Interviu

0

Gala Elitelor Medicale Transilvane a premiat oameni, medici pe care pacienţii îi au alături de patul suferinţei lor, iar femeile care i-au fost paciente Conferenţiarului Dr. Patriciu Achimaş-Cadariu, dar mai ales medicului Patriciu Achimaş-Cadariu i-au oferit, cu siguranţă, fiecare în parte trofeul. Nu unul în bronz, aşa cum a fost cel al Galei, ci cel al durerilor alinate, pentru că medicul şi omul le-a oferit nu numai cunoştinţele şi priceperea sa, dar şi zâmbetul. Cei ce-l cunosc ştiu că vorbele sale sunt însoţite de o privire caldă şi un zâmbet uşor şi sincer, care îi luminează faţa.

Pe fişa sa de la Institutul Oncologic „Profesor Dr. Ion Chiricuţă” scrie pe scurt: Conf. Dr. Achimaş-Cadariu Patriciu, Medic primar obstetrică – ginecologie, Medic specialist chirurgie generală, Chirurgie ginecologie oncologică, Chirurgie generală şi chirurgie oncologică. Ceea ce este în spatele acestor cuvinte e o lume a suferinţei, în care mamele, surorile, prietenele nostre îşi duc bătălia pentru viaţă.

Rep.: Pentru o  carieră nu atât de îndelungată, aveţi numeroase realizări. Cât îngreunează toate acestea în munca de zi cu zi cu pacienţii?

Dr. Patriciu Achimaş-Cadariu: Cred că e o opţiune personală şi ele au venit ca o consecinţă a ceea ce am făcut efectiv în anii aceştia. Nu mi-am abandonat niciodată munca mea cu bolnavul, în afară de scurta perioadă de la Bucureşti şi ea reprezintă esenţa activităţii mele, în jurul ei gravitează restul lucrurilor pe  care le fac zi de zi, fie că este educaţie a studenţilor, rezidenţilor şi doctoranzilor, fie că e partea de cercetare sau partea chiar de management. E doar o altă variantă de a avea grijă de ei.

Să te potriveşti pur şi simplu cu pacienţii tăi

 

Rep.: Cum vă spun bolnavii?

Dr. Patriciu Achimaş-Cadariu: În diferite moduri. Când eram rezident îmi spuneau „Domnul doctor Patriciu”. Cred că li se părea foarte simplu şi acela era apelativul care îmi plăcea cel mai mult, eram foarte apropiaţi aşa. Altfel, e în funcţie de modul în care se informează despre mine.

Rep.: Medicina are numeroase laturi, unele văzute de public mai atractive, altele mai aride. Care a fost momentul sau elementul care v-a determinat să alegeţi această specializare?

Dr. Patriciu Achimaş-Cadariu: Prima mea specialitate a fost Ginecologia şi aceasta presupune rotaţia în diverse clinici, pe diverse subiecte şi subspecialităţi, printre care şi Ginecologia oncologică. În cadrul acestei rotaţii am ajuns în Institutul Oncologic, loc pe care nu l-am mai părăsit de atunci. Sigur că ulterior a urmat şi Chirurgia Generală şi Chirurgia Oncologică, precum şi celălalte subspecialităţi care sunt legate în mod direct de activitatea clinică. A fost, cred o potrivire între modul meu de a înţelege lucrurile şi un subiect care mi se pare extrem de interesant, dar şi un anumit profil  psiho-social al pacienţilor din această zonă cu care pur şi simplu m-am potrivit.

Boala asta nu ascultă de comanda politicienilor

Rep.: Foarte mulţi ştiu ce înseamnă să fii bolnav sau să ai aproape de tine pe cineva care se luptă cu această boală cumplită şi cred că dacă cineva le-ar îndeplini o singură dorinţă, aceea ar fi, pentru cei mai mulţi dintre ei, să găsească leacul pentru cancer. Care ar fi răspunsul dumneavoastră, dacă Zâna bună a medicinii v-ar pune aceeaşi întrebare?

Dr. Patriciu Achimaş-Cadariu: N-aş putea răspunde aşa, fiindcă înţelegând boala asta ştii că un astfel de răspuns e total eronat şi în afară de zona realităţii. Încă din 1971 Nixon voia să rezolve problema cancerului, iar Obama a fost ultimul preşedinte american care a făcut declaraţii în acest sens, dar vedeţi, boala asta nu ascultă de comanda politicienilor.

Cred că fac parte dintr-o generaţie favorizată, fiindcă sub ochii noştri se dezvoltă terapiile personalizate. Ele nu vor rezolva în totalitate această situaţie, dar cu siguranţă vor îmbunătăţi supravieţuirea şi calitatea vieţii pacienţilor noştri. Este o schimbare uriaşă de paradigmă şi cred că e grozav să poţi să fii contemporan cu ea.

Teste simple salvează vieţi la nivel populaţional

Rep.: E o specialitate care vă oferă satisfacţii prin felul în care a evoluat medicina?

Dr. Patriciu Achimaş-Cadariu: În mod personal, îmi oferă satisfacţie fiecare caz pe care îl rezolv şi nu neapărat în sensul vindecării bolii. Uneori poţi să faci un lucru extrem de mărunt, dar care să schimbe dramatic situaţia unui pacient, de exemplu, prin îmbunătăţirea calităţii vieţii lui, poate chiar pe termen foarte scurt. Şi vă rog să mă credeţi că e o foarte mare satisfacţie. La nivel profesional, conceptual sunt lucrurile enunţate anterior, dar altfel, satisfacţia este în fiecare pacient pe care l-am ajutat cu ceva, aşa o văd eu.

Rep.: Micile victorii au, la urma urmelor, rolul şi rostul lor.

Dr. Patriciu Achimaş-Cadariu: Nu ştiu dacă le-aş numi victorii. Pur şi simplu, satisfacţii profesionale şi privirea pacientului care pacientului care îţi spune „Mulţumesc” într-un mod în care nimeni şi nimic nu poate să o facă pe lumea asta.

Rep.: Seamănă cu privirea unui copil care le mulţumeşte părinţilor?

Dr. Patriciu Achimaş-Cadariu: Nu ştiu, n-aş forţa comparaţia.

Rep.: De ce? Medicul redă în felul său, dacă nu viaţa pacientului, poate un anume sens al vieţii.

Dr. Patriciu Achimaş-Cadariu: Nu duc judecata atât de departe.

Rep.: Poate o vor duce femeile care au beneficiat de programul naţional de prevenţie.

Dr. Patriciu Achimaş-Cadariu: Ele ar trebui să beneficieze de programul acesta zi de zi, dar şi fiicele lor şi fiicele fiicelor lor. E un program care, odată început, ar trebui pus la punct, menţinut şi îmbunătăţit, desigur, atunci când se poate. E o observaţie excelentă! Printr-un astfel de program se pot face multe, iar în ceea ce priveşte cancerul, partea de management este fantastică. Un program ce pare simplu, pentru că în spatele a ceea ce se vede e un complex. Nu e un simplu test, e o sumă de teste, e vorvb de  control de calitate, de standardizare, de laboratoare de referinţă.

Sunt foarte multe lucruri, dar în aparenţă, teste simple salvează vieţi la nivel populaţional. Ce putem noi face, chirurgii este să rezolvăm  caz de caz, mai mult sau mai puţin, în funcţie de stadiul bolii, de indicele de performanţă al pacientelor. Dar aceste progame populaţionale pot să facă foarte, foarte mult.

Degeaba vom şti rezolva ecuaţii complexe, dacă nu ştim să ne îngrijim sănătatea

Rep.: Dacă până acum populaţia, mai ales cea din zona rurală, avea un acces redus la informaţie, dar si femeile din zona urbană, şi se prezentau de multe ori extrem de târziu, acum mediile de informare în masă şi internetul pătruns în toate zonele societăţii face mult mai uşor accesul spre informaţie. În ce stadii se adresează acum femeile la dumneavoastră?

Dr. Patriciu Achimaş-Cadariu: Din păcate, vedem în continuare un număr mult, mult prea mare de cazuri avansate. Aici e vorba de informaţie, accesul la sănătate şi prezentarea atunci când apare o primă problemă, dar mai sunt bariere greu de depăşit. Sunt legate de mentalităţi, de teamă, greu de surmontat uneori.

Rep.: Poate că bătălia susţinută de educaţie şi informaţie se va da cu generaţia tânără, care sper eu că e mai deschisă.

Dr. Patriciu Achimaş-Cadariu: Dincolo de argumentele pro-contra, uneori hilare, s-a discutat foarte mult despre profilaxie. Se vorbeşte mult despre ea, nu întotdeauna documentat, dar e bine că s-a vorbit mult, că se subliniază ce înseamnă profilaxia primară şi secundară, că se ştie de testele de screening. Aşa cum spuneţi, cei tineri ştiu multe despre aceste aspecte. Aproape orice femeie sub 50 de ani, dar şi peste această vârstă, ştie despre virusul Papiloma, ceea ce ne uşurează extrem de mult discuţia.

Dar lucrurile astea se fac în şcoală, iar un proiect la care am lucrat o perioadă, acela de Educaţie pentru sănătate, chiar ar trebui implementat, nu doar la modul declarativ, aşa cum s-a făcut de către unii la momentul respectiv, doar organizând o conferinţă de presă. Realmente cred că se pot găsi în şcoală acele ore din program, fiindcă, să mă ierte profesorii de matematică, dar degeaba vom şti rezolva ecuaţii complexe, dacă nu ştim să ne îngrijim sănătatea.

Aceasta se vede extrem de acut în ţările Europei de vest, unde chiar dacă pacienţii nu sunt cu toţii specializaţi în a rezolva integrale, sunt capabili să adreseze întrebări extrem de pertinente, atunci când se află în cabinetul unui medic. Asta e foarte important. Pacienţii se ajută pe ei înşişi, observând şi încercând să înţeleagă, dar îi ajută şi pe medici în comunicare. Altfel, avem uneori timp puţin, presiunea pacienţilor este adesea puternică şi mai ales la început de carieră, este dificil să alegi cât să-i transmiţi  fiecărei persoane din faţa ta, să înţelegi ce îşi doreşte să audă şi să alegi cea mai bună cale ca să-i transmiţi informaţia.

Rep.: Ce se întâmplă mai departe cu acest program? Va coborî şi la nivelul elevelor de liceu?

Dr. Patriciu Achimaş-Cadariu: Pe lângă programul de screening în depistarea cancerului de col uterin noi am dezvoltat şi un alt program pilot de screening al cancerului mamar. El funcţionează cu rezultate interesante, dar deocamdată nu este un program naţional.

Programul naţional de screening este destul de bine definit unui interval de vârste şi nu va coborî la nivele inferioare, pentru că nu există recomandări. Orice program trebuie să aibă în spate o fundamentare ştiinţifică, medicală, dar şi una de const-eficienţă. Tocmai de aceea este important să nu se exagereze cu el, pentru că atunci când se repetă prea des anumite teste, nu se face altceva decât să se cheltuiască bani, fără să se obţină un rezultat direct.

Obiectivul programului este identificarea bolii şi tratarea  ei în stadii cât mai incipiente, pentru a o evita sau a o vindeca. Marea Britanie face sceeningul pentru depistarea cancerului de col uterin o dată la trei ani. Diverse ţări, în funcţie de calculele cost-eficieneţă îşi aleg ritmul. Ideal ar fi să rărim, după primele testări, nici pentru femei nu e o plăcere să le facă atât de des,dar nici atât de rar, încât să ne scape eventualele probleme. Acesta e un criteriu pentru un test screening, de a avea o istorie naturală suficient de lungă a bolii şi de a putea să o surprindem în stadii premergătoare cancerului.

Cam acesta ar fi viitorul programului. Recomandările sunt de a combina screeningul cu vaccinarea pe scară largă, vaccinurile sunt verificate, sunt ţări care le fac în acest mod. În plus, se doreşte înlocuirea screeningului, aşa cum îl ştim noi, pe seama examenului Babeş-Papanicolau, adică citologia exfoliativă cu testarea HPV. Putem să o folosim pentru stratificarea pacientelor.

Într-o primă instanţă lucrurile par mai scumpe, fiindcă sunt utilizate aparatură şi consumabile. Dar dacă stăm şi facem o analiză la nivelul unei populaţii mari, în final s-ar putea să obţinem un cost mai mic. Atunci când facem citologia avem nevoie de laboratoare specializate, de personal calificat, de control de calitate, laboratoare de referinţă. Uneori e dificil să ai toate acestea, mai ales dacă avem în vedere lipsa de resurse umane şi atunci trebuie să ne gândim cum investim pentru a obţine cea mai bună eficienţă. Dacă am putem constitui o reţea naţională de asemenea laboratoare, am rezolva una din problemele programului de screening, care nu funcţionează grozav tocmai din această cauză, dincolo de problemele de finanţare, care există uneori.

Sfârşitul nu-i aici

Subiectul ne priveşte pe toţi în mod direct, iar dialogul cu domnul doctor Patriciu nu se încheie aici, pentru că acesta e rostul jurnalismului medical, să construiască punţi de suflet între pacienţi actuali, foşti sau posibili şi medicii noştri.

Cancerul de col uterin ucide matematic, iar cifrele sunt îngrijorătoare. Se pare că 30 de românce din 100 000 sunt diagnosticate cu cancer de col uterin în diverse stadii. Aproape 3500 de noi cazuri apar anual, iar peste 2000 dintre ele mor, adică 18 din cele 30 de noi diagnosticate.

Nu fii una dintre ele, femeie care citeşti asta! Nu o lăsa nici pe femeia de lângă tine să fie, bărbatule care ştii că lumea ta s-ar prăbuşi odată cu ea. Şi mai ales nu o mai privi ca pe un rebut, atunci când s-a întors de la un medic oncolog cu acest diagnostic. Găseşte resurse în tine şi fii puterea ei, pentru că împreună cu medicul puteţi învinge!

0

Ingineria medicală este o ştiinţă inginerească interdisciplinară, pe care prof. Nicolae Marius Roman o aprofundează încă din anii de studenţie.  Această specializare se bazează pe principiile fizicii, chimiei, matematicii, ingineriei împreuna cu cele ale medicinii şi biologiei, generând concepte fundamental integrate, pornind de la nivel molecular şi ajungând până la nivel macrosistemic.  Dezvoltarea unor dispozitive medicale moderne de investigare, prevenţie, diagnosticare şi tratament sau a celor pentru reabilitarea pacienţilor, a unor noi materiale sau  implanturi sunt rezultatele eforturilor de cercetare ale specialiştilor din acest domeniu.

Aplicaţiile sunt extrem de variate şi practic, azi medicina nu mai poate fi concepută in absenţa unor astfel de dispozitive. Dacă privim înspre subramurile sale, vom găsi specializari precum Biomecanica, Bioinstrumenţia, Biomaterialele, Bionica, Ingineria celulară tisulară şi genetică, Ingineria clinică, Imagistica medicală, Bioingineria ortopedică, Ingineria reabilitării, Fiziologia sistemelor, Bionanotehnologia, Ingineria neuronală etc.

Poate că multe par încă de domeniul Science Fiction, dar cu fiecare an, ele rămân tot mai mult Science, ştiinţă pură, dar care este imaginată de oameni cu viziune. De fapt, toate ramurile imagisticii medicale, cu care ne-am familiarizat deja, adică Fluoroscopie, Rezonanţă magnetică nucleară, Medicină nucleară, Tomografie cu emisie de pozitroni (PET scan), Tomografie computerizată (CT scan), Tomografie, Ecografie (ultrasunete), Microscopie optică, Microscopie electronică, Termografie (infraroşu), Termografie (microunde) ori Implanturile sunt rezultatele cercetării inginerilor biomedicali. Astăzi, un chirurg  specialist nu-şi mai poate permite să opereze în lipsa inginerului biomedical şi poate că este cazul, mai mult ca oricând, să i se acorde şi acestuia importanţa cuvenită.

