile fulgeratoare ale armatei prusace isi asigurasera renumele incat ecoul lor va cutreiera secolele. Razboiul fulger(Blitzkrieg) este o tactica militara inventata de catre ofiterii prusaci, iar conexiunile acesteia s-au extins usor pana si in fotbal. Borussia Dortmund sau Borussia Moenchengladbach ar fi doua exemple din liga principala germana de fotbal ce pastreaza simbolul armatei prusace. Borussia nu este altceva decat denumirea latinizata a Prusiei. Totul are o legatura sau o ramificatie pe aceasta lume, iar deturnarea fortei date de un simbol se poate realiza doar cunoscand originea acelui simbol, chiar si in fotbal. De pilda exista o seama de echipe in fotbal care desi isi vand un numar substantial de jucatori cheie,  reusesc totusi sa isi refaca lotul rapid si sa ramana o forta in ligile nationale. Pe de alta parte exista alt gen de echipe care cumpara mereu cei mai scumpi jucatori si nu isi ating scopurile de performanta. Simbolul sau spiritul cluburilor intervine deseori cu bine peste lipsurile financiare. Poate ar fi mai de ajutor si in cazul echipelor romanesti in lipsa fortei financiare sa inceapa conducatorii sa medieze mai bine relatia jucatorilor cu simbolurile.  Psihanalitic vorbind, atat fotbalul cat si razboiul sunt niste forme de refulare emotionala.

Ideea de atac sau razboi fulger aparuse tot in perioada la care fac apel in introducere, fiind o riposta tactica mai tarzie a generalilor prusaci la surprinzatoarea imprastiere a armatelor germane de catre Napoleon. Una dintre cele mai rasunatoare victorii ale lui Napoleon impotriva trupelor prusace a avut loc la Jena in estul Germaniei in octombrie 1806. Irascibilitatea si panica isi facusera deja cuib in inimile multor soldati prusaci, cauzata si de o iradiere a fortei simbolisticii napoleoniene. ‘Radiati’ de simbolul Napoleon, soldatii prusaci isi pierd stapanirea asupra emotiilor lor, iar irascibilitatea lor ii va  purta pe stari vecine cu halucinatiile, incat isi confunda aliatii saxoni cu armata franceza si astfel incepe la Saale un macel intre saxoni si prusaci instaland mai departe un tumult emotional in firea de obisnuinta rece a germanilor.  Dupa 4 zile la Jena armatele germane sufera o infrangere devastatoare si perspectiva de a ataca Berlinul isi incepea intruparea din realitate. Spaima se propagase pana la Berlin, moment in care apare in scena o adresare providentiala catre populatie a guvernatorului Berlinului, Graful(Baronul) von der Schulenburg-Kehnert si anume ‘Linistea este prima datorie cetateaneasca’ (Ruhe ist die erste Buergerpflicht).

Spaima de ursi si spaima de rusi

Acum ceva timp un urs ratacit pe strazile Sibiului cautand cel mai probabil o cale de iesire spre padure a fost impuscat mortal la ordinul politiei. Asemeni multor alte situatii ursul a fost banuit ca vine sa faca ravagii in habitatul uman , ca ar alerga prin oras cu o vadita dusmanie, cu alte cuvinte a fost‘diabolizat’.

S-ar putea sa existe o asemanare interesanta intre oamenii care s-au panicat in fata ursului ratacitor si cei care se panicheaza neincetat in cotidian de o eventuala invazie a rusilor. E in fond si asta o schema mentala insa o schema ce duce mai degraba spre autosabotare. Un razboi nu este o imaginare fantezista a lucrurilor, razboaiele fac parte din realitate, insa mentionarea lor atat de frecvent incurca doar treburile. Cu alte cuvinte razboiul este invocat inconstient de foarte multi oameni, este facut o tema activa si astfel se alimenteaza cu energie din forta deloc ignorabila a cuvintelor. Mintea umana a fost capabila sa inventeze eufemisme oriunde un cuvant ar avea o incarcatura emotionala nedorita. In foarte multe raporturi angajator-angajat se folosesc de pilda cuvinte ca restructurare ,disponibilizare si eficientizare fiscala ce in lumea reala echivaleaza cu reducerea posturilor pentru angajati si evaziune fiscala, un fel de refuz de a mai imparti cu ceilalti din prada economica.

