Clujul Elitelor și Valorilor

Cluj-Napoca 2017-05-02

Într-o atmosferă sărbătorească şi plină de emoţii s-a desfăşurat cel mai important eveniment al primăverii din domeniul sănătății, Gala Elitelor Medicale Transilvane.  Cu trofee, diplome, flori şi prinosul recunăştinţei a fost premiată, în prezenţa unui public numeros,  excelenţa din domeniul medical. Cei mai performanți medici, cele mai valoroase cadre universitare, dar și cei mai buni rezidenţi şi studenți au fost răsplătiţi pentru constanţa eforturilor, pentru calitatea cercetării şi nu în ultimul rând, pentru devotamentul lor faţă de pacienți.

Dacă la prima ediţie a acestui eveniment s-a avut în vedere elita medicală clujeană, la cea de-a doua ediție ne-am propus să extindem aria la nivelul Transilvaniei, centre medicale ca Târgu-Mureş, Sibiu, Timişoara sau Oradea dovedind de-a lungul anilor că pot susţine un ritm intens al cercetării şi al calităţii actului medical și academic.

Domeniul sănătății merită din plin o asemenea sărbătoare a excelenței, mai ales la Cluj-Napoca, un centru medical puternic, iar acest minunat eveniment nu s-ar fi întâmplat fără ambiţia unui om deosebit.

Partenerii Galei

Partenerii fără de care Gala Elitelor Medicale Transilvane eveniment nu ar fi putut avea loc au fost NTT Data, Fundația Transilvania Leaders, Organizația Tinerilor Medici, Asociația Română a Farmaciștilor Clinicieni, Codrean, Iusco, Jucan- Societate civilă de avocați, Worwag Pharma, Ropharma, Terapia, Renault, Nissan, RMB Interauto,  Spitalul Sf. Constantin, Fares, Alphega, Syntergy, Innotech, Turnătoria Metalul, Asociația Patronilor și Meseriașilor Cluj, Magnolia, Farmec, Domeniile Sâmburești, Aqua Carpatica, Sindicatul „Solidaritatea Sanitară” Cluj, Asociația de Podiatrie, Coral, Brantner, Neon Lightning.

După o zi efervescentă cu simpozioane şi conferinţe, seara de 27 aprilie a aşternut covorul roşu în faţa excelenţei. Au primit trofeele din mâna fermecătoarei Adelina Chişu 32 dintre cei mai performanţi membrii ai lumii medicale transilvane.

Hollywoodul medical pentru România va fi de anul viitor aici, la Cluj

Unul din laureaţii primei ediţii a Galei Elitelor Medicale, cel care a făcut din Cluj un important centru al Urologiei româneşti, Profesorul Universitar Doctor Ioan Coman a fost invitat să aducă mesajul laureaţilor 2016 ai acestui eveniment.

„ Este o onoare pentru mine să stau lângă dumneavoastră, toţi în această seară specială. Aşa cum aţi văzut şi eu am emoţii, aşa cum toţi cei ce au vorbit înain tea mea au avut.

Elitele sunt obişnuite mai mult să muncească şi mai puţin să primească premii. De aceea au transpirat şi au ajuns în faţa dumneavoastră, celor care nefiind îmbrăcaţi în halate albe şi nefăcând parte direct din această armată care luptă cu viaţa şi cum moartea să redea speranţa şi sănătatea oamenilor, aţi ales să apreciaţi valoarea acestei armate. Astăzi au fost premiaţi câţiva medici din Ardeal. Câştigul este al acelei categorii de oameni care astăzi e  aici şi a acelor mulţi care muncesc în tăcere pentru  ca viaţa pacienţilor să fie salvată.

E o idee extraordinară, anul trecut au fost premiaţi mai mulţi clujeni. Nu credeam că veţi avea energia să cintinuaţi, să perseveraţi şi acum să premiaţi elita medicală din Transilvania, dar mă bucur enerm pentru această performanţă şi am încredere că mergând pe aceeaşi linie, Hollywoodul medical, anul viitor, pentru România va fi aici, la Cluj. Vă doresc mult succes!

Marele trofeu al  Galei Elitelor Medicale

Premiul pentru excelenţă în medicină i-a revenit celui care și-a racordat întregul parcurs profesional exclusiv la superlativ absolut: Medic primar, supraspecializat în chirurgie oncologică şi ginecologie oncologică, cu un masterat în Managementul serviciilor de sănătate, doctor în ştiinte medicale, șeful disciplinei de Chirurgie Oncologica si Ginecologie Oncologică și Rector al Universităţii de Medicină şi Farmacie „Iuliu Haţieganu” Cluj-Napoca, Prof. Dr. Alexandru Irimie. Deoarece nu a putut fi prezent, premiul a fosr preluat de Conf.Univ.Dr. Patriciu Achimaş-Cadariu.