Azi, 5 iunie 2017, am asistat cu emoţie la ceremonia de absolvire a unei noi generaţii de ingineri cu specializarea Inginerie Medicală, a facultăţii de Inginerie electrică din cadrul Universităţii Tehnice din Cluj-Napoca.  Mentorul lor este Prof.univ.dr.ing. Nicolae Marius Roman, resposabilul specializarii de Inginerie medicală din UTCN,  preşedinte al Societăţii Naţionale de Inginerie Medicală şi Tehnologie Biologică.

Rep.: V-aş întreba mai întâi cum de v-aţi îndreptat spre această specializare, când în România nu se făcea aproape nimic în această ramură?

Prof. Nicolae Marius Roman: Înclin să cred că e vorba de un destin. În anul1979, student fiind la Institutul Politehnic Traian Vuia din Timişoara, am ales pentru proiectul de  diplomă o temă din domeniul electronicii medicale. Am colaborat, în această activitate de cercetare, cu medicul cardiolog Alexandru Cristescu, şef de lucrări în Universitatea de Medicină şi Farmacie din Timişoara şi care a devenit ulterior Rector al U.M.F. din Timişoara.  Tema de diplomă purta titlul de Biotelemetrie, iar aparatul realizat sub forma unui emiţător-receptor făcea posibilă teletransmisia unor parametri biomedicali, respectiv ritmul cardiac, ritmul respirator şi temperatura pacientului. Am finalizat biotelemetrul în luna iunie a anului 1980.

Am avut parte o surpriză imensă, insoţită de o emoţie puternică în ziua de 12 iulie 1980, când în ziarul de atunci „Magazin”, a apărut un articol cu referire la realizarea practică a acestui biotelemetru, fiind prezentat ca o noutate în domeniu.  Păstrez şi acum acel ziar, iar bucuria era cu atât mai mare, cu cât am putut să-l dedic simbolic mamei mele, care împlinea în acea zi frumoasa vârstă de 66 de ani; cred şi acum că a fost cel mai frumos cadou pe care îl puteam oferi mamei mele.

Rep.:Începuturile au fost temerare. Ce a urmat în parcursul dumneavoastră profesional?

Prof. Nicolae Marius Roman: Am terminat studiile superioare în specializarea  Electronică şi telecomunicaţii, având recomandarea guvernamentală pentru cercetare. Am făcut stagiatura la Direcţia de Poştă şi Telecomunicaţii Cluj, unde am luat repartiţia, dorind să mă reântorc pe meleagurile natale.             În anul 1983 m-am transferat la Institutul de Cercetări pentru Electronică din Cluj-Napoca, unde am activat ca cercetător ştiinţific  până în anul 1994. Clădirea era în zona fabricii IEIA, Intreprinderea de Elemente Industriale şi Automatizări la acea vreme,  actualmente Electro Sigma.

Au fost, de altfel, anii cei mai buni ai activităţii mele de cercetare ştiinţifică;  eram tânăr şi doream să fac cercetare în  domeniul electronicii medicale, acceptând să coordonez activitatea la cea mai grea temă de cercetare, o adevarată provocare, în care niciunul dintre colegii mei mai în vârstă nu a dorit  să se implice, considerând că nu sunt şanse de finalizare.

A fost o tema complexa şi dificil de realizat din punct de vedere tehnic, deşi a beneficiat de cea mai mare sumă de bani alocată vreunei teme de cercetare din domeniul medical. Era vorba despre un Aparat pentru Determinarea Echilibrului Acido-Bazic, ADEAB 01, de fapt, un aparat de laborator pentru analiza pH-ului, O2 şi CO2 hemoglobina dintr-o picătură de sânge precum şi măsurarea presiunii atmosferice necesară calibrarii lui. România era între primele ţări din zona CAER (Consiliul de Ajutor Economic Reciproc, creat la iniţiativa URSS în 1949 ca organizaţie economică a statelor socialiste europene, un  răspuns la Planul Marshall n.r.) în care se aborda o asemenea temă.

Am lucrat continuu la acest proiect şapte ingineri din cadrul ICE, dar am avut  colaborări cu Institutul de Cercetări pentru Chimie, unde se făceau senzorii chimici din sticlă pH sensibilă, electrodul de oxigen şi cel de dioxid de carbon. La Institutul de Tehnologia Izotopică şi Moleculară Cluj se făceau amestecurile de gaze pentru calibrare, Institutul de Cercetare şi Producţie pentru Industria Alimentară şi Frig Cluj, Institutul Politehnic din Cluj.

 În anul 1987 am participat ca reprezentant al României la o consfătuire pe tema cercetării ştiinţifice la Dresda, în ideea colaborării în zona cercetării ştiinţifice comune a aparaturii de laborator, iar partenerii noştri din ţările participante au fost impresionaţi de faptul că noi realizasem deja prototipul acestui aparat în România.

Cu o lună înainte de Revoluţia din 1989 am reuşit să realizăm omologrea seriei zero a acestui aparat, după o testare clinică prealabilă la Spitalul Fundeni din Bucureşti, timp în care am făcut determinări comparative cu aparatele existente  la secţia de Terapie Intensivă. Desigur, am fost bucuroşi de faptul că ADEAB 01 s-a încadrat în marja de eroare permisă acelor testele de laborator. Urma ca produsul să fie transferat la fosta IEIA, în aşa fel încât să se poată introduce în producţie de serie. Înaintea cercetării şi realizării acestui produs, în institut, s-au cercetat aparate de electrochirurgie,  fizioterapie, alte două-trei tipuri de aparate medicale, multiplicate mai apoi la IEIA şi care ulterior au intrat în dotarea multor unităţi medicale naţionale.

Îmbinarea dintre învăţământ, cercetare şi producţie era bine articulată şi gestionată. Şeful Institutului de Cercetări pentru Electronică, Conf.dr.ing. T.D. Gligor,  era cadru didactic la Institutul Politehnic din Cluj Napoca,  iar producerea în serie a aparaturii  medicale se realiza la IEIA.

După Revoluţie, partea financiară alocată Institutului de Cercetări Electronice a fost redusă substanţial şi a trebuit să ne orientăm cu cercetarea înspre industrie, care mai funcţiona încă din inerţie, astfel că am mai cercetat şi realizat diverse  elemente de automatizare. În paralel am cercetat un pH-metru medical dotat cu microprocesor şi care avea ca noutate o sondă gastrică,  elementul activ stibiu în loc de sticlă, permiţând ingurgitarea mai uşoară şi fără riscuri suplimentare. Încercările clinice cu pH-metru medical au fost făcute la Spitalul din Şimleu Silvaniei, la secţia de Interne, sub îndrumarea Prof. Dr.Ioan Puşcaş.

Rep.: Sunteţi de multă vreme în zona academică. Când aţi ajuns la universitate şi cum s-a petrecut?

Prof. Nicolae Marius Roman: În 1989 am dat concurs pentru a intra în stagiu doctoral, am terminat stagiatura în anul 1994, însă din motive personale, am amânat susţinerea tezei până în anul 2000. În anul 1999 am venit la Universitatea Tehnică cu gândul să continui această activitate in domeniul electronicii medicale.

Activitatea didactică de specialitate  a continuat în cadrul Colegiului UTEA- Universitar Tehnic, Economic şi Administraţie din Universitatea Tehnică din Cluj Napoca cu specializarea de Aparatură medicală, iar din anul 2007 a devenit specializarea de Inginerie Medicală, cu forma de învăţământ licenţă. Există şi un Master de Ştinţe Inginereşti Aplicate în Medicină.

Rep.: Activitatea de cercetare nu s-a oprit, nu-i aşa? E o pasiune la care nu se renunţă.

Prof. Nicolae Marius Roman: Am continuat activitatea didactică si de cercetare şi m-am implicat în dezvoltarea specializării de inginerie medicală la nivel universitar. În anul 2010 a fost autorizată  la Bistriţa specializarea de Inginerie medicală, forma de învăţământ licenţă. Această specializare are câteva promoţii de absolvenţi, la Cluj prima fiind în 2011, iar la Bistriţa în 2014. O parte  dintre aceştia  au urmat forma de învăţămât master SIAM.

Rep.: Vobiţi-ne puţin despre Societatea de Inginerie Medicală şi realizările din cardrul ei.

Prof. Nicolae Marius Roman: Societatea Natională de Inginerie Medicală şi Tehnologie Biologică  este parte a International Federation for Medical and Biological Engineering din anul 2009. SNIMTB  a fost creată de un grup de ingineri şi medici coordonat de Prof.dr.ing. Radu Ciupa în anul 2000.

Am preluat anul trecut preşedenţia acestei societăţi de la d-nul Prof.dr.ing. Radu Ciupa, iar ca eveniment deosebit pot menţiona susţinerea la Cluj-Napoca a celei de-a 5-a conferinţă internaţională MediTech 2016, unde împreună cu colegii mei am reuşit sa asigurăm un standard de calitate deosebit. În paranteză fie spus, secretarul general în exerciţiu al IFMBE, Kang- Ping Lin  a acceptat invitaţia noastră şi a fost prezent la conferinţă şi pentru prima dată diploma oferită participanţilor a avut semnătura preşedintelui IFMBE şi a SNTIMB.

În programe internaţionale de tip UTCN am avut colaborari pe specializarea Inginerie medicală cu universităţi consacrate  şi aş aminti aici Universitatea de Medicină şi Farmacie din Viena, Institutul Politehnic Catalunia din Barcelona, Universitatea din Jyvaskyla Finlanda, Universitatea Tehnică din Gratz etc.

Mi-a plăcut întotdeauna să fiu în această notă de cercetare, eram curios, îmi plăcea tehnologia, iar în Universitatea Tehnică am putut mai uşor să fac diseminarea cunoştinţelor acumulate în experienţa profesională,  pentru că în cercetare te loveşti de regulă de tot felul de probleme necunoscute la care trebuie să le găsim soluţii.

Am făcut aşadar o scurtă incursiune în timp, iar pe viitor sper să mai am încă realizări, cu referire la cei trei ani pe care îi mai am până la pensionare şi când doresc să predau ştafeta mai departe colegilor mei mai tineri, cu activitate didactică şi de cercetare în domeniul ingineriei medicale.

Cercetător, profesor, om

Profesorul Nicolae Marius Roman face parte din grupul ARACIS, Agenţia Română de Calitate în Invăţământul Superior ca expert, poziţie  în care a participat la 11 vizite interne ce au ca domeniu Ştiinţele Inginereşti Aplicate în specializările de Inginerie Medicală, Inginerie Fizică precum şi o vizită externă la colegii moldoveni la Bălţi pentru specializarea de Inginerie Fizică.

Pe cartea sa de vizită Profesorul Roman şi-ar trece Analizorul Echilibrului Acido-Bazic, căci, dintre toate proiectele realizate de-a lungul carierei, acesta îi este, de departe cel mai aproape de suflet. Poate pentru că era foarte tânăr atunci când l-a proiectat şi realizat şi pentru că a reuşit să rămână mereu aşa. I-am văzut pe proaspeţii absolvenţi de Inginerie Medicală cu câtă dragoste l-au înconjurat şi nu e de mirare, pentru că este secţia cea mai bună a Facultăţii de Inginerie Electrică. Dar poate că este felul universului de a întoarce energie vitală înspre un om care a ştiut să o canalizeze şi să o pună în mişcare în dispozitive destinate sănătăţii. Se adaugă respectul profesional din partea colegilor, susţinerea şi dorinţa de a face echipă comună cu domnia sa.

Şi-ar mai dori ca Ingineria Medicală să devină facultate, aşa cum e la Bucureşti sau cum este Facultatea de Bioinginerie din cadrul Universităţii de Medicină din Iaşi, unde absolventul are o diplomă de bioinginer, în timp ce la Cluj, studenţii săi au diploma de ingineri medicali.

Şi mai e ceva. O blândeţe aşternută pe chipul profesorului, alimentată de generozitatea cu care a împărtăşit nu doar experienţa acumulată, ci şi trofeul acordat la Gala Elitelor Medicale Transilvane din aprilie 2017, de la  Cluj. L-a dus la festivitatea de absolvire a promoţiei 2017, pentru ca fiecărui student de la Inginerie Medicală să-i strălucească de bun venit în lumea cercetării, o rază din sentimentul împlinirii profesionale  pe care îl mărturiseşte domnia sa.

0

Natalia Muzhennikova, directorul Centrului Rus de Știință și Cultură din București, prezentă la Cluj la un eveniment ce marchează Ziua Limbii Ruse, dar și Ziua Națională a Rusiei, a oferit un interviu despre relațiile dintre România și Federația Rusă.

Rep:Centrul Rus de Stiinta şi Cultură de la Bucuresti aniversează 2 ani. Care sunt principalele proiecte derulate, Natalia Muzhennikova?

Natalia Muzhennikova: Pe 15 mai am avut doi ani de la înființare. După părerea mea, primul proiect pe care l-am început încă din 2008, când lucram în cadrul Ambasadei Federației Ruse, este Zilele Culturii Ruse, eveniment pe care noi am încercat să îl păstrăm  în viață în acești opt ani. Anul acesta vom avea a șaptea ediție a Zilelor Culturii și ca de fiecare dată nu depindem foarte mult nici de Ministerul Culturii al Federația Rusă, nici de Ministerul de Cultură al României. Noi singuri alegem un anumit repertoriu sau un anumit program pentru Zilele Culturii Ruse. Al doilea proiect este cel care are loc acum și la Cluj, și anume Ziua Limbii Ruse. Anul trecut noi am avut la Centru câteva ore deschise de limbă rusă, când fiecare doritor a putut să vină. Anul acesta am pregătit chiar mai multe.

Din păcate în România nu există această competiție a jocurilor intelectuale, Brain Ring. Vom organiza un astfel de concurs în cadrul căruia vor fi puse câteva întrebări celor care învață limba rusă, să ne arate cât de deștepți și rapizi sunt. Echipa câștigătoare va primi și un premiu. Am adăugat anul acesta și o noutate, vom avea prima ediție a spectacolului de păpuși în limba rusă și în limba română concomitent.

Spectacolul este susținut de cursanți care vin la noi, și spectacolul se va fi numit Masha și Ursul. Nu va fi un spectacol lung, va avea doar 20 de minute,  dar va fi o primă încercare, pentru că e teatru neprofesionist. Al treilea proiect la care eu țin foarte mult și care se referă mai mult la știință decât la cultură, este să avem anual ședințele istoricilor noștri, din România și Rusia.

Acesta este un prilej să se întâlnească, și într-o atmosferă lejeră, la Centru, să discute problemele actuale. Din păcate acea comisie a istoricilor care există la nivel interguvernamental, nu s-a mai întrunit din 2008. De aceea noi vrem să dăm un spațiu de discuții pentru istorici ruși și români. De exemplu, anul trecut și acum doi ani am discutat începutul celui de-al doilea Război Mondial, anul acesta sesiunea lor a fost dedicată problemelor economice dintre țările noastre, perioada 1945-1989, iar ediția de anul viitor va fi dedicată împlinirii a 140 de ani de relații diplomatice dintre țările noastre.

Rep.:Cum merge colaborarea cu  Ministerul Educației din România în vederea acordării de burse copiilor care vor să studieze în Rusia?

Natalia Muzhennikova: Avem perspective foarte bune pentru dezvoltarea acestor relații dintre Ministerele Educației, dar pe data de 25-26 aprilie 2017 acordul de colaborare dintre ministere a expirat. Din păcate nu am primit niciun fel de scrisoare, niciun fel de notă verbală sau un memorandum pentru demararea procedurilor ca acest acord să fie prelungit pe câțiva ani. Pentru mine nu e clar de ce n-am primit nimic din partea română, deoarece ca număr, anul acesta au depus cereri pentru bursă în jur de 70 de studenți din România.

Din partea Rusiei au fost doar 13 cereri pentru cursuri de vară. Există un decalaj mare dintre depuneri de cereri și dorințele de a învăța ori la noi în Rusia, ori la voi în România. Am așteptat și așteptăm pentru că acordul respectiv dă posibilitatea studenților români ca în afară de bursă, adică studiile complet gratuite oferite în Rusia pentru un anumit număr de locuri rezervate, România a oferit studenților un supliment lunar de bursă în jur de 100-150 de euro la care se adaugă decontarea unui bilet dus-întors o dată pe an, pentru cei care au optat pentru studii complete.

