Propuneri concrete
Preşedintele Asociaţiei de Educaţie în Diabet a înaintat câteva propuneri de proiecte, cel mai important fiind cel legat de recunoaşterea educatorului în diabet. Începând de anul viitor vor începe specializări pentru asistentele medicale printr-un program naţional al Ordinului Asistenţilor. Problema este ce se va face cu persoanele care vor avea un program destul de complex de pregătire ca să-şi obţină diploma, adică echivalentul unui an universitar, ceea ce nu este deloc uşor.
După aceea trebuie găsită o poziţie profesională care, deocamdată cel puţin, nu există. În acest moment, în schemele de personal nu este dedicată o poziţie specială pentru asistenţii medicali specializaţi, cu o salarizare care ar trebui să fie distinctă. De la asta încolo, perspectivele ar fi mai bune. Pe de altă parte trebuie să existe o finanţare pentru activitatea de educaţie în schema spitalelor sau cumva, în contractul cu Casa Naţională de Asigurări de Sănătate. Altfel, ea va rămâne inclusă în aceste consultaţii standard de 15 minute, unde o educaţie structurată este absolut imposibilă.
Rep.: Aceste cursuri se vor desfăşura în cadrul Universităţii de Medicină ?
Dr. Cornelia Bala: Da, vor fi desemnate centre universitare de pregătire, în funcţie şi de numărul de persoane care vor dori să se înscrie, de disponibilitatea cadrelor din centrele universitare de a ţine aceste cursuri, pentru că vorbim de 210 ore de teorie pe an, ceea ce e foarte mult. Dar, sunt convinsă că vom găsi unul-două centre care să dorească să facă acest lucru.
Rep.: Dar din partea asistenţilor există interesul?
Dr. Cornelia Bala: În principiu da, există acest interes, dar nu-i uşor, pentru că presupune foarte mult timp în plus în pregătire şi dacă ar exista o perspectivă să ştie că se înrolează în acest program, dar la sfârşit înseamnă şi altceva decât o diplomă, ar însemna ceva. Dar mai avem timp şi poate că reuşim pentru la anul ceva, cu Casa Naţională de Asigurări, să includă educaţia ca procedură medicală terapeutică, în lista procedurilor pe care ei le finanţează şi care sunt nenumărate, adică n-ar fi nimic excepţional. Am cerut şi eu o finanţare rezonabilă, adică o procedură de complexitate medie, care anul acesta nu a fost aprobată, din motive pe care nu le cunoaştem pentru că nu ni s-au comunicat.
Rep.: Există genul acesta de specializări a asistenţilor medicali în străinătate? De unde aţi luat modelul? Este european, performant, viabil?
Dr. Cornelia Bala: Da. Acum, în ceea ce priveşte educaţia, în diabet situaţia nu e chiar aşa clară, nici în multe alte ţări europene, dar, oricum, e mai avansată decât la noi. Pentru că acolo un medic diabetolog are un buget de practică în urma colaborării cu Casa atât de confortabil, încât îşi permite să-şi angajeze o echipă, nu o singură asistentă, cum se întâmplă la noi. Şi aceste persoane specializate sunt angajate de către medici diabetologi, tocmai ca să crească calitatea îngrijirii pacienţilor cu diabet.
În momentul de faţă, această educaţie se face de către medic, şi fiind vorba de o afecţiune cronică se face o educaţie permanentă; fiecare schimbare de tratament sau schimbare de etapă necesită un nou tip de educaţie. Nu poţi să-l pregăteşti pe pacient de la început pentru toate situaţiile, şi atunci educaţia punctuală se face la fiecare momentîn parte. O face medicul în cabinet.
Sunt rare situaţiile de centre de diabet, cum este al nostru, care au asistente antrenate şi care dau din timpul lor liber, fără nicio recompensare şi care practic, ne ajută. Dar în cea mai mare parte a ţării, şi sunt în 90% din situaţiile de care vorbim, medicul face acest lucru. Asistenta educatoare ar prelua aceste aspecte şi ne-ar lăsa nouă timpul de a judeca doar medical partea de educaţie la recomandare. E un fel de nutiţionism. Şi în acest domeniu, implicarea nutriţioniştilor, a celor adevăraţi, care sunt absolvenţi de facultăţi, ne ajută, pentru că preiau partea de educaţie alimentară. Noi facem recomandările, ei preiau această parte.