„ Vă mulţumesc în numele domnului profesor Irimie, Rectorul Universităţii din Cluj şi nu puţin lucru, maestrul meu în chirurgie. Sunt convins că nu doar viziunea despre care vorbeam, dar şi eforturile ultimilor ani sunt recunoscute şi aş menţiona doar cele două institute de cercetare care au apărut în ultimii ani. Aici metrica ne ajută foarte mult: vă rog să căutaţi Universitatea de Medicină din Cluj în toate clasamentele internaţionale: veţi vedea, peste tot este pe primul loc. Aceasta se datorează, cu siguranţă, şi domnului rector şi întregii echipe. Vă mulţumesc încă o dată în numele domniei sale!”

Ioan Geană, organizatorul şi iniţiatorul acestui eveniment s-a declarat fericit că a reuşit organizarea cele-i de-a doua ediţii a acestei gale, prilej unic de exprimare a recunoştinţei faţă de arta medicală, fără de care nicio altă activitate umană nu ar fi posibilă.

„Ştiinţa medicală este o artă în slujba căreia s-au angajat, de-alungul timpului, discipolii lui Hippocrate. Lor le revine meritul de a experimenta, de a dovedi şi afla soluţii eficiente.

De ce la Cluj  Gala Elitelor Medicale?

 În Transilvania a inceput sa se inchege la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului XX o şcoală de medicină,cand tinerii ardeleni s-au format profesional in universitati de elita, cele mai frecventate fiind cele din Cluj, Budapesta şi Viena.

La Cluj s-a efectuat prima ovarectonomie din Transilvania şi una dintre primele nefrectomii din Europa. Spitalul de psihiatrie din Sibiu era, la acea vreme, cel mai mare din spaţiul sud estului european. Balneologia s-a dezvoltat remarcabil, tehnicile terapeutice au devenit tot mai avansate. Staţiunile balneoclimaterice ale Transilvaniei au demonstrat faptul că periferia poate concura centrul.

E în natura noastră să ne autodepășim, să ne dorim să fim mai buni în fiecare zi. E o competiție cu noi înșine, care naște evoluție și plusvaloare socială. Cei care au fost prezenți la evenimentul nostru sunt exemple ale naturii umane perfecționiste. Cei care au vorbit la conferințe, cei care au învățat de la ei, cei care au fost premiați, participanți, invitați. Fiecare om prezent la Gala Elitelor Medicale a fost acolo pentru că își dorește să învețe, să fie mai bun, să-i sărbătorească pe cei mai buni. Dacă vom reuși să creăm o mică parte dintr-o lume mai bună, înseamnă că scopul nostru a fost atins. Sunt mândru şi onorat că am reuşit să dezvolt Gala Elitelor Medicale Transilvane, extinzându-ne în acest an aria la nivelul Transilvaniei, şi să celebrăm împreună excelenţa medicală, oameni valoroşi care au fost premiaţi şi care merită toată stima şi aprecierea noastră!

Comunitatea transilvană datorează enorm minunaţilor medici

Boala rămâne o constantă a istoriei, iar înfruntarea acesteia o dovadă a faptului că omul nu va înceta să spere în “tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”. Cred ca este o provocare pentru elitele medicale, indiferent de vremuri.

Gala Elitelor Medicale Transilvane vine sa omagieze rezultatele de excepţie ale medicilor ardeleni, recunoscute în ţară şi străinătate. Comunitatea transilvană datorează enorm minunaţilor medici care prin dăruire, profesionalism, inovaţie şi curaj au dus renumele medicinii transilvane în întreaga lume.

Dați-mi voie să felicit călduros premianții și să mulțumesc partenerilor, precum și tuturor celor care au muncit pentru acest eveniment.

Acum, că cea de-a doua ediție se apropie de final, aș vrea să vă invit de pe acum la cea de-a treia ediție a Galei Elitelor Medicale, pentru care de mâine încep pregătirile.

Vă doresc mult succes în activitaea dumneavoastră și vă asigur că brandul Clujul Elitelor și ziarul ClujManifest vă sunt și vă vor fi mereu aproape” a mai spus Ioan Geană, extrem de atent la lumea medicală românească.

Performanță și inovație în domeniul medical

La categoria Performanță și inovație în domeniul medical au fost distinşi cu trofeul şi diploma Galei Elitelor Medicale Transilvane 2017 doctor Bogdan Petruţ, de la Institutul Oncologic Prof. Dr. Ion Chiricuţă, dr.Nicolae Crişan, şef de lucrări, care conduce secţia de Urologie a Spitalului Municipal Cluj-Napoca, doctorul Marcel Rad de la Clinica Endoplus, Doctorul Bogdan Moldovan, Sef al Secției de Chirurgie Generală în cadrul Spitalului Sf. Constantin din Brasov, echipa de urologie din cadrul Centrului de Excelență în Chirurgia Robotică, Spitalul Sf. Constantin Brașov, medic primar neonatolog la Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Sibiu.