Acest acord a fost în beneficiul studenților români. Sunt multe cazuri când studenții rămân atașați de învățământul din Rusia și rămân pentru master sau pentru doctorat. Nu știu ce facem de anul viitor pentru că Rusia va oferi în continuare acele peste 50 de locuri, bursă în bani plus locuri în cămine, dar sumele sunt insuficiente un trai bun în Moscova sau Sankt Petersburg, astfel Sperăm că rezolvăm situația până în luna septembrie. Procedura de depunere de acte pentru noul an universitar va începe în jurul datei de 20 noiembrie-1 decembrie.

Rep: Ce reprezintă pentru tinerii români participarea la Festivalul Mondial al Tinerilor si Studentilor de la Soci?

Natalia Muzhennikova: Cea de-a XIX-a ediție a Festivalului Mondial al Tinerilor și Studenților se va desfășura între 14-22 octombrie. Va începe la Moscova cu parada țărilor și se va muta la Soci. Festivalul e foarte bine structurat, fiindcă persoanele din delegațiile fiecărei țări vor fi forma paliere de discuții, unde vor fi discutate problemele mass-mediei, culturii, educației, tehnologiilor, vor fi competiții sportive, un forum dedicat tinerilor întreprinzători. Este foarte important ca în echipa fiecărei țări să fie oameni capabili să intre în acele paliere de discuții.

Inițial, României i-a fost oferită cota de 50 de locuri. După 2-3 săptămâni de la înscrieri, care au început la mijlocul lunii noiembrie, erau înscrise 70 de persoane. Pentru organizatorii din Moscova a fost complet neașteptat. După ce am început să promovăm ideea festivalului, am primit și mai multe solicitări. În februarie deja România a depășit 130 de înscriși.

Centrul Rus nu a organizat echipa din partea României, noi doar ajutăm cu sfaturi și informații organizatorice, eu am adresat totuși o cerere organizatorilor să mărească cota pentru România, măcar până la 100-120 de persoane. Am avut noroc pentru că în martie am primit un răspuns, cota admisă e deja 130 de persoane. Participarea la festivalul respectiv, din punct de vedere financiar, e foarte bună fiindcă membrii delegației plătesc doar bilet dus-întors București-Moscova, restul plătește Federația Rusă, ca țară organizatoare.

Acuma se vorbește chiar de organizarea unui charter, iar prețurile vor fi astfel și mai mici. Înscrierile au fost prelungite până pe 10 iunie. Toți doritorii care au vârsta între 18-35 de ani au posibilitatea să se înregistreze pe site-ul http://www.russia2017.com. Numărul înscrișilor era deja 230 de persoane din partea României. E o surpriză mare pentru că de exemplu Ungariei i-au fost oferite 100 de locuri, sunt înscriși doar 75 de persoane sau Austriei i-au fost alocate 150 de locuri și ei sunt cam 130 de înscriși pe listă.

Asta spune multe lucruri, că sunt în România foarte mulți tineri care vor să vadă cu proprii ochi ce se întâmplă și cum se întâmplă. Toate palierele de discuții din cadrul acestui festival sunt foarte folositoare pentru a stabili contacte noi și cu reprezentanți din alte țări, Asiei, Africii etc. Pentru tineri e un prilej foarte bun. S-au organizat grupuri cum e cel al Universității din Cluj. Astfel de echipe s-au mai organizat de la ASE, din partea Rușilor lipoveni sau din partea Universității de Arte de la București.

Rep: De obicei în relațiile culturale dintre cele două țări, Rusia are de cele mai multe ori inițiativa?

Natalia Muzhennikova: Din păcate da. Am pomenit de Zilele Culturii Ruse – începând cu 2008 noi am avut inițiativa să organizăm acest eveniment împreună cu Ministerul Culturii din România, Am primit o oarecare susținere din partea lor în 2010, când era organizată manifestarea din partea Ministerului Culturii din Rusia și România, dar după aceea nu.

Rep: Promovați și legătura spirituală dintre români și poporul rus, acele biserici frumoase. Ce ne puteți spune despre această latură a activității centrului?

Natalia Muzhennikova: În România sunt peste 75% ortodocși. Rusia este peste 85% ortodoxă. Ortodoxia este acel palier sau domeniu unde putem ajunge la o înțelegere unde politicienii nu pot să ajungă. Am avut exemple când la invitația Patriarhiei Române veneau aici preoți de la noi, din Rusia, și astfel a devenit deja o tradiție ca la sărbătorile mari, gen Paștele sau Crăciunul, de la Patriarhia Rusă este trimis un preot care ține slujbă în limba rusă pentru conaționalii noștri, pentru cei vorbitori de rusă. Slujba se ține la București și acesta e un foarte bun exemplu pentru că Patriarhia Română dă acceptul pentru acest lucru și cooperarea dintre biserici există și a existat în toate perioadele.

Rep.: Contextul politic influențează modul în care se raportează românii la cultura și civilizația rusă. Citim mai puțin Dostoievski dacă nu ne place de Putin?

Natalia Muzhennikova: Trebuie să facem o diferență mare dintre cultură, în care intră și Dostoievski, Pușkin, Ceaikovski, Tolstoi, și situația politică. Despre acest lucru am încercat să spun și la deschiderea evenimentului de astăzi pentru că generația tânără de acuma a pierdut cumva o legătură, o înțelegere a spațiului rusesc și de aceea apar foarte multe probleme. Dacă vorbim de relații politice dintre țările noastre în prezent, chiar eu pot să întreb: știți când s-au întâlnit președinții țărilor noastre? Cred că nu îmi dați repede răspunsul. Vorbesc de vizite bilaterale.

Ultima astfel de vizită a avut loc în 2003, e vorba de vizita președintelui Iliescu la Moscova, iar președintele Federației Ruse nici nu știu când a fost în România. Contextul politic, relațiile politice nu stau atât de bine cum dorim noi. În mod normal, măcar o dată pe an miniștrii de externe se întâlnesc, discută problemele pe agenda bilaterală. De exemplu nimeni nu a pomenit că anul viitor vom avea 140 de ani de la stabilirea relațiilor diplomatice. Nimeni în România nu s-a gândit să pregătească ceva cu acest prilej. Dar Rusia a fost prima țară care a recunoscut independența României, pentru care au luptat soldați ruși în 1877.

Când ajungem să înțelegem că lucrurile trebuie să fie discutate și nu vorbite la televizor, de exemplu, președintele Putin nu știe ce să facă, sau amenință sau altele, ne vom da seama atunci că nu ajungem la nicio soluție. Dacă explicăm în mass-media ce este în realitate, cum trăiește Rusia, atunci poate și contextul se schimbă. Și la Moscova o să înceapă să se vorbească mai mult despre România pentru că se vorbește despre Iran, Ungaria, Belarus, Franța, Italia și foarte puțin despre România sau relațiile noastre bilaterale.

Convingerea mea personală este că dacă omul dorește să fie de cultură, să fie cultivat, nu contează ce context politic există între țările noastre, el oricum răsfoiește Tolstoi sau Dostoievski, pentru că dacă nu o face, va fi o rușine pentru el să nu știe cine a scris de exemplu Crimă și pedeapsă. Depinde de tine personal ce viziune ai asupra Rusiei, a culturii, politicii și economiei. Dar înainte de toate trebuie să știi materia, să faci un efort. Noi, din partea noastră, a Rusiei, la centru facem în fiecare săptămână câte un eveniment legat de Rusia. Nu mă limitez doar la a prezenta scriitori, muzicieni sau pictori ruși.

Înaintea Zilei diplomatului rus, 10 februarie, fac o lecție deschisă despre relațiile externe ale Rusiei. Măcar o dată la 2 luni fac un seminar dedicat unei probleme care se leagă de Rusia. Prezentăm economia Rusiei, geografia, istoria, așa cum ați observat sunt niște pliante prin care încercăm să explicăm ce e esențial pentru noi, pentru ruși, punctul nostru de vedere. Prin această înțelegere reciprocă, dacă ne așezăm într-o sală, la o masă, așa putem să ajungem la o înțelegere mai bună pentru generațiile viitoare. Trebuie să facem astfel încât viitorul să fie mai bun pentru noi și pentru copiii noștri.

Rep.: Cine finanțează activitatea centrului?

Natalia Muzhennikova: Centrul Rus de Cultură și Știință e deschis conform unui acord interguvernamental. Centrul nostru, la fel ca ICR, care sperăm că se va deschide și la Moscova, este finanțat de guvernul Federației Ruse. Centrul este o parte a Ambasadei. E un fel de secție culturală a Ambasadei. Eu, ca director, mă aflu în subordinea directă a domnului ambasador. Având în vedere că ambasada e finanțată de Ministerul de Externe, și Centrul e finanțat de Guvernul Federației Ruse pentru proiectele culturale pe care le avem noi. Centrul Cultural rus de la București funcționează după legislația Federației Ruse. Între țările noastre există un acord privind evitarea dublei impuneri, din acest motiv nu este nevoie să ne supunem legislației române. Din fericire niciodată nu am putut spune că nu avem fonduri pentru desfășurarea unui eveniment anume.

Rep.: Ați discutat cu minoritățile ruse din România. Care este situația în ceea ce priveșe drepturilor lor?

Natalia Muzhennikova: Sunt recunoscătoare autorităților românești pentru atenția acordată minorităților. Nu este un secret faptul că rușii lipoveni este acea minoritate de care noi avem grijă. Noi considerăm că sun conaționalii noștri deoarece au rădăcini în Rusia. Mă bucur că au găsit în România un loc potrivit unde au posibilitatea să trăiască în liniște. După pașaport ei sunt români. Legea românească e atât de bine structurată, încât le permite să-și păstreze rusa ca limbă maternă, în ceea ce privește educația, copilul poate învăța rusa în școlile specializate. Ei încearcă să păstreze și cultura. Noi mergem prin satele lor și vedem acele costume tradiționale, stilul care a fost la noi în sec XVII-XVIII și m-aș fi bucurat dacă am fi putut păstra și noi aceste obiceiuri. Ei au reușit deoarece sunt create condițiile favorabile.

Prin atribuțiile centrului noi oferim susținere celor care sunt considerați conaționali. Printre ei sunt și ceilalți cetățeni din fostele republici URSS, CSI în prezent, sunt din Belarus, Moldova, Ucraina, Kazakhstan, Turkmenistan, care se consideră ruși. Probabil că ați auzit că de Ziua Victoriei pe 9 mai se face la noi nu doar o paradă în Piața Roșie, ci și o manifestare patriotică, denumită Regimentul nemuritor. Dacă în familia mea cineva a luptat, sau a căzut pe front, sau a lucrat la uzine și fabrici, pentru front, noi ieșim pe străzi cu portretele bunicilor, străbunicilor noștri. Acesta e un semn de recunoștință față de cei care nu mai sunt printre noi, dar care au adus un aport să avem posibilitatea să trăim acuma.

Anul acesta pe străzile Moscovei au fost 800.000 de persoane, ceea ce e foarte mult. Am organizat asemenea manifestare și la București. La această manifestare vin și ruși, și belaruși, ucrainieni și din țările baltice, chiar români care au fost alături de noi. E o manifestare care să adune toate acele minorități. Avem o istorie comună și îi considerăm pe ei conaționali.

La Centru am făcut  și  altceva pentru acei oameni. Am organizat o școală numită școala lui Pavel Dmitrievich Kiseleff, pentru copiii în a căror familii nu prea se vorbește limba rusă, iar unul dintre părinți este din Belarus, de exemplu, și altul român, și părinții vor să păstreze limba rusă,. Vin familiile la cursuri și copiii și partea din familie care nu este vorbitor de limba rusă, vin să învețe limba ruă. Mi se pare un lucru foarte bun pentru că prin limba rusă oamenii se leagă și încercăm să păstrăm această activitate pentru că mi se pare esențială pentru ei, de la ei a venit această inițiativă.

0

Dialog la umbra plantelor medicinale cu dr. Carmen Nonn, director medical în cadrul Laboratoarelor Fares Bio Vital

Când prezentul ne dezamăgeşte, recursul la trecut şi mai ales idealizarea lui, e la îndemână. Cât de des nu ne vine să spunem „Ce frumos a fost odată!” Investim cu asupra de măsură uneori, în epitete şi percepţie, lucrurile care ne lipsesc, lucrurile care ne sunt dragi, oamenii de care ne este dor. În definitiv, suntem oameni şi ne pasă, în primul rând, de ceea ce este al nostru, dar depinde de fiecare până unde extinde aria acestui interes şi înspre binele comun.

Dacă a avut bucuria de a sta suficient în preajma bunicilor, nu e om să nu-şi amintească nostalgic de clipele acelea. Ce bunătăţi făcea bunica, ce ghiduşii bunicul, ori ce sever era, cum i se oblojeau căderile şi febra şi mâncatul nemăsurat de fructe de tot felul, în grădinile acelea paradisiace. Aşa se face că urmând cărarea plantelor de leac, drumul ne-a dus până în inima Daciei, în Orăştie, la doamna dr. Carmen Nonn, director medical In cadrul Laboratoarelor Fares Bio Vital şi vicepreşedintele Asociaţiei Medicilor Fitoterapeuţi din Romania.

Rep.: Dezvoltarea industriei de produse naturiste a pornit de la farmacia bunicilor de odinioară. De la ce s-a pornit şi unde e azi compania Fares?

Dr. Carmen Nonn: Compania Fares efectiv, ca prim punct de plecare în cultivarea şi prelucrarea plantelor medicinale, a pornit în 1929, dar bazele sunt mult mai vechi. Cum spuneaţi mai devreme tradiţia e cunoscută, se ştie că dacii erau foarte buni terapeuţi, de fapt plantele au fost singurele remedii până târziu.

Farmacia din Orăştie, menţionată încă din Evul Mediu, a fost preluată de Farago, întemeitorul firmei noastre, aşadar tradiţia la Fares este veche. Ne bazăm şi pe o dragoste pentru plantele medicinale, pe un bazin de plante medicinale numeroase, zona, relieful, ţara în sine ne-a ajutat foarte mult. E important şi ce şi cum duci mai departe. Şi dacă Farago a fost un vizionar la vremea lui şi a pus totul pe baze ştiinţifice la 1929, cu atât mai mult de-a lungul timpului, cu evoluţia ştiinţei şi cercetării, cu aprofundarea lor, normal era ca urmaşi lui, cei ce au preluat şi au dus mai departe, să dezvolte ceea ce au găsit.

Dacă firma iniţială era pe un teren de mici dimensiuni şi culturile erau în cadrul terenului firmei, compania actuală se găseşte pe acelaşi teren, dar azi are culturi proprii pe 200 hectare.

Fares însemană fitoterapie bazată pe ştiinţă

Rep.: Ce are Fares şi nu au alte companii?

Dr. Carmen Nonn: Fares e o companie cu capital integral românesc, cu activitate neîntreruptă de aproape 88 de ani. S-a adus în plus, pe lângă dezvoltarea extensivă, caracteristică multor companii, un accent foarte mare pe calitate şi eficienţă. Verificarea eficienţei este un obiectiv prioritar pentru firmă, pentru că ne dorim ca reţetele noastre să fie cu adevărat eficiente. Şi sunt.

Rep.: De la ce vine Fares? Fa vine de la Farago?

Dr. Carmen Nonn: Da, de acolo a pornit şi prima particulă este din numele întemeietorului. Spuneaţi că îţi pasă de ceea ce e al tău şi ţi-e drag de el, iar noi ne simţim ataşaţi şi de faptul că Fares a pornit ca un acţionariat din firmă. Nu e cineva din afara companiei, din afara ţării, acţionarii lucrează acolo, sunt interesaţi direct, sunt implicaţi nu doar cu fizicul, ci şi cu sufletul. Şi asta contează. La orice om care lucrează se observă dacă merge la un job sau vrea să facă bine ceea ce face.