Aspecte legislative
Asistenta educatoare în diabet preia partea de informaţie legată de diabet. Asta ar fi una din problemele cu care ne luptăm. Din punct de vedere legislativ, din nou sunt deja doi ani de când propunem modificări ale programului naţional de diabet legat de numărul de teste de automonitorizare a persoanelor care fac insulină, fie copii, fie adulţi. Există în acest moment ordinul în vigoare, preluat din ordinele anterioare, un număr de teste – 300 până la vârsta de 18 ani, pe trei luni. Când ai împlinit 18 ani şi o zi, devin 100 şi atunci copiii şi toate persoanele care au fost obişnuite şi care fac multiple doze de insulină pe zi, ar trebui, la modul teoretic, să-şi măsoare măcar trei glicemii pe zi, în condiţia în care au 300 pe trei luni, iar când împlinesc 18, au un test pe zi, restul trebuie să cumpere.
România e privilegiată la gratuitatea madicaţiei pentru diabet
Ne-am luptat foarte mult, şi asociaţiile de pacienţi, şi federaţia, şi societatea română, cu toată forţa care am avut-o, să încercăm să legăm acest număr de teste de numărul de administrări, deci numărul de administrări de insulină să fie egal cu numărul de teste pe zi pe care îl primeşte. N-am reuşit deocamdată. Şi este o altă mare provocare legislativă. Cam astea două ar fi în momentul de faţă, pentru că, din fericire, la noi în ţară, toată medicaţia e gratuită, suntem una din ţările privilegiate, şi alte modificări foarte mari nu am avea nevoie ca să ne îmbunătăţim.
Bine, în contextul general, nu vorbim de cum sunt văzute şi cum sunt plătite aceste servicii, pentru că sunt la fel la toţi medicii, nu fac diferenţă bolile cronice. Deşi am văzut un proiect de lege prin care la cei care se ocupă de anumite afecţiuni cronice se gândesc să schimbe modalitatea de judecată a actului medical în ambulator. Nu e vorba neapărat de un cost mai mare, ci de regândirea acelui „un pacient pe sfert de oră”, 28 maximum pe zi, de alocarea unui interval de timp mai generos şi binenţeles cu un cost modificat, pentru că se reduce preţul de decontare la jumătate. Diabetul nu făcea parte din acea listă, doar cele oncologice, afecţiunile psihiatrice. Este doar un proiect de lege, să vedem ce se va întâmpla.
De la Ziua Mondială a Diabetului la educaţie
Specializări pentru asistentele medicale din 2017
În fiecare an, în 14 noiebrie este marcată Ziua Mondială a Diabetului, la inițiativa Federației Internaționale de Diabet (IDF), cu sprijinul Organizației Mondiale a Sănătății. Cea mai mare campanie de informare asupra diabetului conţine, la nivel, mondial o serie de manifestări în care sunt implicate asociaţiile membre ale Federaţiei, pacienţi, furnizori de servicii medicale, cu scopul de a informa şi a implica publicul în maniere diverse asupra diabetului şi a numeroaselor aspecte legate de această afecţiune.
Un rol extrem de important în ceea ce priveşte diabetul şi ţinerea sub control, pe cât posibil, a manifestărilor conexe diabetului, îl are educaţia. Aici sunt implicaţi numeroşi factori, alături şi în beneficul pacientului şi tocmai de aceea a fost constituită o Asociaţie de Educaţie în Diabet, a cărei preşedinte este Şef de lucrări dr. Cornelia Badea, de la Centrul de Diabet al Spitalului Judeţean Cluj.
Propuneri concrete
Preşedintele Asociaţiei de Educaţie în Diabet a înaintat câteva propuneri de proiecte, cel mai important fiind cel legat de recunoaşterea educatorului în diabet. Începând de anul viitor vor începe specializări pentru asistentele medicale printr-un program naţional al Ordinului Asistenţilor. Problema este ce se va face cu persoanele care vor avea un program destul de complex de pregătire ca să-şi obţină diploma, adică echivalentul unui an universitar, ceea ce nu este deloc uşor.