Au mai fost premiaţi la acestă categorie Conf. univ. dr. Victoria Bîrluțiu, șef al Secției Clinice Boli Infecțioase din cadrul Spitalului Județean Sibiu, dr. Ioan Dănuț Cocoi, medic specialist în Medic Primar în Cardiologie la Spitalul Judeţean de Urgenţă Bistriţa, doctor Ileana Forfotă, medic de familie la Bistriţa, dr. Andrei Mureșan de la Spitalului Județean de Urgență "Dr. Constantin Opriș" Baia Mare, Șeful Secției de  Anestezie și Terapie Intensivă, Şeful de lucrări Dr. Daniel Porav de la Secţia Clinică de Urologie a Spitalului Judeţean Mureş, doctor Monica Măgherușan,  Medic primar cardiolog în cadrul Institutului Inimii „Niculae Stăncioiu” Cluj Napoca, Asistenta şefă Corina Mureşan de la Spitalului Clinic Municipal Cluj-Napoca.

Educaţie şi cercetare în domeniul medical

O altă categorie răsplătită cu această ocazie a fost Educaţia şi cercetarea în domeniul medical.

Laureaţii au fost medici de importanţi, al căror nume este rostit cu recunoştinţă de pacienţi, cu admiraţie de colegi şi cu profund respect de studenţii şi medicii formaţi de domeniile lor: Profesorului Univ.Dr. Mihaela Băciuț - medic primar în cadrul Clincii de Chirurgie Cranio-Maxilo-Facială a Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă Cluj, şef disciplină Chirurgie şi implantologie maxilo-facială în cadrul UMF „Iuliu Haţieganu”, Conf.Univ.Dr. Patriciu Achimaş-Cadariu,  medic primar de ginecologie oncologică şi chirurgie oncologică.

Trofeul a fost acordat şi Profesorului Universitar Dr. Marius Roman de la Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca, Conf.univ.dr. Ciprian Brisc, şeful Secţiei clinice de Gastroenterologie a Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă Oradea, dr. Monica Sabău, medic primar neurolog şi şef  de secţie la Spitalul Clinic Judetean de Urgenta Oradea, Conferenţiar Universitar Dr. Dan Eniu, Medic primar chirurgie generală, Chirurgie oncologică şi gineco – oncologie de la Institutul Oncologic Prof. Dr. Ion Chiricuţă, Profesor Universitar Dr. Marcel Tanțău, șeful Departamentului de endoscopie digestivă din cadrul Institutului Regional de Gastroenterologie și Hepatologie Cluj-Napoca, Prof.Univ. Dr. Monica Acalovschi, şeful Clincii de Gastroenterologie de la Institutului Regional „Prof. Dr. Octavian Fodor”.

Gala Elitelor Medicale Transilvane a acordat distincţii pentru întreaga activitate medicală

Nu puteau lipsi premiile pentru întreaga activitea în domeniul medicale, adresate şi în acest an unor personalităţi remarcabile: Profesor Univ.Dr. Gheorghe Tomoaia,  Medic Primar  Ortopedie – Traumatologie, profesor Nicolae Hâncu, Membru titular al Academiei de ştiinţe Medicale din Romania, Membru de onoare al Academiei Romane, Profesor Universitar Doctor Silviu Albu, de la  Spitalul Universitar C.F. Cluj-Napoca, Profesor Universitar Dr. Constantin Copotoiu – Preşedintele Senatului UMF Târgu Mureș, Prof.Univ.Dr. Benedek Imre, şeful Clinicii de Cardiologie din Spitalul Clinic Judetean de Urgenţă Mureş, Prof.Univ.Dr. Oliviu Pascu, de la actualului Institut Regional de Gastroenterologie şi Hepatologie „Prof. Dr. Octavian Fodor”.

Premiul pentru  management si dezvoltare medicală a fost acordat doctorului Mihai Pandrea, directorul Spitalului Municipal Dej, a cărui prezenţă la Cluj a fost dublată de un film de prezentare a spitalului şi a realizărilor excepţionale ale colectivului din această unitate medicală model.

La categoria - Tinerii de azi, medicii de mâine, rezidentul anului a fost desemnat doctorul  Răzvan Couți , absolvent al şcolii de medicină clujene, actualmente medic rezident urolog în anul 5, în echipa Prof. univ. dr. Ioan Coman, iar Studentul anului  a fost desemnat Robert Simon, de la Universitatea de Medicină şi Farmacie „Iuliu Haţieganu”. A fost premiat în cadrul galei şi cel mai bun proiect medical care a aparţinut Organizaţiei Tinerilor Medici.

   

Cel mai important eveniment al primăverii din domeniul sănătății, Gala Elitelor Medicale Transilvane, va avea loc pe 27 aprilie, la Grand Hotel Napoca. Aflat la a doua ediție, evenimentul își dorește să devină o tradiție pentru lumea medicală transilvană și un reper al excelenței într-un domeniu atât de vital pentru societatea românească.

În cadrul galei, cei mai performanți medici, cele mai valoroase cadre universitare, dar și cei mai buni rezidenți și studenți vor fi răsplătiți pentru constanța eforturilor, pentru calitatea cercetării și nu în ultimul rând pentru devotamentul lor față de pacienți. Gala elitelor medicale transilvane este o sărbătoare a excelenței, ce va premia 30 de reprezentanți de onoare ai lumii medicale transilvane, în fața unei asistențe compusă din personalități ale domeniului sănătății, oameni de afaceri și jurnaliști.