Rep.: Ce produse avea farmacistul Farago la vremea sa?

Dr. Carmen Nonn: Farago mergea mult pe ceaiuri, tincturi, reţete personalizate, avea pacienţi care veneau şi i se adresau direct. Cu evoluţia vremurilor, muncind pentru români, nu doar pentru o zonă restrânsă, facem reţete care să fie valabile pentru cât mai multe afecţiuni, alegem plante care să aibă un numitor comun pentru cât mai mulţi pacienţi. Produsele noastre pot fi şi sunt recomandate şi de medici, iar din acest punct de vedere spuneam că punem un accent mare pe evaluarea eficienţei acestor reţete.

Dacă atunci era simplu ca pacientul să se întoarcă la farmacistul Farago şi să-i spună dacă i-a fost bine sau nu cu remediul său, acum vorbim de colaborări cu medici la nivelul întregii ţări, practic. Aşadar, e important să aveg genul acesta de produse, care să ştim că sunt valabile pentru afecţiuni comune.

Cine spune despre un produs că e un panaceu, greşeşte, ideiferent dacă e vorba de un medicament de sinteză sau un produs pe bază de plante. Dar echipa de cercetare multidisciplinară creează în aşa fel reţetele, construite pe baza colaborărilor cu medicii din ţară, cu centrele universitare, cu spitalele clinice, încât să răspundă nevoilor unui cât mai larg anasamblu de pacienţi. Studiile clinice sunt derulate tocmai din acest motiv, pentru a pune un accent deosebit asupra aspectului ştiinţific.

De fapt Fares însemană fitoterapie bazată pe ştiinţă. Ştim din documente la ce erau bune plantele şi acum 1500 de ani.  Pătlagina era bună pentru tuse, se ştia că vindecă. Acum ştim şi de ce este bună. E un avantaj al produselor din plante medicinale, care deşi nu au atâtea studii, precum se spune despre unele medicamente, proba timpului, a peste1000 de ani dovedeşte că deşi nu se cunoştea exact principiul activ, ştiinţa a dovedit, până la urmă, efectul. Era o etnoiatrie, o medicină populară, a omului atent, a bunului simţ, care acum e şi probată.

Rep.: Între timp am aflat şi când trebuie culeasă o plantă, cum se usucă, cum se prelucrează. Vă invit să îmi confirmaţi sau să demontaţi nişte mituri. Eu ştiam că plantele cu flori colorate se usucă la umbră şi cele cu flori albe la lumină. Ce le spuneţi celor care vor să îşi culegă singuri plantele preferate, poate chiar de dragul de a repeta plimbările din copilărie, alături de bunici, după plante de leac? Era şi bună grinda la care atârnau buchete de sunătoare, mentă şi coada şoricelului, nu doar frumoasă? Care este adevărul verificat şi probat ştiinţific?

Dr. Carmen Nonn: În general, lumina directă, soarele direct, nu sunt recomandate. E bine să fie puse în spaţii foarte bine aerisite, să fie în strat subţire, nu una peste alta, pentru că se încing şi fermentează. Apoi să se aleagă zone călduţe, cu lumină indirectă, e mult mai eficient acest tip de uscare, pentru acasă.

La nivel de firmă, trebuie să respectăm standardele impuse de farmacopee. Rădăcinile se usucă la o temperatură, seminţele la alta, plantele cu uleiuri esenţiale se usucă la temperaturi mai mici. Ştim că uleiul, în afară de faptul că e volatil, e esenţial, e esenţa plantei, adică toată puterea ei deosebită.

Aşa am realizat gama Biomicin, cu mai multe produse pe bază de uleiuri esenţiale care şi-au dovedit eficienţa pentru afecţiuni respiratorii, pentru cele urinare,  ale vezicii biliare sau pentru parazitoze. Uleiurile esenţiale sunt deosebit de eficiente şi cunoşterea eficienţei lor ne-a făcut să ne bazăm şi pe cercetările colectivului nostru. Astfel, noi am aplelat la  aromatograme similare antibiogramelor; putem în acest fel verifica eficienţa lor, spectrul de acţiune, eficienţa clinică pentru fiecare pacient în parte, acolo unde este cerută. Grija noastră pentru pacienţi este deosebită şi fiecare etapă din fluxul tehnologic este extrem de importantă.

Rep.: Cum se face această aromatogramă? Cine o poate realiza?

Dr. Carmen Nonn: Aromatograma este foarte simplu de făcut, dar încă nu e o metodă standardizată. Ştiţi că acum laboratoarele respectă standardele necesare, fără de care nu primesc autorizaţia de funcţionare. Noi am realizat aceste aromatograme în colaborare cu laboratoare din ţară, bineînţeles în paralel cu antibiogramele. A fost extrem de simplu: câte un contract cu acele laboratoare, care au respectat toţi paşii unei antibiograme. Doar că nu există acele dischete gata impregnate precum în cazul antibioticelor, ci vorbim despre dischete care trebuie impregnate de către biochimist, pentru că uleiul e volatil. Dischetele sterile se impregnează cu micrograme de ulei esenţial pentru a face posibilă testarea, iar ceilalţi paşi sunt identici. Acest lucru ne ajută ca pe lângă ceea ce găsim în monografii, în studii, în cercetări in vitro, să verficăm şi noi ceea ce scrie acolo.

Rep.: Aţi verificat nişte plante specifice ţării noastre, din flora spontană a României ?

Dr. Carmen Nonn: Desigur. Cimbrul creşte la noi şi uleiul de cibru este unul din cele mai puternice antibiotice naturale, cu spectru foarte larg de acţiune pe bacterii, virusuri, fungi, paraziţi. Medicii sunt adesea intrigaţi când văd o asemenea listă de indicaţii, dar cimbrul are o formulă foarte complexă, iar substanţele bioactive din compoziţia lui au, într-adevăr, aceste proprietăţi. Să nu uităm de mentă, extraordinară, feniculul, care cresc la noi şi sunt nemaipomenite.

Avem şi uleiuri din plante exterioare României, cum e cel de eucalipt sau cel de cuişoare, incontestabil, cunoscut şi utilizat pe scară largă în stomatologie, un antibacterian foarte bun, cu putere deosebită. Efectul cuişoarelor este unul anestezic şi antiseptic foarte bun. Ştiţi mirosul acela după care recunoşteam pe cineva care fusese tocmai la cabinetul dentar? Era eugenolul, din cuişoare, care acum există şi ca produs de sinteză.  În plus, studiile au demonstrat efectul asocierii uleiurilor. De exemplu, uleiurile de cimbru şi cuişoare acţionează sinergic, potenţându-şi efectul. Modul în care ele acţionează ajută şi antibioticele să fie eficiente şi să nu mai apară acea rezistenţă de care a început să ne fie teamă tuturor. Iată câteva zone care pot fi extrem de bine explorate în beneficiul pacientului!

Rep.: Vă propuneţi să şi extrageţi uleiuri esenţiale? Ştiu că metoda e mai complicată, prin presiunea aburului...

Dr. Carmen Nonn: Extragem câteva. Metoda trebuie aplicată foarte corect, pentru că metoda extragerii cu solvenţi nu o agreem, ci numai distilarea la aburi. Ceea ce nu facem noi, avem surse verificate şi pe  care continuăm să le verificăm. Când am avut şi neplăcuta surpriză ca un furnizor ce oferea calitate foarte bună, să o scadă, am preferat să oprim fluxul pentru acel produs specific, până la obţinerea unor materii a căror calitate afirmată în certificate a fost probată şi verificată de noi. Nu utilizăm produsele care nu corespund farmacopeei şi preferăm să oprim producţia până avem în parte toate componentele pe care le dorim.

Rep.: Ce s-a schimbat în ultimii ani în relaţia mediului medical cu fitoterapia?

Dr. Carmen Nonn: Am constatat cu multă satisfacţie că tot mai mulţi medici specialişti vin la cursul de competenţă în apifitoterapie, unde avem şi noi lectori în două zile. Printre cei 39 de medici de acolo am găsit 5 stomatologi, aşadar interesul pentru fitoterapie creşte. Am întâlnit şi neuropsihiatri şi neurologi şi internişti, pediatri şi ginecologi.

S-a constatat clar, cu fitoterapie poţi merge în patru direcţii: prevenţia, care se poate face categoric, tratamentul de primă intenţie, în funcţie de diagnostic, pentru că există asemenea diagnostice, unde curele pot fi pornite cu fitoterapie. Apoi complementar tratamentului clasic, produsul fitoterapeutic e util pentru a reduce perioada de administrare sau doza, pentru a spori eficienţa produsului, pentru a scădea efectele negative inerente ale medicaţiei de sinteză, pe care nu le-am descoperit noi, ci există în prospecte şi, de asemenea, pentru tratamentul de întreţinere. După ce ai abordat şi ai rezolvat un episod acut, întreţinerea o poţi face cu fitoterapie foarte bine, aşadar medicul care spune că nu are unde prescrie fitoterapie, că nu are  pacienţi pentru aceste produse, cred că nu realizează cât de multe se pot face.

Sunt patru direcţii clare în fitoterapie, dar, conform legislaţiei, nu putem spune că fitopreparatele previn, vindecă şi tratează afecţiuni, dar putem spune altceva în prospecte. În loc de a preveni, putem spune că asigură o bună stare a sănătăţii şi stimulează sistemul imunitar, facem o cură şi nu că tratăm, complementar medicaţiei alopate şi întreţinem o stare corectată prin medicaţie.

Rep.: În fond şi la urma urmelor oamenii au surse de informare la dispoziţie, au libertatea de a alege ce căi să urmeze, dar ce le lipseşte este un sfat înţelept şi bazat pe cunoştinţe solide, pe care să-l urmeze cu încredere. Se câştigă greu încrederea unui pacient?

Dr. Carmen Nonn: Nu se câştigă aşa de greu. De multe ori, medicii au afirmat că au început să citească despre plantele medicinale, pentru că le-au mărturisit pacienţii că preferă un remediu fitoterapic şi atunci eşti obligat să te informezi. Este mare păcat că în Facultatea de Medicină nu se face deloc, măcar opţional sau facultativ, fitoterapia. Atunci şi medicii ar avea posibilitatea să se documenteze despre multitudinea de calităţi ale plantelor medicinale, ar vedea şi avantajele şi limitele lor.

            Podiumul produselor Fares

Rep.: S-a declanşat relativ recent o adevărată campanie împotriva suplimentelor nutritive: ni se spune că dacă ne alimentăm corect, nu avem nevoie de ele şi că oricum, e o mare păcăleală cu ele. Desigur, unii nu se mai ocupă cu cercetarea şi au prins doar un trend pozitiv, pe care îl exploatează, fără istoric, fără experienţă, şi poate fără un conţinut în substanţă activă. Dacă bătălia cu medicina alopată nu e foarte agresivă, ci cele două merg uneori împreună, cu paşi mici, în beneficiul pacientului, cum e bătălia cu concurenţa neloială de pe piaţa produselor fitoterapice?

Dr. Carmen Nonn: În general, avem o atitudine corectă, spunem noi, încercăm să facem tot ce putem să mulţumim consumatorul cu ceea ce îi oferim şi îl lăsăm pe el să aleagă. Nu mi se pare o atiudine profi, să faci foarte multă promovare, să te baţi cu pumnul în piept că produsul tău este mai bun. Cred că e mai bine să faci în aşa fel, încât să fii cu conştiinţa împăcată şi consumatorul va înţelege şi va alege singur.

Rep.: Să laşi produsul să vorbească el despre calităţile sale?

Dr. Carmen Nonn: Da, aşa mi se pare cel mai corect.

Rep.: Care din produsele Fares vă sunt acum cele mai dragi?

Dr. Carmen Nonn: Mi-aţi pus o întrebare grea, e ca atunci când o mamă este întrebată care copil este cel mai iubit de ea. Produsele sunt rezultatul muncii de cercetare a celor din laborator, dar eu am împlinit 10 ani de când lucrez aici, în familia Fares, aşa că pot să spun cu tărie şi să cred în produsele noastre, pentru că nu pot să vorbesc despre ceva în care nu cred. Pot spune că ceea ce scrie pe o cutie sau prospect Fares se şi găseşte în produs, aşa că voi pune câteva produse pe podiumul Fares.

Categoric gama Biomicin: Biomicin simplu, Biomicin forte, Biomicin  urinar sunt produse extrem de eficiente, pentru care am primit răspunsuri uimitoare şi foarte mulţi oameni sunt mulţumiţi de ele. Produsele din gama Plantusin, siropul e de 20 de ani pe piaţă, iar proba timpului i-a dovedit eficienţa, mai ales că poate fi administrat de la un an, ceea ce e mare lucru.

Mai am un produs foarte drag, despre care spun că nu ar trebui să lipsească din nicio casă, crema Faraderm, un cicatrizant deosebit. Conţine ulei de  lavandă, aloe, iarba tâlharului. Iarba tâlharului este o plantă care creşte la noi, e un cicatrizant foarte bun, îl regăsim şi în produsul Stomac sănătos, pentru gastrită şi ulcer. Am urmărit eficienţa cremei Faraderm pe arsuri de gradul I-II, aplicate după formarea crustei, pe plăgi escoriate, pe plăgi de şlefuire la nivelul feţei, cu efect de restitutio ad integrum, pe plăgile operatorii, după primele zile de Betadină.

Rep.: Despre Aspirină se spune în popor, mai în glumă, că nici nu strică, nici tomenşte. Cum sunt produsele Fares?

Dr. Carmen Nonn: Grija noastră pentru pacienţii cu afecţiuni cronice s-a materializat prin conceptul de produse 1 şi 2. Sunt pacienţi care au colesterol crescut, au afecţiuni, reumatice, hepatice, care necesită un tratament  à la longue. La noi găsesc acest gen de produse cu formule diferite, cu acţiune smilară, dar care se adresează aceloraşi afecţiuni, se alternează la interval de trei luni şi pot fi administrate îndelungat.

Produsul Colesterol creează protecţie hepatică şi nu face hepatocitoliză, precum produsele de sinteză. Cele antireumatice pot fi administrate pacienţilor cu probleme cardiace, pentru că nu fac retenţie hidrosalină, acele edeme. De asemenea şi celor cu afecţiuni gastrice, pentru că nu irită  mucoasa  gastrică, spre deosebire de produsele de sinteză. Chiar dacă efectul lor se simte într-un timp uşor mai îndelungat, ele vin cu aceste protecţii pentru organism. Produsele pentru ficat beneficiază de studii clinice, de evaluări  ale eficienţei terapeutice, adică au eficienţă confirmată.

Rep.: Ştiu că sunteţi medic. Cum v-aţi apropiat de lumea fitoterapiei?

Dr. Carmen Nonn: Am folosit întotdeauna plante sub diverse forme, am avut această deschidere, iar 23 de ani am făcut alopatie, am lucrat într-un cabinet şcolar, cu foarte mulţi pacienţi. La un momet dat am simţit că trebuie să-mi schimb locul şi mi-am depus dosarul pentru competenţă în apifitoterapie. Între timp am auzit un spot în care se menţiona că Fares căuta medici şi mi-am depus CV-ul acolo. Aşa a trebuit să fie şi aşa a fost. E solicitant, dar e foarte frumos. Am văzut acum tot mai mulţi medici cu deschidere către fitoterapie, incomparabil mai mulţi faţă de acum 10 ani, când am început eu să lucrez la Fares. În plus, acum pacienţii întreabă, ne caută ca să ne transmită mesaje, ne mulţumesc...

Sunt multe satisfacţii în munca noastră. Anul acesta am avut  a opta ediţie a Congresului medicilor Fitoterapeuţi, aşadar îmbinăm tradiţia cu experienţa şi ştiinţa. Faptul că Fares susţine de opt ani acest congres al medicilor fitoterapeuţi cu ateliere de fitoterapie, simpozioane, demonstrează interesul nostru pentru ştiinţă, care vine alături de interesul nostru pentru pacienţi şi pentru natură.