După aceea trebuie găsită o poziţie profesională care, deocamdată cel puţin, nu există. În acest moment, în schemele de personal nu este dedicată o poziţie specială pentru asistenţii medicali specializaţi, cu o salarizare care ar trebui să fie distinctă. De la asta încolo, perspectivele ar fi mai bune. Pe de altă parte trebuie să existe o finanţare pentru activitatea de educaţie în schema spitalelor sau cumva, în contractul cu Casa Naţională de Asigurări de Sănătate. Altfel, ea va rămâne inclusă în aceste consultaţii standard de 15 minute, unde o educaţie structurată este absolut imposibilă.
Rep.: Aceste cursuri se vor desfăşura în cadrul Universităţii de Medicină ?
Dr. Cornelia Bala: Da, vor fi desemnate centre universitare de pregătire, în funcţie şi de numărul de persoane care vor dori să se înscrie, de disponibilitatea cadrelor din centrele universitare de a ţine aceste cursuri, pentru că vorbim de 210 ore de teorie pe an, ceea ce e foarte mult. Dar, sunt convinsă că vom găsi unul-două centre care să dorească să facă acest lucru.
Rep.: Dar din partea asistenţilor există interesul?
Dr. Cornelia Bala: În principiu da, există acest interes, dar nu-i uşor, pentru că presupune foarte mult timp în plus în pregătire şi dacă ar exista o perspectivă să ştie că se înrolează în acest program, dar la sfârşit înseamnă şi altceva decât o diplomă, ar însemna ceva. Dar mai avem timp şi poate că reuşim pentru la anul ceva, cu Casa Naţională de Asigurări, să includă educaţia ca procedură medicală terapeutică, în lista procedurilor pe care ei le finanţează şi care sunt nenumărate, adică n-ar fi nimic excepţional. Am cerut şi eu o finanţare rezonabilă, adică o procedură de complexitate medie, care anul acesta nu a fost aprobată, din motive pe care nu le cunoaştem pentru că nu ni s-au comunicat.
Rep.: Există genul acesta de specializări a asistenţilor medicali în străinătate? De unde aţi luat modelul? Este european, performant, viabil?
Dr. Cornelia Bala: Da. Acum, în ceea ce priveşte educaţia, în diabet situaţia nu e chiar aşa clară, nici în multe alte ţări europene, dar, oricum, e mai avansată decât la noi. Pentru că acolo un medic diabetolog are un buget de practică în urma colaborării cu Casa atât de confortabil, încât îşi permite să-şi angajeze o echipă, nu o singură asistentă, cum se întâmplă la noi. Şi aceste persoane specializate sunt angajate de către medici diabetologi, tocmai ca să crească calitatea îngrijirii pacienţilor cu diabet.
În momentul de faţă, această educaţie se face de către medic, şi fiind vorba de o afecţiune cronică se face o educaţie permanentă; fiecare schimbare de tratament sau schimbare de etapă necesită un nou tip de educaţie. Nu poţi să-l pregăteşti pe pacient de la început pentru toate situaţiile, şi atunci educaţia punctuală se face la fiecare momentîn parte. O face medicul în cabinet.
Sunt rare situaţiile de centre de diabet, cum este al nostru, care au asistente antrenate şi care dau din timpul lor liber, fără nicio recompensare şi care practic, ne ajută. Dar în cea mai mare parte a ţării, şi sunt în 90% din situaţiile de care vorbim, medicul face acest lucru. Asistenta educatoare ar prelua aceste aspecte şi ne-ar lăsa nouă timpul de a judeca doar medical partea de educaţie la recomandare. E un fel de nutiţionism. Şi în acest domeniu, implicarea nutriţioniştilor, a celor adevăraţi, care sunt absolvenţi de facultăţi, ne ajută, pentru că preiau partea de educaţie alimentară. Noi facem recomandările, ei preiau această parte.
Aspecte legislative
Asistenta educatoare în diabet preia partea de informaţie legată de diabet. Asta ar fi una din problemele cu care ne luptăm. Din punct de vedere legislativ, din nou sunt deja doi ani de când propunem modificări ale programului naţional de diabet legat de numărul de teste de automonitorizare a persoanelor care fac insulină, fie copii, fie adulţi. Există în acest moment ordinul în vigoare, preluat din ordinele anterioare, un număr de teste – 300 până la vârsta de 18 ani, pe trei luni. Când ai împlinit 18 ani şi o zi, devin 100 şi atunci copiii şi toate persoanele care au fost obişnuite şi care fac multiple doze de insulină pe zi, ar trebui, la modul teoretic, să-şi măsoare măcar trei glicemii pe zi, în condiţia în care au 300 pe trei luni, iar când împlinesc 18, au un test pe zi, restul trebuie să cumpere.