Gala Elitelor Medicale Transilvane- educaţie şi sărbătoare

Pe lângă decernarea premiilor, evenimentul are și un rol educativ. Astfel, în prima parte a zilei se vor desfășura conferințele pe temele „Etică și malpraxis în domeniul medical” și „Managementul unor afecțiuni alergice”, susținute de profesioniști în domeniu pentru oricine dorește să-și lărgească spectrul informațional în aceste arii de interes.

Urmându-și tradiția de implicare în comunitatea locală, NTT DATA Romania devine Partener de Onoare al evenimentului. Compania are în centrul valorilor respectul pentru comunitatea din care face parte și este o prezență activă în viața cetății, prin susținerea diverselor proiecte și evenimente socio-culturale. Unul din domeniile în care NTT DATA se implică activ este sănătatea.

Promovarea de către NTT DATA a ideii de profesionalism şi performanţă în sănătate înseamnă, de fapt, un proces prin care se oferă individului, dar şi colectivităţii în marele ei ansamblu, posibilitatea de a-şi creşte controlul asupra determinanţilor sănătăţii şi, prin aceasta, de a-şi îmbunătăţi starea proprie de sănătate.

Promovarea mecanismelor solide, pe care se poate fundamenta ideea de sănătate a comunităţii, reprezintă, aşadar, o strategie prioritară a brandului NTT DATA de încurajare a politicilor de sănătate publică cu responsabilitatea socială. Scopul lor vizează asigurarea, în viitor, a unor condiţii mai bune pentru depăşirea tuturor necesităţilor stringente cu care se confruntă comunitatea locală şi naţională deopotrivă.

“Mă bucur să putem sprijini în continuare comunitatea în care trăim. Această abordare, de deschidere către societate, reprezintă pentru noi, dincolo de o dorinţă transparentă de implicare, şi un mod de a ne manifesta recunoștința faţă de comunitatea din care facem parte, cea care de-a lungul celor 17 ani de experienţă ne-a oferit încrederea faţă de întreaga noastră sferă de activitate”, declara de curând in propriul raport CSR al companiei, Daniel Metz, CEO NTT DATA România.

     

Din bătrâni se spune că vorba lungă este sărăcia omului. Nu pun la îndoială înţelepciunea dovedită de-a lungul veacurilor şi pun adesea alături tăcerea cea de aur şi asta e valabil în cele mai multe situaţii. Dar când e cazul avocatului, atunci trebuie să-i dăm Cezarului ce e al Cezarului şi lui Tudor Muşatesc răsturnarea proverbului. Pentru el, definiţia potrivită acestei meserii pe care cei mai dăruiţi o transformă în vocaţie este „Avocatul: vorbă lungă, bogăţia omului”. Şi câţi nu şi-au pus soarta, bunăstarea familiei, agoniseala de-o viaţă ori de generaţii în mâna şi priceperea unui avocat, chemat să îndrepte cu ştiinţa, ceea ce alţii au strâmbat cu viclenia şi răutatea?

Când toate calităţile se înmănunchiază sub auspiciile unei persoane care are puterea  de a le îmblânzi cu înţelepciune, îmi rămîne doar satisfacţia de a o provoca la dialog. Am păşit fără vestita sabie deasupra capului şi nici n-am tras cu ochiul înspre talerele balanţei, temându-mă de orbirea dreptăţii într-una din casele de avocatură clujene.

Portofoliul Cabinetului Av. dr. Doina Gherman  acoperă o plajă mare de activitate, de la drept civil/comercial până la drept penal. În ceea ce o priveşte pe doamna avocat Doina Gherman, formaţia ei de avocat este pe drept civil/comercial şi infracţiuni izvorând din zona comercială. Este vorba de legea Societăţilor Comerciale, din legi speciale, evaziuni fiscale, piaţă de capital, aşadar este vorba de o interdisciplinaritate. Desigur, cu timpul activitatea a fost extinsă şi în ceea ce priveşte infracţiunile de corupţie sau asimilate infracţiunilor de corupţie. Când ai un portofoliu de clienţi eşti obligat să ţii pasul cu problemele care se ivesc.

A predat Drept Internaţional Public, o materie foarte frumoasă, pe  care a încercat să o ţină dincolo de cursul scris. A încercat mereu să-i implice pe studenţi, să le ofere ceva nou, care să-i facă să gândească, să dezbată situaţii şi a făcut-o cu mare plăcere.  O fostă studentă ocupă azi exact aceeaşi catedră, teza ei de doctorat a fost o continuare a lucrării de licenţă pe care a îndrumat-o.  Alţii lucrează în diferite structuri internaționale. A lăsat în urmă ceva şi pentru unii asta înseamnă fericirea.

Tinerii sunt foarte buni, iar munca alături de ei este splendidă. Dacă ar fi să reproșeze ceva generaţiei tinere, singurul lucru ar fi o anumită agresivitate. Sunt un pic agresivi în gândire, în a scurtcircuita nişte etape, vor să ajungă la vârf fără să urce treaptă cu treaptă: este o generație ”grăbită” și asta poate fi și bine și rău. Le găsesc scuze şi le găsesc şi explicaţii. De aceea le-a atras mereu atenţia să se tempereze şi să urce pas cu pas. Ei trăiesc altfel timpurile noastre.