   

0

Conferinţa de sâmbătă, "Tu știi să previi?"20 mai, de la ora 18:00, la Casa de Cultură a Studenților este o iniţiativă importantă a celor implicaţi în demersul delicat al păstrării sănătăţii noastre. Evenimentul  este realizat de Organizația Studenților Mediciniști din Cluj (OSM), din cadrul Universității de Medicină și Farmacie ”Iuliu Hațieganu”, Cluj-Napoca.

Am stat de vorbă cu Alexandra Oancea, iniţiatoarea şi fondatoarea acestui eveniment, cea care îşi pune energia şi priceperea pentru a lăsa un semn important în medicina românească. "Tu știi să previi?" este un pas, dar orice drum începe aşa.

Rep. : Chiar aşa, de ce e important să vină lumea la conferinţa ?

Alexandra Oancea: Este important să vină atât tinerii cât și adulții și am să explic de ce:

În primul rând, cred că noi oamenii toți suntem conectați unii cu altii - părinții care ne-au crescut, prietenii, colegii pe care îi vedem zi de zi - suntem o mare familie și putem avea grijă unii de alții prin gesturi atât de mici.

Am prieteni ai căror bunici au murit cu stadii avansate de cancer, când această boală a invadat tot corpul, când nu se mai putea face nimic. Nu au fost la un control medical de ani de zile, astfel că nu au putut depista din timp boala. Statisticile arată că acest lucru se întâmplă la majoritatea oamenilor din România - depistăm bolile când e foarte târziu. Nu credeți că dacă nepotul, fiul, sau chiar bunicul ar ști anumite noțiuni despre sănătate și prevenirea bolilor, ar fi evitată atâta suferință, atâția ani de agonie, poate o moarte prematură?

Să ne crească șansele de vindecare

Acesta este de fapt tot corolarul prevenției - există lucruri care se pot face: fie ca să evităm boala, fie că dacă ne îmbolnăvim, să ne crească șansele de vindecare.

În al doilea rând, oferim o sursă de încredere și profesionistă de informații, prin speakerii de top pe care îi alegem. Pe internet abundă informatiile greșite despre sănătate, unele duse până la rangul de cult. Toate prind la public pentru că exploatează în fiecare om vulnerabilitatea acestuia în fața bolii, în fața morții. Nu este vina oamenilor că sunt influențați, manipulatorii vor da argumente care par logice (altfel nu le-ar da) și cu toții răspundem diferit în fața fricii. Însă este vina noastră, a viitorilor specialiști medicali, dacă nu venim în sprijinul oamenilor cu informațiile demonstrate științific, adevărate din punct de vedere medical.

Rep.: Cum aţi ales speakerii aceștia, care au fost criteriile de selecţie, în afară de notorietatea lor?

Alexandra Oancea: La prima ediție, în 2016  ne-au onorat cu prezența niște oameni cu totul speciali,  care ne-au dat încredere să perseverăm: Dl Academician Prof. Dr. Hâncu Nicolae, doctor nutriționist, Conf. Dr. Achimaș Cadariu Patriciu, pe atunci in conducerea Ministerului Sănătății, și Asist. Univ. Dr. Armean Sebastian, unul dintre cei mai iubiți și mai deschiși către elevi dascăli din Universitate.

În 20 mai 2017, sâmbătă de la 18:00,  vor veni, gratuit, pentru oricine dorește să participe la Casa de Cultură a Studenților trei personalităţi ale lumii medicale,  care sperăm să atragă cât mai multă lume prin ceea ce sunt şi ceea ce spun, dar mai ales prin cea ce fac.

Dr. Raed Arafat

Dr. Raed Arafat este Secretar de Stat, Șef al Departamentului pentru Situații de Urgență, Fondator și coordonator SMURD, medic specialist Anestezie Terapie Intensivă. A început activitatea de voluntariat în domeniul primului ajutor la vârsta de 14 ani. În timpul studiilor medicale la Cluj-Napoca a devenit membru al  cercului științific al Clinicii Chirurgie II și membrul echipei de chirurgie vasculară. După absolvire, în anul 1990, începe dezvoltarea unui echipaj de intervenție medicală de urgență pe bază de voluntariat, inițiat la Cluj, apoi continuat și perfecționat la Tg-Mureș.

Dr. Laura Poantă

Dr. Laura Poantă  medic primar în medicină internă, doctor în științe medicale, pictor și grafician, dar și traducătoare. Fiica marelui critic literar Petru Poanta şi a Irinei Petraş, critic literar şi preşedintele Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor din România, Laura este un om multi-talentat și plurivalent. Deține competențe în ecocardiografie generală, a scris numeroase cărți de specialitate și este membră a asociațiilor profesionale. De asemenea, colaborează cu reviste precum Viața Medicală, Clujul Medical, European Journal Of Internal Medicine.

Dr.Cristian Andrei

Dr.Cristian Andrei este medic specialist psihiatru, psihoterapeut, trainer, autor și editor corespondent "The British Journal of Psychiatry", unde a publicat peste 1500 de articole. De asemenea, este fondatorul Institutului de Relații Umane București, coordonator al Forumului de Asistenţă a copiilor şi familiilor afectate de sindromul imuno-deficienţei dobândite (HIV/SIDA), iniţiatorul unor proiecte din cadrul Asociaţiei „Salvaţi Copiii” și realizator al unor emisiuni la Radio 21, KissFM şi Antena 1. Este atestat de Ministerul Sănătății și Familiei ca formator în domeniul sănătății și bunăstării copilului și familiei, precum și ca formator în cadrul Programului Educație pentru Sănătate în Școala Românească al Ministerului Educației și Cercetării.

Faptele se văd în darul de a da mai departe

Am şi eu o curiozitate: Dacă acum 25-30 de ani, Medicina era aleasă nu doar din pasiune, ci şi pentru o poziţie socială, astăzi sunt multe oportunităţi diferite, iar lumea e deschisă spre orizonturi incredibile. De ce aţi ales Medicina? 

Alexandra Oancea: La 18-19 ani, când dăm admiterea la Medicină, suntem încă naivi, nu ne cunoaștem îndeajuns și avem fiecare propriile idealuri mai mult sau mai puțin altruiste. Singurul lucru cert pe care îl observ la colegii mei implicaţi în proiect și în organizație, care vorbește de la sine despre motivul pentru care am ales să dăm la medicină, este acesta: dăruirea de sine. Mi se pare extraordinar faptul că prietenii mei implicaţi în acest proiect dăruiesc din timpul lor pentru a susține diverse cauze: prevenirea bolilor, donarea de sânge, testări gratuite de sănătate pentru persoanele din mediul rural, organizarea de evenimente pentru ceilalți colegi, educarea copiilor din școli și grădinițe, activități pentru copiii internați în spitale și așa mai departe. Fără niciun beneficiu personal.

Aceasta este opțiunea lor de a-și petrece timpul liber, care pentru orice student la medicină e unul limitat, oricum. Așa că indiferent ce motiv am proclama noi că ne-a determinat să dăm la Medicină, faptele se văd în darul de a da mai departe, de a face ceva bun pentru altcineva.

0

Un dialog cu profesorul, scriitorul şi americanistul Marius Jucan

O plimbare pe străzile Clujului nu este aproape niciodată o simplă trecere, o traversare a pietrelor. Cel mai adesea nu suntem noi, cei în mişcare, şi dacă eşti pregătit să observi, vezi cum trec pe lângă tine rânduri de case şi străzi, o succesiunea aleatoare de imagini dinamice de locuire urbană din diferite epoci. Uneori mai simţi fâlfâirea groazei la execuţiile din actuala Piaţă a Unirii, pentru ca imediat să auzi ultima trecere a tramvaiului, lepădând statuia regelui Mathias şi uşile magazinelor evreieşti deschizându-se dimineaţa.

Mai există ganguri spre curţi interioare cu caldarâm de lemn şi trecerea pantofilor stiletto de azi e de fiecare dată atenuată de foşnetul rochiilor de tafta, de arcuirea unei pălării din mâna unui bărbat elegant, mirosind discret a tutun şi lavandă, salutând.

În trecerea grăbită a maşinilor se aud copitele cailor, scrâşnetul trăsurilor şi îndemnuri în toate limbile, iar în aer plutesc firişoare de praf cu mirosul de piele al hamurilor, dar dacă asculţi atent, mai poţi auzi murmurul turcilor nevoiţi să spintece pântecul dealului pentru a putea pătrunde pe aici.

Nici cu oamenii nu e altfel. Printre sutele de metişi rurali întâlneşti citadinul subtil, aristocratic şi prezenţa lui pare decupată din eleganţa altor vremuri. Nimic din iuţeala balcanică, un rafinament discret şi fără ostentaţia ciocoiască a vremurilor de azi. „Toate la timpul lor, toate la locul lor” pare să fie deviza. Odată ce ajungi în locurile pe care le frecventează înţelegi perfect vorba americanilor, „Less is more” şi îţi câştigă admiraţia definitivă şi irevocabilă.

Prozator şi americanist, eseist şi profesor, un excelent mânuitor al seducţiei intelectuale, Marius Jucan este exponentul subtil şi expresiv al excelenţei unei generaţii de catifea.

A absolvit în 1974 engleză la Cluj, dar din pricina decretului de repartizare în producţie din acel an, a ajuns la Baia Mare la un liceu, și nu la Facultatea de Filologie din Cluj, ca tânăr asistent, cum spera. A fost profesor de liceu, apoi a funcționat la Institutul Pedagogic Superior din Baia Mare, de unde a revenit în Cluj, în 1990. A fost profesor la Facultatea de Studii Europene a UBB, dar până să ajungă acolo s-a perindat prin mai multe facultăţi ale UBB.

Rep.: Am întâlnit de-a lungul vieţii două categorii de oameni: una care visa să ajungă în America şi alta care nu ratase acest vis. Aţi ajuns acolo, dar nu aţi şi rămas. Pentru prima categorie sunteţi de neînţeles. Ce v-a făcut să nu alegeţi acea cale?

Marius Jucan: Nu am fost niciodată tentat de ideea de a-mi părăsi țara. Nu pot spune că nu m-a vizitat gândul, mai cu seamă înainte de 1996. Dar nu mi-am imaginat niciodată un alt fel de a fi, decât cel de-acasă. Chiar dacă „acasă” era un cerc cu circumferința din ce în ce mai mică, amenințat de restricțiile, frustrările, teama și repulsia provocată de regimul totalitar. M-a interesat dintotdeauna să călătoresc, să stau de vorbă cu oameni de peste tot, să înțeleg de ce era „așa” și nu altfel. Cu alte cuvinte, să înțeleg ceea ce se constituie ca normalitate pentru unii, nu însă pentru toți. În comunism, coabitarea cu absurdul a fost considerată cheia normalității.

Când am reușit să plec peste hotare, după 1990, mi-am dat seama câte aveam de recuperat, pe lângă libertate. Mare parte din lecturile mele mi-au fost de folos. Dar nimic nu a suplinit experiența de la fața locului. Fenomenul cel mai dinamic, dramatic în același timp, a fost acomodarea cu standardele și trendurile vieții occidentale, respectiv americane. Mare parte din colegii generației mele, vorbesc de cei care nu au rămas definitiv în Vest, au fost atrași de entuziasmul reconstrucției culturale și politice a țării.

Rep.: Aşadar, v-aţi întors la Universitatea din Cluj, şi aţi ales să continuaţi cariera didactică, adică educaţia, încercând să contribuiţi la schimbare. Cum e să ai azi cerințe educaționale, implicit morale de la cei din jur?

Marius Jucan: Educația este busola oricăror actuale și viitoare schimbări. Modificarea canoanelor universitare a fost extrem de greoaie după 1990, iar consecințele acestei întârzieri se resimt și azi. S-a vorbit mereu despre depășirea „întârzierii” societății românești, ceea ce credeau unii (mă număram printre aceștia), s-ar fi putut realiza prin educație. Așa ar fi fost dacă realitatea nu ar fi fost mult mai complicată. Educația, cerințele ei culturale, politice, morale formează un țesut viu, în care orice corp străin afectează întregul. Îmi vine în minte un exemplu dezbătut cu studenţii, legătura intrinsecă dintre obiceiuri, norme şi legi. În Iluminism, s-a scris despre această legătură trinitară, în funcție de care distingem asemănările și diferențele dintre societățile și culturile europene și nu numai.

Marile spirite iluministe credeau că între cele trei elemente trebuie să fie o relaţie de armonie, și că de realizarea unui echilibru între cele trei elemente ale acestei relații, depinde fericirea popoarelor și a individului. Educația poate construi drumul spre fericirea „publică”, cum spuneau gânditorii iluminiști. Am recurs la exemplul coeziunii dintre obiceiuri, norme și legi, pentru a arăta că implementarea unui model educațional este una din cele mai dificile sarcini, și nu e de mirare că aceasta este acum și aici în suferință.

„Fericirea” de a fi condus de un guvern priceput nu cade din cer. Ea se naște din opțiunile individuale depuse în urna de vot. Dar mai înainte de urna de vot, ideea de viitor este construită de și prin educație. Cum a fost posibilă mineriada din 1990, de ce au urmat și altele? Cum se poate trăi cu un viitor în trecut? Cât de fezabil e viitorul? Toate aceste întrebări sunt complementare chestiunii educației.

Paradoxal, toată lumea este acord că educația este o prioritate la noi, dar în momentul următor admite că România nu-și poate permite un buget de nivel european pentru educație, și că până una alta, toți cei ce lucrează în acest sistem nu au decât să pună mai mult „suflet”. Educația formează în cele din urmă capacitatea individului de a se reprezenta politic și cultural. Transparența acestei reprezentări este apanajul democrațiilor consolidate, nucleul unei societăți civile vii. Fără realizarea acestui ultim și esențial deziderat al educației, ne predăm baronilor și tătucilor politici.

Rep.: Mi-aţi deschis multe subiecte de discuţie, dar vreau să mă opresc la unul din aspectele legate de preocupările dumneavoastră. Mama îmi povesteşte şi acum despre bunica ei, o femeie analfabetă, dar plină de înţelepciunea şi bunul simţ al ţăranului autentic, de odinioară. De fiecare dată când cineva ajungea pentru prima oară la casa lor, în anii grei de după colectivizare, străbunica îl lua deoparte şi-l întreba: „Domnule dragă, fă bine, spune-mi, n-ai auzit, nu vin americanii?” Care este forma de venire a americanilor pe care aţi gustat-o şi aţi adus-o cu dumneavoastră?

Marius Jucan: Am auzit această întrebare, una curentă în perioada copilăriei, mai ales în mediile rurale, la ceva vreme după obsedantul deceniu, când se putea vorbi relativ mai liber. Venirea americanilor e o mostră de mentalitate populară, specifică epocii totalitare. Din întrebarea străbunicii dumneavoastră răzbătea ecoul unei tensiuni politice și sociale extreme, strigătul de neputinţă a oamenilor de a fi liberi. Nu doar străbunica dumneavoastră a crezut în sosirea unor „salvatori” atotputernici, însă cum s-a dovedit și după 1990, de salvat, nu ne putem salva decât noi. Pe de altă parte, să refuzi experiențele Vestului înseamnă să mergi spre o prăpastie, legat la ochi. Tot atât de adevărat este că, țara noastră a depins mereu de interese geopolitice. Mitul americanului eliberator este un amestec de realitate și legendă la care nu doar Statele Unite şi-au adus aportul, ci mai ales noi, românii. Dar și aici, sunt nuanțe importante.

Caragiale, de pildă, ca foarte mulți clasici, a avut o părere foarte proastă despre Statele Unite, deși sute de mii de emigranții români și-au căutat o soartă mai bună, dincolo de ocean. În perioada interbelică, generația lui Petru Comarnescu a deschis primele perspective moderne spre cultura americană, spre deosebirea de majoritatea zdrobitoare a intelectualității de vârf, care era indiferentă, ori chiar ostilă culturii americane.