Micul urs de la Sibiu si marele ‘URSS’ de la rasarit sunt tintiti de spaimele interioare ale multor romani. Aceste spaime sunt exploatate ulterior de politicieni si stoarse la maxim de capitalul lor electoral. Traian Basescu a domnit ani buni in Romania fara sa vada o invazie ruseasca pe teritoriul romanesc si o sa mai domneasca si altii fara sa prinda o asemenea grozavie. Desi o invazie de turisti rusi pe plajele romanesti de genul celor din Grecia, Turcia sau Bulgaria ar prinde bine tarii. De moment diabolizarea Rusiei face bine numai unor politicieni romani.

Traditia geopolitica europeana a adus  in militarismul mondial ideea de razboi de falie. Marile imperii europene pentru asi proteja populatia indigena, fie ea austriaca, franceza, prusaca, turca sau rusa incepusera sa isi poarte razboaiele cele mai cumplite pe teritoriile locuite de etniile minoritare din imperii, unele dintre acestea primind mai tarziu dreptul la autodeterminare dupa sleirea adusa de vreun razboi mai devastator. Asa au aparut tot felul de state tampon vazute din punct de vedere geopolitic ca o centura de siguranta. Pentru a fi atacata Franta de catre Prusia trebuiau sa traverseze Belgia sau statuletele din Confederatia germana. Pentru a putea ataca Rusia trebuia sa se treaca prin Ucraina de pilda. Pentru a ajunge in Spania trebuiau trecuti Pirineii si Tara Bascilor. Exista un interes mutual de a avea o insiruire de teritorii semi-autonome intre marile imperii. Napoleon a fost infrant la Waterloo in Belgia de pilda. Ulterior ideea de razboi de falie  s-a raspandit mult mai mult incat este in zilele noastre mai degraba o regula. In razboiul de falie jocul de sah militar are loc pe teritoriul altor tari, in care simpantizantii marilor imperii sunt asistati logistic si informational de aceste imperii in cauza. Este destul ca doua tabere sa se polarizeze isteric cu simpatiile lor fata de imperii si sa te trezesti ca simpatizantii primesc logistica militara si consultanta pentru a se harjoni intre ei ,pasind serios pe drumul unui viitor razboi civil. Aceasta polarizare isterica intre simpatizanti a avut loc de destule ori in Europa de Est de exemplu in Georgia in 2008, Ucraina incepand cu 2014. Alte razboaie de falie s-au petrecut in Libia sau Siria mai recent culminand practic in ambele cazuri cu razboaie civile. Oriunde nivelul de polarizare se alimenteaza cu isterie e posibil sa apara un nou razboi de falie prin sprijinirea combatantilor de catre forte straine. Republica Moldova si Bulgaria de pilda au de moment opiniile despre directia politica destul de polarizate.

  Comunitatea Statelor Independente sau CSI din jurul Rusiei pot fi intelese ca un cordon protector pe exemplul statelor tampon din secolele trecute. Franta cel putin poate face un mai usor exercitiu de empatie imaginandu-si cum ar reactiona daca germanii ar fi agitat propagandistic Belgia in secolul trecut asa cum Ucraina a fost agitata propagandistic de catre Occident. Pana la urma asumarea de roluri politice in baza unor eforturi de empatie e mai utila in elaborarea  strategiilor.