Societatea contemporană cultivă imaginea femeii care le face pe toate, aşa că am vrut să aflu mai întâi cum de a renunţat la componenta academică a activităţii sale profesionale.

Av.Dr. Doina Gherman: La un moment dat mi-am reevaluat priorităţile şi, din păcate, am renunţat la munca didactică, deși mi-a plăcut foarte mult munca la catedră. Aveam aproximativ 400 de studenţi împărţiţi în două serii. Deşi era acelaşi curs, erau studenţi care veaneau la ambele cursuri, aşa că aproape de fiecare dată sala era neîncăpătoare, interesul lor fiind bucuria mea.

Faptul că răspund de pregătirea tinerilor avocaţi stagiari este din nou un lucru care mă ţine în contact cu ei. Îi apreciez, realmente, îmi sunt dragi şi ei simt asta, răspund la dragoste cu dragoste. Îi percep ca fiind apropiaţi, deschişi.

Rep.: Vă place să creaţi discipoli, să vă asumaţi rolul de mentor?

Av.Dr. Doina Gherman: Faptul că tot timpul am stagiari şi toţi sunt tineri, vor să înveţe şi sunt ca un burete, înseamnă că îmi place, că altminteri nu aş face-o. E un fel de a dărui. Dar nu orice. E ca şi cum aş dăltui carate, șlefuind diamante: sunt excepționali și diferiți de generațiile trecute, au o altă gândire și o altă abordare. E o generaţie de tineri cu mintea ca un  evantai ori asta, pentru un avocat şi mă raportez aici la meseria mea, este extraordinar de important. Am un singur colaborator extern de vârsta mea, în rest toţi sunt tineri şi îmi place aşa.

Rep.: Ce îl atrage pe un tânăr la cariera de avocat?

Doina Gherman: Foarte multe. Înainte de a fi avocat, un tânăr își construiește o imagine a profesiei din afara ei, fiind influențat de literatură și cinematografie în percepția profesiei. Abia după ce intră în profesie realizează care sunt adevăratele ei valențe, conștientizând că este o profesie dăruită, fiind în slujba clientului. Sigur, clientul are sentimentul că a plătit un onorariu şi că i se face un serviciu. Dar nu vă puteţi imagina cum e ca cineva să-ţi lase problema şi tu să cauți și să găsești soluțiile legale. Sentimentul că eşti util, că este nevoie de tine ar fi suficient ca să vrei să fii avocat.

Ce te mai poate face să vrei să fii avocat?  E dincolo de rutină această profesie, chiar și atunci când este vorba de spețe identice sub aspectul obiectului ori cauzei. A avea o profesie dincolo de rutină este nemaipomenit, pentru că îţi dă o satisfacţie teribilă. Este dicolo de plictiseală, dincolo de a ajunge să te blazezi. Mereu trebuie să performezi, să vrei să ştii mai mult, să cauţi, să găseşti.

E ca în jocurile de construit. Vine un client cu o problemă. Cauţi jurisprudenţă, cauţi legislaţie. După ce le ai pe toate fişate, le aplici pe cazul tău, cauţi soluţii. Alegi acţiunea, selectezi procedura cea mai avantajoasă ori cea mai scurtă, cea mai puţin costisitoare pentru client. După ce ai pus toate elementele în ecuaţie şi ai reuşit să stabileşti varianta optimă pentru client faci dosarul. Îl depui la instanţă, administrezi probaţiunea, pledezi cauza în fața instanţei într-o manieră persuasivă. Partea adversă va încerca să facă acelaşi lucru. Deci trebuie să-ţi doreşti să fii mai bun, pentru ca ceea ce tu construieşti pe baza legislației și a probelor să conveargă către aflarea adevărului.

În practică, dreptul şi dreptatea nu se suprapun întotdeauna. De obicei, dreptatea este deasupra dreptului, iar dreptul, prin instituţiile sale, încearcă să ajungă la nivelul dreptăţii. De aceea cumpăna balanţei este când un pic în dreapta, când un pic în stânga.

A fi avocat înseamnă muncă foarte multă: muncă de informare, de documentare, de pregătire a dosarului, de redactare, de reprezentare ori asistare a clientului în fața instanțelor. Avem dosare pe care am muncit sute de ore fără nicio exagerare. După ce am terminat, am reluat dosarul şi tot am mai găsit chestiuni pe care am dorit să le reformulez. Şi-am făcut-o. Este o profesie solicitantă, cu o anumită duritate, dar utilă, frumoasă și dincolo de rutină.

Rep.: Legea ar trebui să fie o haină cu mărime universală, care să se potrivească tuturor?

Av.Dr. Doina Gherman: Legea este unică, dar se aplică pe caz şi situaţii. Parcă Iorga spunea că dacă legea nu este bună trebuie schimbată, dar tot lege este şi trebuie respectată. De altfel, ideea a fost preluată de Titulescu, pentru care legea era sfântă şi cât era în vigoare, trebuia aplicată, bună-rea.