România e privilegiată la gratuitatea madicaţiei pentru diabet
Ne-am luptat foarte mult, şi asociaţiile de pacienţi, şi federaţia, şi societatea română, cu toată forţa care am avut-o, să încercăm să legăm acest număr de teste de numărul de administrări, deci numărul de administrări de insulină să fie egal cu numărul de teste pe zi pe care îl primeşte. N-am reuşit deocamdată. Şi este o altă mare provocare legislativă. Cam astea două ar fi în momentul de faţă, pentru că, din fericire, la noi în ţară, toată medicaţia e gratuită, suntem una din ţările privilegiate, şi alte modificări foarte mari nu am avea nevoie ca să ne îmbunătăţim.
Bine, în contextul general, nu vorbim de cum sunt văzute şi cum sunt plătite aceste servicii, pentru că sunt la fel la toţi medicii, nu fac diferenţă bolile cronice. Deşi am văzut un proiect de lege prin care la cei care se ocupă de anumite afecţiuni cronice se gândesc să schimbe modalitatea de judecată a actului medical în ambulator. Nu e vorba neapărat de un cost mai mare, ci de regândirea acelui „un pacient pe sfert de oră”, 28 maximum pe zi, de alocarea unui interval de timp mai generos şi binenţeles cu un cost modificat, pentru că se reduce preţul de decontare la jumătate. Diabetul nu făcea parte din acea listă, doar cele oncologice, afecţiunile psihiatrice. Este doar un proiect de lege, să vedem ce se va întâmpla.
Propuneri concrete
Preşedintele Asociaţiei de Educaţie în Diabet a înaintat câteva propuneri de proiecte, cel mai important fiind cel legat de recunoaşterea educatorului în diabet. Începând de anul viitor vor începe specializări pentru asistentele medicale printr-un program naţional al Ordinului Asistenţilor. Problema este ce se va face cu persoanele care vor avea un program destul de complex de pregătire ca să-şi obţină diploma, adică echivalentul unui an universitar, ceea ce nu este deloc uşor.
După aceea trebuie găsită o poziţie profesională care, deocamdată cel puţin, nu există. În acest moment, în schemele de personal nu este dedicată o poziţie specială pentru asistenţii medicali specializaţi, cu o salarizare care ar trebui să fie distinctă. De la asta încolo, perspectivele ar fi mai bune. Pe de altă parte trebuie să existe o finanţare pentru activitatea de educaţie în schema spitalelor sau cumva, în contractul cu Casa Naţională de Asigurări de Sănătate. Altfel, ea va rămâne inclusă în aceste consultaţii standard de 15 minute, unde o educaţie structurată este absolut imposibilă.
Rep.: Aceste cursuri se vor desfăşura în cadrul Universităţii de Medicină ?
Dr. Cornelia Bala: Da, vor fi desemnate centre universitare de pregătire, în funcţie şi de numărul de persoane care vor dori să se înscrie, de disponibilitatea cadrelor din centrele universitare de a ţine aceste cursuri, pentru că vorbim de 210 ore de teorie pe an, ceea ce e foarte mult. Dar, sunt convinsă că vom găsi unul-două centre care să dorească să facă acest lucru.
Rep.: Dar din partea asistenţilor există interesul?
Dr. Cornelia Bala: În principiu da, există acest interes, dar nu-i uşor, pentru că presupune foarte mult timp în plus în pregătire şi dacă ar exista o perspectivă să ştie că se înrolează în acest program, dar la sfârşit înseamnă şi altceva decât o diplomă, ar însemna ceva. Dar mai avem timp şi poate că reuşim pentru la anul ceva, cu Casa Naţională de Asigurări, să includă educaţia ca procedură medicală terapeutică, în lista procedurilor pe care ei le finanţează şi care sunt nenumărate, adică n-ar fi nimic excepţional. Am cerut şi eu o finanţare rezonabilă, adică o procedură de complexitate medie, care anul acesta nu a fost aprobată, din motive pe care nu le cunoaştem pentru că nu ni s-au comunicat.