Sunt multe de spus despre această „venire” metaforică a celor din Lumea Nouă, despre influențele americane pe care mulți le confundă în mod păgubitor cu globalizarea sau cu cultura de consum care, de fapt, nu s-a născut în Statele Unite, ci în străvechea Europă. Secolul XX, „secolul american”,  după expresia lui Henry Luce, a trecut de câțiva ani buni, și azi, cred unii, asistăm la declinul Americii. Mă îndoiesc. „Too big to fall”, adică, „prea mare ca să se prăbușească” sună o expresie curentă despre Statele Unite. Trăim epoca când, în sfârşit, „au venit americanii”, doar că așteptările noastre sunt altele decât cele din timpul bunicilor și străbunicilor noștri.

Rep.: Ni s-a întâmplat la fel ca în cazul  vechilor evreilor, cu aşteptarea lor mesianică? N-a venit  ce ne aşteptam noi sau în forma pe care o doream noi?

Marius Jucan: Așteptările mari produc deziluzii. Democrația nu este o experiență culturală și nici o formă de guvernare perfectă. Nici cea americană nu este, desigur. Dar să ne reamintim câte țări cu adevărat democratice există actualmente. Vom constata, dacă nu am făcut-o până acum, locul Americii este unul singular.

 Rep.: E facil să aşteptăm soluţii miraculoase din partea lor.

Marius Jucan: Modelul american nu poate fi nici implementat, nici „imitat”. El este o sinteză a modernității. E mult mai ușor de simplificat civilizația și cultura americană decât faptul de a decela și de a sublinia complexitatea, performanța și pragmatismul lumii americane.

Rep.: Dacă vă priviţi viaţa profesională şi mă gândesc aici şi la cariera didactică şi la cea de scriitor, este ea o poveste de succes?

Marius Jucan: Succesul e problematic. Depinde de receptare, iar aceasta e mai mult ori mai puțin interesată. Din punctul de vedere al lucrurilor realizate până acum, ar trebui să mă simt mulţumit. În ceea ce priveşte cariera didactică, am reuşit să formez un masterat de Studii Americane, (1998-2008), pe care l-am transformat apoi în unul de studii transatlantice, primul din țară, după cunoașterea mea. Am reuşit, cu un grup de colegi, cărora le mulțumesc, să organizez o secţie licență de studii americane (2004-2012). Facultatea de studii europene a avut datorită inițiativei mele o școală de vară cu Michigan State University, James Mason College. La aceeași universitate, am predat un semestru, în toamna lui 2005, ceea ce a constituit o experiență formativă.  Cu scrisul, am rămas însă dator.

Rep.: Acum e timpul potrivit să vă plătiţi datoriile. Sau mai zăboviţi în oglindă, ca să parafrazez titlul unui volum de-al dumneavoastră?

Marius Jucan: Mai zăbovesc pe pagină, nu în oglindă. Deși și pagina e o oglindă.

Rep.: Cum au fost începuturile de scriitor?

Marius Jucan: Am început să scriu poezie, ca orice tânăr, dar am renunţat. Am început să scriu proză, am debutat în 1988, într-un volum colectiv de 12 prozatori la Editura Dacia. Am revenit apoi, la câţiva ani cu un volum de trei nuvele publicat la aceeași editură. Am scris articole, studii și eseuri în presa culturală și universitară. Am publicat o carte despre H.D. Thoreau și Thomas Jefferson, precum și una despre ficțiune și retorică. Nu am reușit să fiu un bun manager al timpului dedicat ficțiunii originale. Îmi place să cred că voi fi de acum.

0

Să fim mai buni cu noi înşine, mai buni decât ziua de ieri !

O ţară întreagă a încurajat cu gândul de-a lungul pistelor de atletism fiecare participare la competiţiile de anvergură ale Gabrielei Szabo. Alergătoarea plină de ambiţie, al cărei păr blond îl urmăream cu emoţie, avea strategia ei competiţională. Deşi îi cunoşteam deja forţele şi eram siguri că va trece prima linia de sosire, aşteptam cu înfrigurare momentul în care se desprindea de pluton, lăsând mult în urmă sportivi performanţi, care dădeau deja semne de oboseală. Părea că abia atunci începe să alerge cu adevărat, iar restul cursei fusese doar o încălzire. Titlu după titlu, aurul şi laurii umpleau de satisfacţii palpabile o viaţă dedicată sportului.

După încheierea activităţii competiţionale, Gabriela Szabo continuă să fie o campioană. Îşi mărturiseşte fără sfială dragostea pentru sport şi se implică activ în viaţa socială. De la activitatea ca ministru la cea de ambasador onorific al turismului românesc, Gabriela Szabo e discretă şi eficientă, în cel mai important campionat şi olimpiadă, aceea a promovării sportului în România, ca singură premisă, alături de alimentaţia corectă pentru a avea un popor sănătos şi fericit. Am reîntâlnit-o la Cluj cu ocazia Conferinţei anuale de leadership feminin „The Woman”, acolo unde a strălucit incontestabil printre cele peste 500 de participante. A făcut-o aşa cum o făcea la competiţii, cu naturaleţe, seriozitate şi cu multă deschidere.

Rep.: Care sunt provocările de azi în ceea ce priveşte sportul şi mişcarea în România?

Gabriela Szabo: Eu vin cu foarte mare drag la Cluj şi nu numai, în toată România. Poate spun lucruri prea mari, dar cred că noi, oamenii care am excelat într-un domeniu sau altul avem datoria să călătorim mult, să inspirăm şi să motivăm tânăra generaţie că merită să-ţi urmezi pasiunea. Dacă vorbim de sport ştim foarte bine ce spun statisticile şi anume că mai mult de 60% din populaţia României nu practică niciun fel de exerciţiu fizic. Aici este challange-u lnostru: cum motivăm oamenii de la noi să investească 30 de minute pe zi sau din două în două zile în activităţi sportive. Nu vorbesc aici de sport de mare performanţă, ci aş vrea să dezvoltăm o cultură sportivă de masă tocmai pentru a avea un popor sănătos. Dacă mămica e sănătoasă şi copilul e sănătos, iar familia e fericită.

Rep.: Ce putem face pentru ca elevii să nu mai fugă de sport, iar copiii care din cauza unor motive de sănătate nu pot să atingă normele sportive dedicate celor cu aptitudini sportive să facă altfel de mişcare, dar să o facă?

Gabriela Szabo: Am pledat de fiecare dată când am avut ocazia pentru asta, chiar şi din funcţia de ministru. Ora de sport trebuie reinventată, pentru ca să dai posibilitatea copiilor, mai ales la clasele foarte mici şi chiar în grădiniţă să practice sportul ca pe o joacă şi să-l considere ca atare. Mai apoi din joacă să faci în aşa fel, încât să le dezvolţi anumite calităţi, de viteză, de anduranţă sau de forţă. Sunt lucruri atât de simple! Dar depinde de noi, iar omul sfinţeşte locul întotdeauna.

Dacă ora de sport ar fi ceva mai atractivă şi nu doar câteva mişcări repetate la infinit, stânga-dreapta, genunchi sus, pas sărit, pas săltat, până se termină ora şi n-am înţeles nimic de acolo, poate am avea cu ce atrage copiii. Dar aşa, îi punem să alerge distanţe pentru care nu sunt antrenaţi, iar a doua zi, evident nu vor mai veni. Aşa că trebuie să faci astfel, încât să-l implici fără să-şi dea seama că face nişte exerciţii care îi aduc un beneficiu.

Rep.: Sunteţi plecată aproape tot timpul din zona natală. Ce vă lipseşte din ce era acasă?

Gabriela Szabo: De fiecare dată spun atunci când vin spre Ardeal, că trecând munţii şi vântul bate altfel, Îmi lipseşte familia, pentru că sunt singură în Bucureşti, locuiesc de atâţia ani acolo, viaţa mea se învârte în jurul acestui oraş. În afara familiei, totul am transpus la Bucureşti, tradiţiile, mâncarea, continuăm să gătim ardeleneşte.

Rep.: Aveţi, cu siguranţă, câteva persoane care v-au marcat traseul, atât profesional, cât şi moral. Vă invit să evocaţi măcar una dintre ele.

Gabriela Szabo: N-o să pot să uit niciodată învăţătorul care a pus bazele educaţiei noastre. La început este familia, evident, apoi e şcoala, dar învăţătorul nu-l poţi uita. Tot aşa, nu o pot uita pe diriginta mea din clasele V-VIII, o femeie extrem de implicată, care m-a făcut să iubesc sportul. De fapt ea a fost cea care m-a trimis către sport. Aşadar mama, învăţătorul, diriginta şi apoi antrenorul, care apoi mi-a devenit soţ. Oameni extrem de dragi sufletului meu şi care niciodată nu vor ieşi de acolo, din suflet.

„Este foarte multă  muncă este foarte multă disciplină, este foarte multă perseverenţă, dar asta duce la succes şi cred că m-am născut cu această stare”.

Rep.: Sportul de performanţă înseamnă pe lângă efort şi sacrificii, multă durere. Care au fost provocările cărora a trebuit să le faceţi faţă din punct de vedere medical? Cât e de important medicul sportiv?

Gabriela Szabo: Sportul de performanţă trebuie privit dintr-o altă perspectivă, aceea a unei meserii. Ţinta nostră, a oamenilor de sport este să facem în aşa fel, încît sportul de masă să fie o obligativitate, iar sportul de performanţă o opţiune personală. Spre fericirea mea, n-am avut probleme medicale. Medicul sportiv face parte din echipă. E un pion extrem de important, atât în sporturile pe echipe, cât şi în cele individuale. Are grijă de starea ta de sănătate, tratează acolo unde este cazul, intervine, urmăreşte starea sportivului de la o zi la alta.

Rep.: Cum se face pregătirea psihologică a unui sportiv?

Gabriela Szabo: Eu sunt un om care n-am avut nevoie de psiholog, dar sunt sportivi care au nevoie de un om să-i motiveze. Din fericire, din nou, am fost propriul meu psiholog, iar antrenorul meu a ştiut mereu să mă susţină, deşi eu nu am avut stări care să necesite motivarea. Întotdeauna am avut motivaţia intrinsecă să merg mai departe, cu bune şi cu rele. Lucrurile nu sunt aşa de line în viaţa unui sportiv. Este foarte multă  muncă este foarte multă disciplină, este foarte multă perseverenţă, dar asta duce la succes şi cred că m-am născut cu această stare.

Rep.: Pentru eşec învăţăm să ne pregătim, dar cum învăţăm să primim succesul?

Gabriela Szabo: Ştiţi, succesul, ca şi eşecul trebuie să ştii să îl negociezi foarte bine. Mereu trebuie să găseşti acea stare de mijloc, acea motivaţie. E un punct pe care numeni altcineva nu-l cunoaşte, de fapt, decât tu şi echipa ta. Dacă eşti spupramotivat, acest lucru s-ar putea să nu te ducă la succes. Când eşti submotivat, la fel. Totul depinde de tine, iar încrederea şi motivaţia ţi-o dă pregătirea. Dacă eşti foarte bine pregătit, nu există teamă. Dacă te supraevaluezi, ai o problemă. Dacă eşti submotivat de teamă că vine altcineva care s-ar putea să te întreacă, iar ai o problemă. Niciodată nu trebuie să te subestimezi sau supraapreciezi, trebuie să fii întotdeauna obiectiv cu tine însuţi.

Rep.: Ani de zile fetiţele se visau Nadia. Când aţi început sportul, în timpul şcolii, aţi avut vreodată ca obiectiv titlurile pe care le-aţi obţinut mai târziu?

Gabriela Szabo: Nu. Când ajungi să practici un anumit sport, indiferent cum se numeşte el, nu te gândeşti atât de departe şi nici nu ai cum. Ele vin pas cu pas, pregătindu-te fizic, dar în primul rând mental. Succesul poate să-ţi ia minţile. Eşecul, la fel. Mai ales la eşec, oamenii devin frustraţi şi răutăcioşi. Îi rod întrebările de genul, „de ce X poate şi eu nu am putut? Am avut aceleaşi condiţii”. Eu m-am ferit de fiecare dată de asemenea refugii. Niciodată nu m-am văzut campioană mondială sau olimpică. Toate aceste lucruri au venit ca un firesc al muncii pe care am depus-o atâta timp. Eu nu m-am visat nici Nadia, nici Iolanda Balaş Soter.

Întotdeauna mi-am dorit să fiu eu. N-am putut să copiez modelul nimănui. Asta spun tuturor. Încercaţi să fiţi voi înşivă! Nu vă mai întrebaţi de ce un alt om poate şi eu nu pot, de ce e omul acela mai bogat şi eu nu. Asta face diferenţa dintre oameni, până la urmă. Trebuie să ne găsim plăcerile în micile noastre pasiuni. Să nu ne uităm în ograda nimănui. Să ne uităm în pătrăţelul nostru şi să încercăm să fim mai buni cu noi înşine, mai buni decât ziua de ieri. Aşa am încercat să-mi ghidez şi viaţa de sportiv şi viaţa de azi.

Admir oamenii frumoşi, admir oamenii de succes, admir oamenii care au o poveste de spus. Dar nu numai pe ei. Admir un om simplu, de la ţară, a cărui satisfacţie este că a avut o recoltă bună şi a amunci pentru ea. Ei sunt un exemplu în viaţă, cum uneori nu ne imaginăm. Noi n-am putea trăi fără ei. Fiecare avem locul nostru bine stabilit în lume şi indiferent ce facem, chiar dacă pare banal, e un efort şi trebuie apreciat.

„Suma sacrificiilor trebuie să fie întotdeauna mai mare decât suma regretelor”

Gabriela Szabo coordonează patru proiecte de responsabilitate socială, care se desfăşoară la nivelul a 50 de ţări. Când a preluat proiectele, România era pe ultimul loc, iar astăzi suntem pe locul 17. Aşa cum o ştim,  nu se va lăsa până nu vom fi cei mai buni. Marii lideri ai lumii practică sportul, cei mai mari oameni de business au practicat sportul, aşa că îi încurajează pe toţi să-l practice, pentru că sportul are pentru fiecare cele mai frumoase lecţii de viaţă: disciplina, perseverenţa şi tenacitatea. Sportul te învaţă să nu renunţi niciodată la visul tău şi la dorinţa de a fi cel mai bun.

Pe ea a educat-o pentru viaţă încă de la 13 ani, când a început să practice atletismul şi mai apoi de la 15 ani, când a plecat din sânul familiei. A educat-o să fie disciplinată, să creadă în propriile ei forţe şi să treacă peste orice obstacol, să nu existe un obiectiv pe care să-l dorească şi să nu-l poată atinge. Pentru ea exista doar „nu vreau sau nu-mi pasă de acel lucru”. „Nu pot” nu a făcut parte din filosofia ei de viaţă. De aceea spune tuturor să-l scoată din vocabular. Ca să vezi că poţi trebuie să încerci. Are o vorbă pe care o reitereză: Suma sacrificiilor trebuie să fie întotdeauna mai mare decât suma regretelor. Mai bine să încerci să faci un lucru, decât să regreţi că nu l-ai făcut, căci un om cu regrete devine unul frustrat, care va încerca întotdeauna să dea vina pe altcineva.

2

Astăzi trăieşti visul cuiva. Fă în aşa fel ca mâine altcineva să trăiască visul tău!

La Cluj funcţionează de ceva vreme Organizaţia Tinerilor Medici, iar medicul rezident Dan Cristian Paul este sufletul incontestabil al acestor tineri entuziaşti şi credeţi-mă, nu e deloc una din multele organizaţii apărute în toate domeniile vieţii sociale, culturale, medicale. Dacă spun voluntariat poate că nu e de ajuns, aşa că am aşteptat la fosta bibliotecă a sectiei clinice de Ortopedie-Traumatologie  adulţi, devenită sală a asistenţilor universitari, să se încheie întâlnirea cu tinerii medici rezidenţi de acolo şi să stăm de vorbă. Îmi rămăsese în minte o ofertă atrăgătoare pentru medicii dentişti undeva, în paradisul Orientului Mijlociu.

Rep.: Cum de mai staţi voi, ca medici tineri în România?