Legea este unică, dar, din păcate, aplicarea ei în practică este uneori diferită, de aceea există tendința de uniformizare a practicii judiciare, tocmai pentru a elimina inconsecvențele în aplicarea legii.

Rep.:În ultima vreme oamenii acordă tot mai puţină importanţă detaliilor. Cât e de importantă o virgulă în cazul dumneavoastră, pentru un avocat?

Av.Dr. Doina Gherman: Prima regulă pentru un student care învaţă procedura civilă sau penală este rigoarea. În drept, dar nu numai, o virgulă poate să schimbe sensul. De la Voltaie încoace ştim asta, iar în drept, cu atât mai mult. Câtă vreme o virgulă poate să însemne schimbarea sensului, ea contează foarte mult. Iar în procedura de legiferare ar fi de dorit ca acest aspect să primeze. Atunci când noi facem propuneri de legi, în partea noastră de muncă de cercetare, suntem atenţi la fiecare detaliu. Nu sunt detalii, după mine, sunt lucruri majore. Desigur, am putea spune ,glumind, că în ziua de azi nici punctul nu mai este punct și nici virgula nu mai este virgulă.

Rep.:Aţi câştigat vreodată un proces printr-un asemenea viciu, legat de un semn de punctuaţie?

Av.Dr. Doina Gherman: Nu pot să spun că speculând în felul acesta legea aş fi câştigat un proces, dar interpretând norma legală au fost situaţii.

Rep.:Cum se câştigă, de fapt, un proces? Ce e  în spatele unui proces?

Av.Dr. Doina Gherman: Este impropriu spus „se câştigă un proces”. Dar în spatele unei reuşite e muncă multă, de documentare, de construcţie, de probaţiune, de persuasiune. Partea scrisă este foarte importantă. De aici, după ce tu ţi-ai încheiat rolul tău în actul de justiţie, urmează deliberarea, care aparţine judecătorului. Asta, dacă vorbim de faza de proces la instanţă, când acesta analizează şi dispune. Este foarte multă muncă în spatele unui proces.

Rep.:Se vorbeşte adesea în ultimul timp de constituţionalitatea sau neconstituţionalitatea unor decizii. Vi se pare că mai nou, oamenii se pricep  cu toţii nu doar la politică şi fotbal, ci şi la chestiuni juridice?

Av.Dr. Doina Gherman: Cred că oamenii au înţeles mai mult ca altă dată că au anumite drepturi şi încearcă să le valorifice, eu aşa văd acest lucru. Chiar privesc cu ochi buni demersul de a verifica prin prisma Constituţiei un text legal, pentru că orice lege trebuie să fie subordonată legii supreme, care este Constituţia.

Că se pricep sau nu la partea juridică, eu aş zice că în ultimul timp oamenii apelează foarte mult la profesionişti şi se adresează avocatului. Chiar firmele mari, care au o armată de jurişti, apelează şi la serviciile avocatului. Asta înseamnă că munca noastră spune ceva.

Rep.: Aţi păstrat în memoria afectivă vreun caz special?

Av.Dr. Doina Gherman: Memeoria afectivă e selectivă şi nu întotdeauna reţinem aspectele pozitive. În general, suntem tentaţi să le reţinem pe cele negative. Cele pozitive se uită repede, iar partea negativă a unui caz te marchează cel mai puternic emoţional.

Da, au existat cazuri spectaculoase, care pot să constituie categoric, fiecare dintre ele, un alt nivel. Poţi spune de fiecare dată că după o asemenea încercare juridică eşti la un alt nivel profesional. Sunt situaţii care te fac să fii mai bun, să urci, să performezi şi apoi te amprentează.

Cei mai mulţi oameni dăruiţi, care îşi fac din meserie o artă, mărturisesc faptul că anumite evenimente din parcursul lor profesional îi marchează foarte puternic şi învaţă mult din ele, dar omeneşte şi mai puţin profesional. Cu ce se încarcă un avocat?

Cu succesul pe care îl are la final. Nu vă puteţi imagina ce bucurie este când un caz este soluţionat favorabil. Nu se compară cu nimic. Poate actorul pe scenă, când simte energia publicului. Când clientul este fericit şi-l vezi radiind este extraordinar.

Dar este şi reversul, când ai pierdut un caz în care ai crezut, în care ai investit muncă, energie, timp, nu vă spun ce poate să simtă un avocat. Tind să cred că nu este mai supărat clientul decât avocatul, atât de tare te marcheaza un eşec. Şi atât de tare îţi doreşti, dacă există căi de atac să găseşti şi să aduci acel plus în calea de atac, care să ducă la aflarea adevărului și la restabilirea legalității încălcate.

Mai multe business-uri incipiente de după Revoluție s-au dezvoltat, cu ajutorul banilor europeni, în adevărate rețele la nivel local, regional sau național. A doua generație de antreprenori din domeniul producției a ridicat afacerile de familie la un nivel la care părinții nici nu îndrăzneau să se gândească.