Rep.: Există genul acesta de specializări a asistenţilor medicali în străinătate? De unde aţi luat modelul? Este european, performant, viabil?
Dr. Cornelia Bala: Da. Acum, în ceea ce priveşte educaţia, în diabet situaţia nu e chiar aşa clară, nici în multe alte ţări europene, dar, oricum, e mai avansată decât la noi. Pentru că acolo un medic diabetolog are un buget de practică în urma colaborării cu Casa atât de confortabil, încât îşi permite să-şi angajeze o echipă, nu o singură asistentă, cum se întâmplă la noi. Şi aceste persoane specializate sunt angajate de către medici diabetologi, tocmai ca să crească calitatea îngrijirii pacienţilor cu diabet.
În momentul de faţă, această educaţie se face de către medic, şi fiind vorba de o afecţiune cronică se face o educaţie permanentă; fiecare schimbare de tratament sau schimbare de etapă necesită un nou tip de educaţie. Nu poţi să-l pregăteşti pe pacient de la început pentru toate situaţiile, şi atunci educaţia punctuală se face la fiecare momentîn parte. O face medicul în cabinet.
Sunt rare situaţiile de centre de diabet, cum este al nostru, care au asistente antrenate şi care dau din timpul lor liber, fără nicio recompensare şi care practic, ne ajută. Dar în cea mai mare parte a ţării, şi sunt în 90% din situaţiile de care vorbim, medicul face acest lucru. Asistenta educatoare ar prelua aceste aspecte şi ne-ar lăsa nouă timpul de a judeca doar medical partea de educaţie la recomandare. E un fel de nutiţionism. Şi în acest domeniu, implicarea nutriţioniştilor, a celor adevăraţi, care sunt absolvenţi de facultăţi, ne ajută, pentru că preiau partea de educaţie alimentară. Noi facem recomandările, ei preiau această parte.
Aspecte legislative
Asistenta educatoare în diabet preia partea de informaţie legată de diabet. Asta ar fi una din problemele cu care ne luptăm. Din punct de vedere legislativ, din nou sunt deja doi ani de când propunem modificări ale programului naţional de diabet legat de numărul de teste de automonitorizare a persoanelor care fac insulină, fie copii, fie adulţi. Există în acest moment ordinul în vigoare, preluat din ordinele anterioare, un număr de teste – 300 până la vârsta de 18 ani, pe trei luni. Când ai împlinit 18 ani şi o zi, devin 100 şi atunci copiii şi toate persoanele care au fost obişnuite şi care fac multiple doze de insulină pe zi, ar trebui, la modul teoretic, să-şi măsoare măcar trei glicemii pe zi, în condiţia în care au 300 pe trei luni, iar când împlinesc 18, au un test pe zi, restul trebuie să cumpere.
România e privilegiată la gratuitatea madicaţiei pentru diabet
Ne-am luptat foarte mult, şi asociaţiile de pacienţi, şi federaţia, şi societatea română, cu toată forţa care am avut-o, să încercăm să legăm acest număr de teste de numărul de administrări, deci numărul de administrări de insulină să fie egal cu numărul de teste pe zi pe care îl primeşte. N-am reuşit deocamdată. Şi este o altă mare provocare legislativă. Cam astea două ar fi în momentul de faţă, pentru că, din fericire, la noi în ţară, toată medicaţia e gratuită, suntem una din ţările privilegiate, şi alte modificări foarte mari nu am avea nevoie ca să ne îmbunătăţim.
Bine, în contextul general, nu vorbim de cum sunt văzute şi cum sunt plătite aceste servicii, pentru că sunt la fel la toţi medicii, nu fac diferenţă bolile cronice. Deşi am văzut un proiect de lege prin care la cei care se ocupă de anumite afecţiuni cronice se gândesc să schimbe modalitatea de judecată a actului medical în ambulator. Nu e vorba neapărat de un cost mai mare, ci de regândirea acelui „un pacient pe sfert de oră”, 28 maximum pe zi, de alocarea unui interval de timp mai generos şi binenţeles cu un cost modificat, pentru că se reduce preţul de decontare la jumătate. Diabetul nu făcea parte din acea listă, doar cele oncologice, afecţiunile psihiatrice. Este doar un proiect de lege, să vedem ce se va întâmpla.