Diabolizarea Rusiei incepe unde se termina argumentele

  Trebuie sa admitem ca primirea unui mandat de politician nu este conditionata de vreun test de cultura generala, ci de un test de simpatie populara manifestata prin vot.  Din acest motiv si nu numai asteptarile fata de politicieni pot include multe grozavii. O seama dintre acestia infiereaza de ceva timp opinia publica impotriva Rusiei de parca prin asta si-au descoperit menirea. Cand nu ai o chemare in vreun domeniu iti mai ramane sa ai o chemare fata de scandal si e suficient sa primesti atentie. Omului obisnuit ii place sa ii vada pe cei puternici ridiculizati respectiv sa ii invete lectia modestiei si a umilintei. Parabola biblica despre David si Goliat este una dintre cele mai apreciate de oamenii obisnuiti si nu intamplator. Populatia va avea tendinta de a detrona uriasii tineretilor lor si ai inscauna pe cei care si-au cultivat modestia  cel putin fata de ei. Cel mai la indemana act revansard este politica, acolo unde ii vor vota pe cei de care se simt mai apropiati ca fire. Votul resentimentar (sau din frustrare) este un act egoist ce corespunde dorintei egoiste de refulare, desi prin vot public se asteapta in mod normal  un efect comunitar cuprinzator.

  Am mai observat ca politicienii care instiga isteric impotriva Rusiei au o vocatie politica per ansamblu modesta. De pilda senatorul Joseph Mccarthy cel care a declansat panica rosie, anti-sovietica din SUA intre anii 40’ si 60’ era un agitator cat se poate de ridicol. La un moment dat il suspectase pe lista lui neagra, chiar pe simpaticul actor Charlie Chaplin. Ulterior acesta va ramane in istorie exclusiv prin aceasta isterie impotriva sovieticilor si a numeroaselor arestari abuzive ce au urmat.

Mai citesc uneori cum rabufneste cate un jurnalist si ne vorbeste de agresivitatea sau ofensiva Kremlinului. Intai de toate ‘kremlinul’ este o constructie defensiva, practic o fortificatie, o citadela  intalnita in marea majoritate a oraselor istorice rusesti. Kremlinul imprejmuia nucleul oraselor rusesti si avea un rol cat se poate de defensiv. In interiorul kremlinului se aflau biserici si palate, resedinte ale conducatorilor rusi. Inca de pe vremea lui Napoleon atuul principal militar al rusilor a fost forta defensiva, atuu ce si l-au pastrat si azi devenind pricina de nervi  pentru destule tari. Cel mai enervant fapt geopolitic din ultimul secol a fost impenetrabilitatea Rusiei. S-a incercat cu Napoleon, s-a incercat cu Hitler si mai recent s-a incercat din interior prin magnatii rusii, insa loialitatea si forta defensiva a poporului rus conlucreaza admirabil.

Adevarul e ca Rusia si-a cam vazut de spatiul ei geopolitic si nu a avut colonii in Africa, America de Sud sau Asia asa cum au avut marea majoritate a tarilor occidentale Ulterior chiar a depus eforturi in ajutarea tarilor ce isi doreau renuntarea la statutul de colonie.

O alta manipulare ce circula mult si bine ar fi presupusa lacomie de noi teritorii a Rusiei. O tara cu densitatea populatie de 8,4 locuitori pe km2 de 10 ori mai mica ca densitatea populatiei in Romania ce se ridica la 83 de locuitori pe km2 si-ar dori noi achizitii teritoriale punand in balanta riscul unui razboi  cu NATO? Mi se pare aberant. In politica romaneasca cel putin fata de subiectul Rusia tacerea ar fi de aur. Nu va trece mult timp pana cand Rusia va fi curtata de Uniunea Europeana mai precis de Franta si Germania pentru un schimb zacaminte-valuta forte. Germania oricum cocheteaza serios cu ideea de colaborare cu Rusia , fostul cancelar Schroeder intrand deja in manageriatul gigantului energetic rus Gazprom.

Ignoranta si duel semantic

Agresivitatea popoarelor se manifesta foarte interesant si prin diferite expresiile idiomatice mai precis proverbe si zicatori. Avem evident si in limba romana unele expresii cu un grad de ostilitate fata de alte natii. ‘A fi turc’ ar insemna ca nu pricepi sau nu te duce capul.