Afacerea familiei Bogdan a debutat în 1992, fiind axată pe abatorizare, producție și livrare în două magazine proprii din zona Turda-Câmpia Turzii. Secția de producție era dotată cu utilaje de producție românești, iar fierberea și afumarea se făceau clasic, cu 20 de angajați. În 1996 aceasta construiește o fabrică de 1.000 mp și cumpără utilaje din Germania.

Profitând de oportunitatea oferită de programul SAPARD, în 2005 depune o cerere de finanţare pentru o fabrică nouă pentru preparate din carne, în Mihai Viteazu. Unitatea este dată în folosință printr-o investiție de 4,5 milioane de euro, cu o capacitate zilnică de 20 t. Ulterior sunt create un depozit logistic de 180 t, un depozit de congelare de materie primă de 400 t și un depozit special pentru condimente.

Bogdan Ion, asociat în EYR, director EY România „Succesiunea de la o generație la alta de antreprenori este un aspect critic pentru afacerile de familie. 50% reușesc succesiunea la a doua generație și doar 20% realizează cu succes trecerea la a treia generație”.
Fabrica din salină

CIA Aboliv este acum cea mai mare fabrică de preparate din carne din Cluj. Societatea a închiriat o galerie în Salina Turda, maturează preparate din carne de porc crud-uscate, atestate ca produse tradiționale. “E mai mult o investiție de suflet decât una îndreptată spre profit imediat. Am vrut să ne convingem că putem să facem aici produse premium, cu care să ne putem prezenta la marile târguri internaționale la care participă Salina”, susține Olivian Bogdan, cel care a preluat afacerea de la părinți. Produsele marca Brio, Apetit și Casa Turdeana sunt vândute în unitățile proprii și în supermarketuri, iar din acest an li se adaugă brandul Salinate. Aboliv fabrică în prezent 200 de produse din carne, are 350 de angajaţi, o capacitate zilnică de producţie de 80 tone şi afaceri anuale de 15 milioane de euro.

În aceeași zonă, Felicia Tulai a dus afacerea cu uleiuri presate la rece a familiei din Luna până în Coreea de Sud, China, Marea Britanie sau Germania și a obținut mai multe premii internaționale la Bruxelles.

SAPARD, incubator de afaceri

Tot în domeniul alimentar, dar în altă parte a Clujului, cele două familii Moldovan, tată și fiu, puneau bazele, în 1994, societății Cosm-Fan Carmangerie, ce producea preparate din carne, după reţete tradiţionale, într-un atelier din Sânnicoară. Investiția s-a făcut tot pe SAPARD. Conceptul este “ca la mama acasă”. În anul 2000 produceau lunar 15 tone, în 2004, 24 t, iar cifra de afaceri creștea anual cu 10-20%. De la 5 sortimente în 1994, s-a ajuns la 65. Familia Moldovan a transformat un grajd dezafectat din Mociu în fermă de vaci, unde sunt acum 250 de bovine, iar apoi a făcut din atelierul de produse de carne prima unitate de procesare la Sânnicoară, urmată de alta la Dezmir.

De la tradiție, la roboți

Cosmin Moldovan a preluat ștafeta. “Încercăm să ne formăm la locul de muncă viitorii angajați, de aceea fac practică la noi, în specializarea preparator produse carne şi peşte, elevi din Apahida și din Cluj-Napoca. Intenția noastră este ca, după modificarea legislaţiei, pentru perioada respectivă elevii să aibă şi carte de muncă”. Rețeaua de magazine proprii a ajuns la 22, unitățile îmbinând vânzarea cu prepararea în fața clienților. 132 de muncitori își desfășoară activitatea în societate, producând anual 2.500 t, 90 de sortimente de preparate și 30 de carne. Unele faze sunt robotizate, există 10 mașini frigorifice și 80 vitrine și lăzi frigorifice.

Laboratorul devenit fabrică de cosmetice

“Îmi doresc ca povestea Farmec să meargă mai departe” spunea “părintele” companiei, Liviu Turdean. Ea a început în 1889, când la Budapesta au luat naștere laboratoarele Molnar Moser, dintre care unul își desfășura activitatea la Cluj. Laptele Doina, cel mai bine vândut demachiant din România, se produce aici din 1965. Seniorul Turdean a devenit director în 1967, fabrica fiind primul producător de creme și emulsii Gerovital din România, marca Ana Aslan.

În 1995 societatea s-a privatizat prin metoda MEBO, având capital integral românesc. Acum este condusă de fiul acestuia. „Farmec înseamnă pentru mine locul în care am început să lucrez ca cercetător, în 1993, și compania pe care o conduc în prezent. În toți acești ani, cel mai important „bun” a fost și rămâne echipa Farmec, pasionată, determinată și muncitoare, fără de care nu am fi putut ajunge la performanța de a fi cel mai mare producător de cosmetice din România”, susține Mircea Turdean.