Pe străzile Londrei şi dedesubtul ei
Am circulat cu trenul, cu metroul, cu omnibuzul, cu maşinile turistice şi pe jos şi ceea ce am văzut a fost completat de fascinante legende ale oraşului, pe care vizitatori de toate naţiile şi de pe toate continentele le ascultă din căştile de unică folosinţă oferite. Pentru 25 de lire de persoană te poţi plimba în interiorul sau pe platforma elegantelor mijloace de transport turistice, care, pe câteva trasee, străbat aproape în întregime oraşul, de la este la vest şi de la nord la sud, depănând poveşti.
Aşa am aflat că întreaga Londră e ridicată pe un vast cimitir, fapt confirmat odată cu străpungerea adâncurilor pentru amenajarea vastei reţele de metrou subteran, unde, în anumite cazuri s-a renunţat la o linie dreaptă şi evident mai scurtă din cauza numeroaselor straturi de schelete suprapuse care ar fi trebuit îndepărtate.
Am admirat conţinutul bogat al informaţiilor oferite pe trasee turiştilor şi mai ales faptul că furnizorii de servicii nu s-au limitat la descrierea clădirilor şi a personajelor celebre care şi-au legat într-un fel sau altul existenţa de acestea, ci au condimentat expunerea cu legende şi fapte concrete, astfel încât călătoria în spaţiu, pe faţa brăzdată de apele Tamisei şi de drumurile printre clădiri vechi şi elegante, condimentate pe ici pe colo cu clădiri moderne, să semene cu o călătorie în timp, într-o bibliotecă, într-o arhivă aproape vie.
Există câteva locuri şi lucruri obligatorii, când e vorba de Londra: Palatul Buckingam, Palatul Parlamentului, Big Ben, London Eye, Turnul Londrei, Podul Londrei, Catedrala Westminster, Trafalgar Square, National Galery, cheiul Tamisei, Waterloo Station, Soho, fish&cips, bere, poridge, ceai, cabine telefonice roşii... Cu toţii ştim cum sună Big Ben ori un cimpoi, dar să fii acolo, să-i admiri frumuseţea, în timp ce-ţi spune de aproape ora exactă şi tu să rămâi mirat de cât de bine seamănă cu suvenirurile aduse de alţii şi pe care le credeai aurite excesiv, ori să aculţi „Amazing grace” cântat la cimpoi în timpul slujbei la Westmister, e o experienţă cu adevărat încântătoare.
O poveste cu maci
În imediata apropiere a impunătorului Big Ben şi a Palatului Parlamentului, străjuit pe o parte de apele cele îndelung răbdătoare aleTamisei, se află Westminster Abbey, cu Biserica Sf. Margaret aproape lipită de ea, formând un ansamblu absolut impresionant. Dincolo de elementele arhitectonice, de măiestria constructorilor, de frumuseţea vitraliilor, de eleganţa liniilor zvelte ce se aruncă spre cer cu eleganţă şi naturaleţe, stau rafinamentul şi sobrietatea cu care s-a intervenit în timp pentru restaurarea şi conservarea clădirilor.
Nimic strident la clădirile vechi, şi nu doar aici, ci în întreg oraşul, care, contrar aşteptărilor, este unul în care se construieşte ori se renovează în numeroase locuri. Şi plin de parcuri, de arţari şi platani, de semne ale recunoştinţei pentru trecut şi oamenii demni ai istoriei.
Mai era ceva ce ne-a impresionat la catedrală. Întregul spaţiu verde de pe cele două părţi ale zonei de acces din jurul ei era amenajat ca un imens, da, cimitir, de această dată la suprafaţă, cu delimitări succesive ale unor morminte fictive, cu gărduleţe cu maci roşii. Toate aveau câte o cruce simplă şi erau dedicate tuturor eroilor căzuţi în epoca modernă, pe diverse categorii: militari din diverse campanii şi arme, voluntari, civili, femei.
Este vorba de o iniţiativă a Legiunii Regale Britanice, care şi-a propus celebrarea a o sută de ani de la bătălia de la Somme, desfăşurată între 1 iulie şi 18 noiembrie 1916. În cadrul acestor manifestări s-au organizat expoziţii, comemorări ale victimelor şi diverse ceremonii de-a lungul întregului an. S-a adăugat o strîngere de fonduri prin vânzarea diverselor obiecte ce purtau ca însemn floarea roşie de mac, simbol al morţii.