Dan Cristian Paul: Poate să pară desuet, dar eu unul mă consider patriot de felul meu. La un moment dat, când puneam pe picioare organizaţia noastră, poate şi dintr-un reflex egoist m-am trezit că intru în panică. Mă gândeam că ajungem bătrâni şi dacă lăsăm sistemul să fie prost şi acţionăm cu aceeaşi indiferenţă precum mulţi înaintea noastră, nu va mai avea cine să ne trateze aşa cum ne-am dori şi va trebui să plecăm în străinătate.

Apoi mi-am dat seama că de fiecare dată când apare o problemă în societate, trebuie să apară şi un om care să o schimbe în bine,  aşa funcţionează. Este o vorbă după care mă ghidez care spune: „Astăzi trăieşti visul cuiva. Fă în aşa fel ca mâine altcineva să trăiască visul tău!”.

În primul rând trebuie să visezi, dar dacă nu iei atitudine, în conformitate cu visul tău, nu vor apărea schimbări niciodată. E prea egoist să gândesc în termenii: „Vreau să am o maşină mai bună decât am în România, lucrând în străinătate”, cel puţin din punct de vedere spiritual, până la urmă suntem fiinţe duale şi suntem mult mai mulţumiţi sufleteşte de noi în momentul în care reuşim să producem o schimbare în mediul în care trăim.

Aşa a pornit întreaga poveste şi nu cred că am să plec vreodată din ţară, decât ca să aduc know-how aici.

Rep.: Cum funcţionează OTM?

Dan Cristian Paul: OTM, Organizaţia Tinerilor Medici este o organizaţie pluridisciplinară, care oferă servicii medicale integrate în sistem de voluntariat. E o organizaţie nouă, care şi-a propus să schimbe imaginea despre medici în ochii pacienţilor. Vrem să arătăm că suntem oameni, că suntem supuşi greşelii, că putem face erori, dar suntem acolo pentru ei. Din acest punct de vedere, noi ca medici am încercat să ne arătăm deschişi faţă de fizioterapeuţi, farmacişti, asistenţi medicali, nutriţionişti, toate specialităţile care ne ajută în actul medical.

Aşa cum spunea, la un moment dat rectorul UMF, eu, ca medic, nu reprezint nimic în stradă. Eu, ca medic, sunt ceea ce sunt în clinică, alături de colegii mei medici, asistenţi, fizio-kineto-trerapeuţi, farmacişti şi bineînţeles de pacienţi.

Am pornit de la ideea de pluridisciplinaritate, iar componenţa organizaţiei este şi ea pluridisciplinară. Reuşim să-i oferim pacientului tot ceea ce are nevoie, odată ce se prezintă în clinica viitorului, ca să zic aşa. Anul trecut a avut loc un asemenea eveniment, „Trei zile de sănătate”, când am lansat prototipul conceptului nostru. Cu acea ocazie am acordat consultaţii pluridisciplinare după un anumit pattern.

Adică, pacinetul venea, i se făcea un screening medical, după ce se presupuneau anumite diagnostice. Mai departe, se prescria un tratament preliminar cu care pacientul mergea la farmacistul clinician  care eficientiza tratamentul. Urma nutriţionistul, care pentru a scădea cantitatea de medicamente, indica o anumită dietă specifică nevoilor pacientului. Finalul era al fizio-kineto-terapeutului, care orienta înspre mişcare şi oferea şansa la sănătate prin recuperare medicală. A fost mai mult un team-building pentru noi, dar în viitor, probabil că vor fi şi din punct de vedere social, evenimente concrete. Cu prima ediţie ne-am testat capacităţile echipei medicale. Acesta era conceptul şi ceea ce voiam să transmitem.

Majoritatea mebrilor organizaţiei sunt medici, aproape 50%, restul fiind o componenţă care fluctuează de stomatologi, farmacişti, nutriţionişti, fizio-kineto-terapeuţi, asistenţi medicali.

Rep.: Când poate intra un tânăr în OTM?

Dan Cristian Paul: Oricând. Nu există limite, noţiunea de tânăr e la nivel mental. Nu eşti niciodată prea tânăr şi nici prea bătrân, cronologic, ca să fii tânăr. Noţiunea de tânăr din denumirea organizaţiei noastre e, până la urmă, o chestiune de branding. Dacă noi am fi ieşit în stradă să spunem „ Medicii sunt altfel”, nu se modifica nimic la nivel conceptual. Pentru pacienţi, medicii sunt medici şi gata. Era nevoie de o noutate şi aceea este de tânăr medic. Nu neexperimentat, ci tânăr în concepţii, care să ofere încredere pacientului, să fie mai apropiat de pacient şi să vrea să rămână în ţară.

Medicii pleacă, dar tinerii medici nu. Medicii au un God complex, dar noi, ca tineri nu-l avem. Individul uman e o fiinţă imitativă, face ceea ce vede, nu neapărat ceea ce simte. Aşa că noi, ca tineri medici vrem să creăm un nou concept, pe care să-l imite ceilalţi de după noi şi să reuşim să facem schimbarea. E greu la început, până convingi 100 de oameni să meargă într-o direcţie, dar vine momentul schimbării, în care toată lumea se comportă ca primii 100. Vor fi necesari 10 ani, 15, 100. Poate nu reuşim niciodată, dar nu avem niciun motiv să nu încercăm.

Rep.: Când pleacă cineva din OTM?

Dan Cristian Paul: Nu ştiu, poate atunci când timpul nu-i mai permite să facă activităţi de voluntariat.

Rep.: Cum se obişnuiesc românii cu voluntariatul?

Dan Cristian Paul: Destul de bine, din ce în ce mai mult, iar la nivel de Cluj, în O.N.G.-uri, activităţile în regim de voluntariat ocupă din ce în ce o mai mare pondere. Există organizaţii mari cu voluntari, iar Primăria a promovat şi a susţinut asemenea activităţi cu asigurarea de fonduri. Organizaţiile sunt tot mai active, dar se întâmplă şi în cazul corporaţiilor sau al firmelor IT, care îşi încurajează angajaţii să se implice social ca voluntari în diverse acţiuni.

Rep.: Acesta este un exemplu bun pe care l-am preluat din străinătate. Acţiunea vostră se limitează la Cluj sau vă veţi extinde şi în afara oraşului înspre zona rurală?

Dan Cristian Paul: Suntem abia la început, dacă am pleca, ar fi ca şi cum n-am avea buletin, dar vrem deja să ne plimbăm în altă parte. Trebuie mai întâi să stăm pe lângă casă, să ne maturizăm ca organizaţie, să definitivăm un concept, să-l înţelegen noi mai întâi şi abia pe urmă să mergem mai departe şi să-i facem şi pe cei ce vor lucra împreună cu noi să-l înţeleagă, în zona rurală şi în alte oraşe. Încă un an ar trebui să stăm cuminţi, să repetăm evenimentele organizate anul trecut şi să acumulăm experienţe.

Rep.: Să vă antrenaţi împreună?

Dan Cristian Paul: Exact, să ne antrenăm, să ne rodăm împreună şi apoi să-i învăţăm şi pe alţii.

Rep.: Ca să desfăşori nişte activităţi medicale eficiente ai nevoie de multe. Cum se finanţează OTM?

Dan Cristian Paul: Nu e nevoie de fonduri foarte multe ca să faci voluntariat, dar există companii care ne ajută, avem susţinere din partea Primăriei, Universităţii de Medicină şi Farmacie, precum şi din partea membrilor, atunci când a fost nevoie. Ne stă alături Spitalul Judeţean de Urgenţă, în cea mai mare parte cu logistică, pentru că avem nevoie de aparatură şi de spaţii în care să ne desfăşurăm activităţile.

Să fii Columb

Rep.: De ce a-ţi avea nevoie, ca tineri medici entuziaşti, cu dorinţa de a munci, ca să vă simţiţi nu răsplătiţi, ci măcar ocrotiţi în interiorul graniţelor ţării?

Dan Cristian Paul: Nu ştiu de ce ar avea nevoie ceilalţi. Probabil că şi confortul financiar contează, dar, din punctul meu de vedere, cel mai important este ca ceva din ceea ce primeşti să te facă să te simţi medic. Ne dorim un statut al medicului rezident, o poziţie mai clară în ceea ce priveşte sistemul de sănătate, poate un sistem de educaţie mai bun al rezidentului, acestea sunt lucrurile cele mai importante. Aprecierea socială vine după toate acestea, iar mulţumirea personală porneşte tot de acolo. Trebuie să simţi că poţi să înveţi şi că poţi să îţi manifeşti în deplinătate profesia de medic. Acesta este punctul alfa şi de aici pornesc toate aspectele bune sau mai puţin.

Rep.: Unde simţiţi că ar trebui consolidat statutul de rezident, care e, cum spune românul, nici în car nici în căruţă?

Dan Cristian Paul: Legislaţia este aşa cu este acum. Împreună cu Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă intenţionăm să elaborăm un document-proiect de schimbare a acestui statut, prin  care să modificăm puţin curricula de rezidenţiat pe anumite specialităţi şi să se îmbunătăţească şi calitatea actului educaţional. E foarte important ca rezidentul să-şi găsească o activitate care să-l eficientizeze. În condiţiile actuale este greu pentru un medic primar sau specialist să lase un rezident să facă ceva practic, pentru că totul cade în responsabilitatea respectivului cadru cu experienţă.

Primul lucru care trebuie făcut ca să îmbunătăţeşti actul medical este să responsabilizezei medicul rezident, fapt care să-i confere o parte de praxis. Noi, ca rezidenţi, nu avem praxis deloc, putem fi doar parte. E adevărat că astfel nu participăm nici la un malpraxis, adică la un act medical greşit, dar asta nu ne pregăteşte şi nu ne responsabilizează.

Cred că ar fi mult mai util să putem fi implicaţi în acte medicale. Vrei să faci diferite activităţi? Dai un test, dovedeşti că poţi, ateşti într-un fel că eşti capabil de a face o consultaţie, de a stabili un diagnostic şi de a prescrie un tratament. Iar tu răspunzi pentru intervenţia pe care o faci, evident, sub supraveghere, dar până când nu va exista această responsabilizare, ca element esenţial în pregătirea noastră, nu cred că cineva îşi va pune munca de-o viaţă în folosul educaţiei şi de dragul rezidentului.

Rep.: Când ai ştiut sigur că vrei să devii medic?

Dan Cristian Paul: Nu ştiu dacă am vrut să fiu altceva vreodată.

Rep.: Şi atunci ce i-ai spune unui tânăr care şi-ar dori să urmeze studile la UMF?

Dan Cristian Paul: Nu ştiu ce i-aş spune acum, dar ştiu că după ce le-am spus unor elevi de la Bălcescu câte ceva despre cariera de medic, dintr-o sală de 150 de elevi, unde spuseseră la început că vreo 20 ar vrea să fie medici, la final au mai venit 20, miraţi că e chiar aşa de frumoasă cariera aceasta.

Pentru mine, a fi medic însemană aproape tot, îmi place ce fac şi nu pot spune decât lucruri pozitive. Probabil sunt foarte subiectiv, dar în momentul când vrei să nu te plictiseşti niciodată, când vrei să cunoşti lucruri care nu au fost descoperite încă, medicina este domeniul în care trebuie să fii. Orice alt loc te duce într-o latură în care oamenii au făcut ceva, iar tu înveţi ceea ce au făcut alţii. Medicina te face să ajungi în locuri nedescoperite încă, să fii Columb.

Din bătrâni se spune că vorba lungă este sărăcia omului. Nu pun la îndoială înţelepciunea dovedită de-a lungul veacurilor şi pun adesea alături tăcerea cea de aur şi asta e valabil în cele mai multe situaţii. Dar când e cazul avocatului, atunci trebuie să-i dăm Cezarului ce e al Cezarului şi lui Tudor Muşatesc răsturnarea proverbului. Pentru el, definiţia potrivită acestei meserii pe care cei mai dăruiţi o transformă în vocaţie este „Avocatul: vorbă lungă, bogăţia omului”. Şi câţi nu şi-au pus soarta, bunăstarea familiei, agoniseala de-o viaţă ori de generaţii în mâna şi priceperea unui avocat, chemat să îndrepte cu ştiinţa, ceea ce alţii au strâmbat cu viclenia şi răutatea?

Când toate calităţile se înmănunchiază sub auspiciile unei persoane care are puterea  de a le îmblânzi cu înţelepciune, îmi rămîne doar satisfacţia de a o provoca la dialog. Am păşit fără vestita sabie deasupra capului şi nici n-am tras cu ochiul înspre talerele balanţei, temându-mă de orbirea dreptăţii într-una din casele de avocatură clujene.

Portofoliul Cabinetului Av. dr. Doina Gherman  acoperă o plajă mare de activitate, de la drept civil/comercial până la drept penal. În ceea ce o priveşte pe doamna avocat Doina Gherman, formaţia ei de avocat este pe drept civil/comercial şi infracţiuni izvorând din zona comercială. Este vorba de legea Societăţilor Comerciale, din legi speciale, evaziuni fiscale, piaţă de capital, aşadar este vorba de o interdisciplinaritate. Desigur, cu timpul activitatea a fost extinsă şi în ceea ce priveşte infracţiunile de corupţie sau asimilate infracţiunilor de corupţie. Când ai un portofoliu de clienţi eşti obligat să ţii pasul cu problemele care se ivesc.

A predat Drept Internaţional Public, o materie foarte frumoasă, pe  care a încercat să o ţină dincolo de cursul scris. A încercat mereu să-i implice pe studenţi, să le ofere ceva nou, care să-i facă să gândească, să dezbată situaţii şi a făcut-o cu mare plăcere.  O fostă studentă ocupă azi exact aceeaşi catedră, teza ei de doctorat a fost o continuare a lucrării de licenţă pe care a îndrumat-o.  Alţii lucrează în diferite structuri internaționale. A lăsat în urmă ceva şi pentru unii asta înseamnă fericirea.

Tinerii sunt foarte buni, iar munca alături de ei este splendidă. Dacă ar fi să reproșeze ceva generaţiei tinere, singurul lucru ar fi o anumită agresivitate. Sunt un pic agresivi în gândire, în a scurtcircuita nişte etape, vor să ajungă la vârf fără să urce treaptă cu treaptă: este o generație ”grăbită” și asta poate fi și bine și rău. Le găsesc scuze şi le găsesc şi explicaţii. De aceea le-a atras mereu atenţia să se tempereze şi să urce pas cu pas. Ei trăiesc altfel timpurile noastre.

Societatea contemporană cultivă imaginea femeii care le face pe toate, aşa că am vrut să aflu mai întâi cum de a renunţat la componenta academică a activităţii sale profesionale.

Av.Dr. Doina Gherman: La un moment dat mi-am reevaluat priorităţile şi, din păcate, am renunţat la munca didactică, deși mi-a plăcut foarte mult munca la catedră. Aveam aproximativ 400 de studenţi împărţiţi în două serii. Deşi era acelaşi curs, erau studenţi care veaneau la ambele cursuri, aşa că aproape de fiecare dată sala era neîncăpătoare, interesul lor fiind bucuria mea.

Faptul că răspund de pregătirea tinerilor avocaţi stagiari este din nou un lucru care mă ţine în contact cu ei. Îi apreciez, realmente, îmi sunt dragi şi ei simt asta, răspund la dragoste cu dragoste. Îi percep ca fiind apropiaţi, deschişi.

Rep.: Vă place să creaţi discipoli, să vă asumaţi rolul de mentor?

Av.Dr. Doina Gherman: Faptul că tot timpul am stagiari şi toţi sunt tineri, vor să înveţe şi sunt ca un burete, înseamnă că îmi place, că altminteri nu aş face-o. E un fel de a dărui. Dar nu orice. E ca şi cum aş dăltui carate, șlefuind diamante: sunt excepționali și diferiți de generațiile trecute, au o altă gândire și o altă abordare. E o generaţie de tineri cu mintea ca un  evantai ori asta, pentru un avocat şi mă raportez aici la meseria mea, este extraordinar de important. Am un singur colaborator extern de vârsta mea, în rest toţi sunt tineri şi îmi place aşa.