Retorica occidentala din secolele trecute, ce are si ea in functie de interese o semantica agresiva vehicula ideea ca sclav si slav ar avea origine comuna. In limbile slave ,insemnatatea cuvantului slav s-ar contura in jurul gloriei sau gratiei de fapt, destul de departe ca sens de interpretarea rautacioasa amintita.

   Filosoful german Friedrich Nietzsche indraznea sa imparta morala in doua si anume morala stapanilor si morala sclavilor, poate si de aici avem atat de prezenta morala dubla in viata de zi cu zi. Imperialismul german avea in vedere sa aseze popoarele slave intr-o forma de servitute fata de germani si aproape ca le reusise. Limba germana are si ea cativa termeni depreciativi fata de slavi, mai precis fata de polonezi; ‘polnische Wirtschaft’ ce inseamna gospodarie poloneza face trimitere catre haos si dezordine. Cuvantul sclav isi va atrage o sensibilitate aparte, iar comunismul ca si ideologie servea mai bine interesului de a eradica sclavia, respectiv de a emancipa omul simplu din servitutile in care a cazut de-a lungul vremurilor. O intentie oarecum laudabila, insa ulterior diabolizata din varii motive.

Limba romana are si ea pana la 20% influente slave venite mai mult datorita slavonei bisericesti. De fapt acest procent e suficient incat in ignoranta proverbiala a multor vestici sa fim luati drept vorbitori de limba slava. Poate in perceptia multora latinitatea poporului roman este doar un zvon.

Intensitatea criticii este de multe ori egala cu intensitatea atractiei. Pe acest principiu multe tari vestice se vor reconcilia cu Rusia pe viitor si vor face afaceri fructuoase pentru cetatenii lor. Iar daca iese Trump presedinte s-ar putea sa avem ca tara o noua partitura de cantat in politica externa si atunci se mai schimba politicienii, iar romanii le poarta docili prin toata Europa hula ce ar fi trebuit sa o primeasca exclusiv instigatorii cu mandat.

Mai multe de adaugat si pe viitor dupa ce  se mai aranjeaza putin situatia dupa mintea fiecaruia.

0

Acum un an, trei cuvinte erau pe buzele noastre: numele unei zile de vineri, numele unei trupe de rock- Good bye to Gravity şi numele unui club din Bucureşti-Colectiv. Pe aceste trei nume s-a construit povestea unei tragedii care a reuşit să ne solidarizeze, pe cei mai mulţi dintre noi. O vreme.

Ca în fiecare an, începutul de noiembrie este dedicat celor plecaţi în dimensiunile memoriei. Lacrimile nu se numără, durerea nu se măsoară, singurătatea care se lasă în urmă ca un bolovan pe umerii celor rămaşi, nu se cântăreşte.

Poate fi cuantificată o tragedie? Referinţa contează, ar spune cineva realist, depinde din ce punct de vedere priveşti evenimentul, care sunt circumstanţele. Şi totuşi, am învăţat să mă tem mai tare de cel cu sânge rece, decât de omul pătruns de înfierbântarea unor sentimente. Nu pot să nu-mi amintesc siguranţa cu care se declara anul trecut că victimele pot fi foarte bine tratate în ţară şi că nu este nevoie de transportarea lor în străinătate. Mărturiile celor ce au avut şansa să ajungă, totuşi, să fie îngrijiţi la timp acolo, dovedeşte că siguranţa şi autosuficienţa celor ce au declarat asta şi au acţionat în consecinţă a fost una criminală.

„Nu suntem niste numere,

Suntem liberi, suntem atât de vii,

Pentru că ziua în care renunţăm e ziua în care murim”.

Aşa cântau cei de la Goodbye to Gravity. Şi totuşi, pentru foarte mulţi, ei nu mai sunt decât un număr: 64, şi asta pentru că noi, societatea civilă, cei care învăţaserăm încă o dată, acum un an, ce înseamnă solidaritatea, compasiunea, generozitatea, i-am ucis din nou, renunţând.