Am văzut peste tot oameni ce purtau în piept floarea de mac, sub forma unor broşe simple, ce costau 3, 4 sau 5 lire, dar oferta era variată, mergând până la diverse bijuterii cu flori de mac roşii, roz sau vişinii, fluiere de infanterie, căni, farfurii, sacoşe, umbrele, caiete, ilustrate sau brelocuri. Toate fondurile astfel adunate sunt destinate să sprijine munca Legiunii Regale Britanice în efortul său de a se îngriji de forţele sale armate şi de familiile lor.
Scopul este să atingă suma de 500.000 de lire, pentru a-i ajuta pe cei vulnerabili financiar, pe cei care s-au izolat social sau emoţional, pe cei bolnavi, pe cei ce suferă de boli incurabile ori sunt cu dizabilităţi.
Aproape un sfert din cei sprjiniţi astăzi din aceste fonduri au mai puţin de 44 de ani, fie ei militari răniţi, văduve care au nevoie de suport financiar şi emoţional, veterani ce au nevoie de un mic ajutor pentru a-şi repara locuinţa sau a fi independenţi, veterani cu demenţă, ce trebuie asistaţi de partenerii lor ori viitori antreprenori care au nevoie de sfaturi şi asistenţă, copii ai militarilor activi ce au nevoie de o mică vacanţă.
Bârfa cea de toate zilele
Gurile rele spun că în spatele numeroaselor organizaţii ce derulează acţiuni caritabile stau mai mereu milionari şi că sumele destinate celor în nevoi se duc, în mare parte, pe averi personale ale acestora. Povestea asta seamănă al naibii de mult cu campania noastră pentru „Cuminţenia pământului” ori cu felul în care adulţii îşi trimit copiii pe stradă să cerşească pentru alcool, droguri şi alte asemenea. La urma urmelor, contează sentimentul înpăcării sufleteşti a celui care se simte alături de cel aflat în nevoi şi bagă mâna în buzunar pentru o cauză nobilă. „Cine dă, lui îşi dă” se spune, iar oferirea de hrană, apă, haine sau mângâiere celor întristaţi nu către ei o facem, ci direct către Hristosul cel din faţa noastră şi din noi înşine. 
Geneticianul și microbiologul Nettie Stevens, născută în Cavendish, în statul Vermont, în 7 iulie 1861 este responsabilă pentru descoperirea existenței cromozomului Y, cel care diferentiaza sexul masculin de sexul feminin. Observând cromozomii diferitelor insecte, Stevens a recunoscut pentru prima dată că diferențele observabile în cromozomi pot fi legate de cele observabile în sex.
În 1906 ea a făcut publică descoperirea sa. Gândacii de sex masculin produc două tipuri de spermatozoizi, unul cu un cromozom mare și unul cu un cromozom mic. Când spermatozoizii cu cromozom mare fertilizau ouăle, se produceau pui de sex feminin, iar când fertilizau ouăle spermatozoizii cu cromozom mic, se produceau descendenți de sex masculin. Acest model a fost observat la alte animale, inclusiv la om și a devenit cunoscut sub numele de sistemul de determinare a sexului XY. Edmund Wilson Beecher a făcut în mod independent, aceeași descoperire.
Nettie Stevens a fost una dintre primele femei americane recunoscute pentru contribuția lor la dezvoltarea științei. Cercetare ei a fost realizată la Bryn Mawr College. Cea mai înaltă realizare a fost cea în domeniul morfologiei experimentale, desfăşurată între anii 1905-1912. Ea a descoperit că la unele specii, cromozomii sunt diferiţi de la un sex la altul, utilizând observațiile de cromozomi la insecte . Descoperirea ei marchează prima observare că diferenţele cromozomiale pot fi legate de o diferență observabilă în atributele fizice ( în cazul de faţă dacă un individ este bărbat sau femeie ). Această descoperire a fost făcută în 1905. Pentru experimentele efectuate s-au folosit o serie de insecte. Ea a identificat cromozomul Y din viermele de făină (Tenebrio molitor) a dedus că baza cromozomilor sexuali depinde de prezența sau absența cromozomului Y.
Nettie Stevens a început cercetarea ei la treizeci de ani și a terminat cu un doctorat în 1903, extinzând cu succes domeniile geneticii, citologiei și embriologiei. 