Rep.: Ce îl atrage pe un tânăr la cariera de avocat?

Doina Gherman: Foarte multe. Înainte de a fi avocat, un tânăr își construiește o imagine a profesiei din afara ei, fiind influențat de literatură și cinematografie în percepția profesiei. Abia după ce intră în profesie realizează care sunt adevăratele ei valențe, conștientizând că este o profesie dăruită, fiind în slujba clientului. Sigur, clientul are sentimentul că a plătit un onorariu şi că i se face un serviciu. Dar nu vă puteţi imagina cum e ca cineva să-ţi lase problema şi tu să cauți și să găsești soluțiile legale. Sentimentul că eşti util, că este nevoie de tine ar fi suficient ca să vrei să fii avocat.

Ce te mai poate face să vrei să fii avocat?  E dincolo de rutină această profesie, chiar și atunci când este vorba de spețe identice sub aspectul obiectului ori cauzei. A avea o profesie dincolo de rutină este nemaipomenit, pentru că îţi dă o satisfacţie teribilă. Este dicolo de plictiseală, dincolo de a ajunge să te blazezi. Mereu trebuie să performezi, să vrei să ştii mai mult, să cauţi, să găseşti.

E ca în jocurile de construit. Vine un client cu o problemă. Cauţi jurisprudenţă, cauţi legislaţie. După ce le ai pe toate fişate, le aplici pe cazul tău, cauţi soluţii. Alegi acţiunea, selectezi procedura cea mai avantajoasă ori cea mai scurtă, cea mai puţin costisitoare pentru client. După ce ai pus toate elementele în ecuaţie şi ai reuşit să stabileşti varianta optimă pentru client faci dosarul. Îl depui la instanţă, administrezi probaţiunea, pledezi cauza în fața instanţei într-o manieră persuasivă. Partea adversă va încerca să facă acelaşi lucru. Deci trebuie să-ţi doreşti să fii mai bun, pentru ca ceea ce tu construieşti pe baza legislației și a probelor să conveargă către aflarea adevărului.

În practică, dreptul şi dreptatea nu se suprapun întotdeauna. De obicei, dreptatea este deasupra dreptului, iar dreptul, prin instituţiile sale, încearcă să ajungă la nivelul dreptăţii. De aceea cumpăna balanţei este când un pic în dreapta, când un pic în stânga.

A fi avocat înseamnă muncă foarte multă: muncă de informare, de documentare, de pregătire a dosarului, de redactare, de reprezentare ori asistare a clientului în fața instanțelor. Avem dosare pe care am muncit sute de ore fără nicio exagerare. După ce am terminat, am reluat dosarul şi tot am mai găsit chestiuni pe care am dorit să le reformulez. Şi-am făcut-o. Este o profesie solicitantă, cu o anumită duritate, dar utilă, frumoasă și dincolo de rutină.

Rep.: Legea ar trebui să fie o haină cu mărime universală, care să se potrivească tuturor?

Av.Dr. Doina Gherman: Legea este unică, dar se aplică pe caz şi situaţii. Parcă Iorga spunea că dacă legea nu este bună trebuie schimbată, dar tot lege este şi trebuie respectată. De altfel, ideea a fost preluată de Titulescu, pentru care legea era sfântă şi cât era în vigoare, trebuia aplicată, bună-rea.

Legea este unică, dar, din păcate, aplicarea ei în practică este uneori diferită, de aceea există tendința de uniformizare a practicii judiciare, tocmai pentru a elimina inconsecvențele în aplicarea legii.

Rep.:În ultima vreme oamenii acordă tot mai puţină importanţă detaliilor. Cât e de importantă o virgulă în cazul dumneavoastră, pentru un avocat?

Av.Dr. Doina Gherman: Prima regulă pentru un student care învaţă procedura civilă sau penală este rigoarea. În drept, dar nu numai, o virgulă poate să schimbe sensul. De la Voltaie încoace ştim asta, iar în drept, cu atât mai mult. Câtă vreme o virgulă poate să însemne schimbarea sensului, ea contează foarte mult. Iar în procedura de legiferare ar fi de dorit ca acest aspect să primeze. Atunci când noi facem propuneri de legi, în partea noastră de muncă de cercetare, suntem atenţi la fiecare detaliu. Nu sunt detalii, după mine, sunt lucruri majore. Desigur, am putea spune ,glumind, că în ziua de azi nici punctul nu mai este punct și nici virgula nu mai este virgulă.

Rep.:Aţi câştigat vreodată un proces printr-un asemenea viciu, legat de un semn de punctuaţie?

Av.Dr. Doina Gherman: Nu pot să spun că speculând în felul acesta legea aş fi câştigat un proces, dar interpretând norma legală au fost situaţii.

Rep.:Cum se câştigă, de fapt, un proces? Ce e  în spatele unui proces?

Av.Dr. Doina Gherman: Este impropriu spus „se câştigă un proces”. Dar în spatele unei reuşite e muncă multă, de documentare, de construcţie, de probaţiune, de persuasiune. Partea scrisă este foarte importantă. De aici, după ce tu ţi-ai încheiat rolul tău în actul de justiţie, urmează deliberarea, care aparţine judecătorului. Asta, dacă vorbim de faza de proces la instanţă, când acesta analizează şi dispune. Este foarte multă muncă în spatele unui proces.

Rep.:Se vorbeşte adesea în ultimul timp de constituţionalitatea sau neconstituţionalitatea unor decizii. Vi se pare că mai nou, oamenii se pricep  cu toţii nu doar la politică şi fotbal, ci şi la chestiuni juridice?

Av.Dr. Doina Gherman: Cred că oamenii au înţeles mai mult ca altă dată că au anumite drepturi şi încearcă să le valorifice, eu aşa văd acest lucru. Chiar privesc cu ochi buni demersul de a verifica prin prisma Constituţiei un text legal, pentru că orice lege trebuie să fie subordonată legii supreme, care este Constituţia.

Că se pricep sau nu la partea juridică, eu aş zice că în ultimul timp oamenii apelează foarte mult la profesionişti şi se adresează avocatului. Chiar firmele mari, care au o armată de jurişti, apelează şi la serviciile avocatului. Asta înseamnă că munca noastră spune ceva.

Rep.: Aţi păstrat în memoria afectivă vreun caz special?

Av.Dr. Doina Gherman: Memeoria afectivă e selectivă şi nu întotdeauna reţinem aspectele pozitive. În general, suntem tentaţi să le reţinem pe cele negative. Cele pozitive se uită repede, iar partea negativă a unui caz te marchează cel mai puternic emoţional.

Da, au existat cazuri spectaculoase, care pot să constituie categoric, fiecare dintre ele, un alt nivel. Poţi spune de fiecare dată că după o asemenea încercare juridică eşti la un alt nivel profesional. Sunt situaţii care te fac să fii mai bun, să urci, să performezi şi apoi te amprentează.

Cei mai mulţi oameni dăruiţi, care îşi fac din meserie o artă, mărturisesc faptul că anumite evenimente din parcursul lor profesional îi marchează foarte puternic şi învaţă mult din ele, dar omeneşte şi mai puţin profesional. Cu ce se încarcă un avocat?

Cu succesul pe care îl are la final. Nu vă puteţi imagina ce bucurie este când un caz este soluţionat favorabil. Nu se compară cu nimic. Poate actorul pe scenă, când simte energia publicului. Când clientul este fericit şi-l vezi radiind este extraordinar.

Dar este şi reversul, când ai pierdut un caz în care ai crezut, în care ai investit muncă, energie, timp, nu vă spun ce poate să simtă un avocat. Tind să cred că nu este mai supărat clientul decât avocatul, atât de tare te marcheaza un eşec. Şi atât de tare îţi doreşti, dacă există căi de atac să găseşti şi să aduci acel plus în calea de atac, care să ducă la aflarea adevărului și la restabilirea legalității încălcate.

0

Domnul Radu Mititean, președintele Clubului de Cicloturism Napoca, a oferit un interviu pentru Cluj Manifest în care a dezvăluit provocările pe care le întâmpină bicicliștii în Cluj-Napoca și ce poate fi îmbunătățit pentru a încuraja tot mai mulți clujeni să folosească bicicleta ca mijloc alternativ de transport.

Reporter:Considerați că infrastructura din Cluj este adaptată pentru bicicliști?

Radu Mititean: Nici pe departe. Ar fi nevoie de multe infrastructuri specifice pentru circulaţia şi parcarea bicicletelor (de exemplu piste de biciclete, contrasensuri deschise bicicletelor, rastele de tip U întors acoperite), sau unele nespecifice dar favorabile bicicliştilor (cum sunt de exemplu străzi cu regim de "Zona Rezidenţială" sau "Zona 30" real respectate şi amenajate în aşa mod că să forţeze respectarea restricţiilor de către şoferi) dar sunt puţine faţă de necesar, şi puţinele care există sunt de multe ori amplasate aiurea (vezi pistele de biciclete de pe străduţe periferice şi / sau cu trafic motorizat insignifiant, şi deci total nejustificabile obiective ex. pe str. Mureşului şi Oltului sau în zona Parcului Feroviarilor) şi / sau realizate cu grave deficienţe calitative (cea mai mare parte dintre piste, o parte din rastele).

R: Este proiectul Bike Sharing un succes? Ce îmbunătățiri sunt necesare?

RM: Componenta de piste de biciclete este un mare eşec, pentru că nici acum nu sunt realizate o parte din pistele preconizate, şi cele realizate au mari carenţe calitative încât sunt incomode şi chiar periculoase pentru biciclişti, plus că nu prea există continuitate şi amplasarea s-a făcut nu acolo unde era cea mai mare nevoie de ele, s-au făcut mai mult pentru a ieşi la statistică, la numărul de km, nu pentru a fi realmente folisite şi utile. Componentă de biciclete comunitare / bike-sharing are succes evident, şi e benefică, dar are şi ea mari carenţe de concepţie şi punere în practică. Numărul de staţii (circa 40) şi de biciclete (vreo 300) pentru un oraş precum Clujul este foarte puţin, şi deci la aşa dimensiune proiectul are valoare mai mult de educaţie / simbol / vizibilitate decât impact concret semnificativ pe mobilitatea urbană. Ca să le utilizezi trebuie să te duci la Primărie, să completezi o cerere, să ți se emită un card, și deci numai localnicii pot beneficia practic, si numai cei înregistrați. Sunt perioade de luni de zile în care nu se mai emit noi carduri, nimeni nu ştie dacă, unde şi când vor putea primi şi alte persoane interesate cadruri pentru utilizarea sistemului.

R: Este bicicleta un mijloc de transport suficient folosit de clujeni?

RM: Foarte puţin faţă de marele potenţial. La ora actuală nu există date statistice de încredere, dar o evaluare empirică indică un procent de mai puţin de 1% din modal share-ul de mobilitate urbană - procentul din deplasări făcute cu bicicletă în ansamblul deplasărilor cu distanţă semnificativă (deci excluzând cele până la colţul blocului la containerul de gunoi, sau cele până la buticul de la colţul străzii). Or, potenţialul atinge lejer 15-20% până în 2025-2030 dacă s-ar lua de către municipalitate măsurile necesare de infrastructură pt biciclete şi de gestiune a traficului motorizat ( mai mult probabil doar în combinaţie cu transport public, posibilitate ce acum nu există, că să se poată include cartierele de pe dealuri şi distanţele mai mari).

R: Sunt utilizabile pistele de biciclete amenajate în oraș?

RM: Ca utilizabilitate în sens strict tehnic, majoritatea sunt utilizabile în majoritatea timpului, mai puţin unele constant blocate de autovehicule ex. pe str. Donath aproape de intersecţia cu str. Miraslau, respectiv mai puţin iarnă după ninsori sau când se face polei, pentru că Primăria nu le curată, ba dimpotrivă, permite să se pună pe ele zăpadă înlăturată de pe trotuar sau carosabil. Problema este că deşi strict tehnic sunt utilizabile, sunt majoritatea neatractive, incomode şi chiar periculoase, pentru că aproape toate sunt prea înguste (normal o pistă are lăţime utilă minimă de 1,50 m pe sens olus spaţii de siguranţă laterale, sau minim 2,5 metri pentru dublu sens, sau mai largi la cele pentru flux ridicat şi / sau promenadă, cum ar fi cea de pe malul Someşului - alminteri nu poţi depăşi adecvat sau deloc un biciclist mai lent în faţă ta...), fără continuitate (încep nicăieri şi se termină nicăieri... mai ales la intersecţii se întrerup înainte de acestea şi lasă "în aer" biciclistul ), cu obstacole (guri de canal care nu sunt la nivel, sau cu fante în axul drumului, în loc să fie perpendiculare, gropi, stâlpişori îndoiţi, nisip, borduri etc.), fără spaţii de siguranţă suficiente (atât spre suprafeţele pe care circulă pietonii cât şi spre cele pe care circulă autovehiculele - încât e risc major de "portierare" - engl. "dooring" de ex. pistă de pe str. A.Iancu, de pe Horea), plasate nu pe axele de maxim interes ci pe unde a crezut Primăria că îi este mai comod ei, în periferie sau cu ocoluri şi aşa mai departe, încât de multe ori sunt de-a dreptul periculoase şi pentru biciclişti, pentru că dacă sunt marcate şi semnalizate că piste, legea obligă bicicliştii să le folosească, astfel că s-a ajuns ca mulţi biciclişti să evite intenţionat străzile unde s-au făcut aşa-zise piste de biciclete pentru ei.

R: Considerați că municipalitatea are o politică de infrastructură rutieră care să includă și bicicliștii, sau totul e la nivel declarativ?

RM: Dincolo de nivelul declarativ, are de facto o politică, dar fără repere clare, priorităţi, principii... se vede doar că în ultimii ani nu mai tratează subiectul că un moft şi au început să facă piste, doar că le fac aiurea şi transparenţă este practic zero în acest domeniu.

R:Care este scopul marșului pe care îl organizați în fiecare lună?

RM: Scopul principal al marşurilor lunare ale bicicliştilor clujeni este de creşte vizibilitatea lor, de a reaminti autorităţilor locale, publicului şi presei de nevoia promovării utilizării bicicletei că o componentă esenţială a mobilităţii urbane durabile şi alternativă viabilă la transportul automobilistic, alături de transportul în comun şi deplasarea pietonală. Scopul secundar este de a fi un prilej de contact, cunoaştere şi pedalare împreună a bicicliştilor clujeni, o ocazie de cunoaştere de noi trasee velourbane, de împărtăşire de opinii, de găsit colegi de excursii sau surse de echipament specific, de schimb de experienţă pe tema magazinelor şi service-urilor de biciclete şi alte teme de interes biciclistic.

R: Ce sugestii ați avea pentru încurajarea folosirii bicicletei ca mijloc alternativ de transport?

RM: Pentru autorităţile locale am propus o serie se măsuri pentru promovarea bicicletei în mediul rural. Printre care amintesc: acces în mijloacele de transport în comun, parcaje pentru biciclete prin realizarea unor rastele de calitate, parcaje publice acoperite şi păzite, parcaje publice în instituţiile publice, Benzi de ghidaj pentru biciclete, benzi comune pentru biciclete şi transportul în comun, Hărţi, ghiduri, broşuri cuprinzând infrastructuri şi servicii pentru biciclişti în oraşul în cauza, Asigurări opţionale antifurt pentru biciclete, la preţ rezonabil, Asigurări opţionale de accidente specifice pentru biciclişti, servicii de curierat rapid pe bicicletă, servicii de transport urban rapid de marfă până la 150 kg, alte livrări de bunuri şi servicii (depanatori, medici, instalatori etc.) care circulă cu bicicletă, transport de persoane (ricşe), recreaţie cu biciclete speciale (ciclotren, hidrobiciclete, ciclocarturi etc.) în special pentru copii, servicii publice pe bicicletă că factor de eficientă economică - poştă, poliţie, inspectori etc.

css.php

Sustine cel mai nou ziar din Cluj!

Daca ti-a placut siteul nostru si apreciezi munca depusa de noi, ajuta-ne cu un LIKE!