În ritul latin, pe lângă păcatul cu cuvântul, cu gândul şi cu fapta este considerat la fel de grav şi păcatul omisiunii. Să nu faci un rău, dar să omiţi, să eziţi, să amâni să faci un bine este tot cam acelaşi lucru, iar noi am slăbit frâiele elanului de a face bine, care ne anima anul trecut.

Am permis politicului să se infiltreze în ceea ce ar fi trebuit să însemne pentru noi acel moment magic, al întâlnirii cu noi înşine. Trebuia să căutăm mai mult, mai departe, mai adânc. Puteam învăţa din solidaritatea micii comunităţi rock. În schimb, ne-am înrăit, am săpat crevase tot mai adânci între noi.

Suntem cu toţii pulbere în vânt, ce zboară, străluceşte o clipă şi apoi se aşterne. Putem să ne lăsăm  ca o mângâiere ori să fim cuprinşi de egoism şi de teamă şi atunci să cădem ca o cenuşă, ca o zgură fierbinte. Una care ucide, aşa cum a făcut acum un an maşinăria infernală, me canismul corupţiei, indiferenţei, conspiraţiei, neputinţei, intoleranţei, mârşăviei.

Mai sunt încă multe rotiţe care s-au îmbinat atunci şi continuă să ticăie lent, imperceptibil. Ne lipseşte decenţa unei liste de priorităţi. Ne ocupăm de mici găselniţe, decorăm, dar ne cade ţara în cap.  Nu avem bani pentru un spital modern, capabil să gestioneze o tragedie, dar avem bani de festivaluri minore, de cheltuieli derizorii. Unii la bal, alţii la spital. Construim campanii pentru obiective care într-un stat decent n-ar ajunge pe primele locuri ale unei liste de priorităţi reale.

Dacă printr-o minune am avea, totuşi acel spital, aşa cum ar trebui să fie în 2016, tot nu ar fi funcţional, pentru că tratarea unui ars mare costă în jur de 250000 de euro numai intervenţiile medicale, fără a fi luate în considerare zilele de spitalizare necesare pentru un asemenea caz, în timp ce, conform legislaţiei, Casa de Asigurări de Sănătate decontează doar 15000 euro în această situaţie.

Între timp, a trecut un an. Voi aşeza, ca de fiecare dată când  nu ajung la mormintele strămoşilor, lumânări la fereastră. Nu voi pune 64 de lumânări pentru victimele Colectiv pentru că ei nu sunt nişte numere. Voi pune una singură, pentru că ei sunt o patrie a tăcerii, o patrie a durerii din care nu am învăţat să fim mai buni decât pentru o clipă. O patrie în care au intrat încolonaţi, cu cărbuni aprinşi pe umeri, îngeri de fum şi sânge.

Apa de la robinet cu care au fost spălate victimele nu va spăla niciodată sângele lor de pe mâinile celor vinovaţi. Apa sterilă care ar fi trebuit să fie utilizată nu le va ajunge nici ea. Cei mai puternici dezinfectanţi nu vor alunga infecţia nosocomială din mintea şi sufletul lor bolnav.

Tragedia Colectiv putea fi ocazia unei revelaţii, momentul când te scuturi de tine, cel ce ai fost până atunci şi îţi aşezi existenţa pe alte criterii. Unii o numesc întâlnirea cu sine. Deţinuţii politici din anii comunismului au văzut-o ca pe o întâlnire cu Hristos şi pe unde a trecut El nimic n-a mai rămas la fel. Oamenii aceia au ieşit transformaţi pentru totdeauna din închisori. Noi nu am reuşit să ne întâlnim şi am rămas neschimbaţi. Continuăm să vedem întâlnirea cu Mântuitorul ca pe un premiu la sfârşit de drum, uitând că drumul este premiul pentru Marea Întâlnire cu noi înşine.

„Dă-ţi drumul şi roagă-te pentru libertate

Încă un rând sare în flăcări

Buzele veştede sunt liderii schimbării

De acum încolo, oricine este vinovat”.

css.php

Sustine cel mai nou ziar din Cluj!

Daca ti-a placut siteul nostru si apreciezi munca depusa de noi, ajuta-ne cu un LIKE!