Șansa intrării în Uniunea Europeană

Antreprenoarea Adriana Cristea și fiul ei, Ștefan, au înființat în 2004 primul parc industrial privat din județ, sesizând conjuctura favorabilă economic privind dezvoltarea unei asemenea infrastructuri, odată cu integrarea României în Uniunea Europeană. Proiectul a fost realizat la Dej de către societatea Arc Parc Industrial, obținând titlul din partea Ministerului Administrației și Internelor pe 30 de ani. Parcul industrial se întinde pe 40 ha, în zona de conurbație Dej-Gherla, cu o populație de 85.000 de locuitori. Acesta dispune de 24 ha de teren destinat investițiilor industriale de tip greenfield, pentru închiriere sau pentru cumpărare, iar investitorii beneficiază de scutiri de impozit pe teren și pe clădirile din incintă.

Model replicat în alte zone

Mama și fiul au responsabilități diferite. “Ștefan a fost cu ideea de a ne crea propria firmă de construcții care a devenit un avantaj major în privința fixării unui preț final competitiv pentru halele pe care le ridicăm. A achiziționat utilaje performante, a selectat oameni buni din domeniu. Suntem pregătiți să replicăm modelul nostru în alte locații, Iașiul ni se pare o zonă de perspectivă, cu o piață a muncii foarte bună”, susține Adriana Cristea, președintele Arc Parc Dej. Platforma este preponderent automotive, cu Trelleborg, Fujikura, Sauter și IMM Hydro Est principali chiriași. Ținta familiei Cristea este de a crea un conglomerat de 8-10 hale pe o platformă industrială și de servicii unde să activeze 6.000 de angajați.

A cumpărat cel mai mare festival din România

Din business-ul EnergoBit, urmașii fondatorilor Ștefan Gadola, Ioan Socea (alături de Peter Pal), au mers pe alte două direcții: divertisment și medicină. Sorin Gadola, unul dintre fiii milionarului, s-a asociat cu Bogdan Buta, inițiatorul Untold, și deține pachetul majoritar în societatea care gestionează cel mai mare festival din România. „La prima ediţie am avut 240.000 de participanţi, apoi 300.000. Veniturile generate pentru agenţii economici din Cluj, adică operatori de turism, structuri de cazare, restaurante, transport în comun, s-au majorat de la 20 la 32 de milioane de euro la a doua ediție”, preciza Adrian Chereji, director de marketing al Untold. Gadola Jr. administrează și complexul Chios, din Parcul Central.

30 de milioane investiți în medicină

Tudor Socea, băiatul celuilalt fondator, este președintele spitalului de recuperare Polaris Medical din Suceagu, obiectiv în care tatăl său a investit inițial 10 milioane de euro. "Prin programele de recuperare personalizate ne propunem să îmbunătățim calitatea vieții şi să facilităm reîntoarcerea pacienților la viaţă socială cu o stare fizică, emoţională şi spirituală mult ameliorată", a declarat Socea Jr. Planurile de investiții prevăd 20 de milioane de euro pentru extinderea complexului medical. Acționarii EnergoBit au vândut 52% din grup fondului de investiții Innova Capital și Băncii Europene pentru Reconstrucție și Dezvoltare, în 2012.

Birourile și halele, tentația momentului

Familia Timofte a trecut la logistică și birouri. Mircea Timofte a inaugurat platforma logistică de 25 de milioane de euro a Transilvania Construcții din parcul industrial Tetarom III Jucu. Chiriași sunt eMAG și DB Schenker. “Ambiţia noastră este să devenim unul dintre cei mai importanţi jucători din această piaţă din Europa de Est. În 2017 mai deschidem două astfel de facilităţi în România”, a menționat preşedintele Transilvania Construcții. Fiul său se ocupă de complexul de birouri Novis Plaza din Tetarom I. „Dorim ca atât potențialul chiriaș, cât şi comunitatea clujeană să fie conştienţi de soluţiile aduse pentru scăderea consumului, atitudinea prietenoasă pe care ne-am asumat-o faţă de mediu şi beneficiile pe care le aducem în Tetarom”, a declarat directorul general Andrei Timofte.

Hoteluri greu de gestionat

Roxana Ghiran continuă tradiția în domeniul turismului, ca director al Grand Hotel Napoca (4*). Unitatea are 156 de camere și 4 apartamente. La un alt hotel important din oraș marketingul de la Opera Plaza (5*) , investiție a fraților Octavian și Călin Buzoianu, este asigurat de juniorul Bogdan Buzoianu. Și fondatorul City Plaza (4/5*), Sorin Dan, și-a direcționat băiatul, Horațiu, spre business-ul de divertisment, însă tatăl său a vândut unitatea hotelieră lui Laurențiu Russo, de la SoftVision, care o va transforma în DoubleTree by Hilton.

Părinții dau greu afacerile de pe mână

Doar 29% dintre afacerile românești de familie cu venituri de peste 1 milion de euro au realizat cu succes trecerea la a doua generație, consemnează „Barometrul afacerilor de familie din România – EY 2015”. 67% continuă să fie conduse de fondatori și se pregătesc pentru succesiune. 699 oameni de afaceri au răspuns chestionarului pe internet, iar 400 erau acționari, președinți sau administratori, manageri într-o afacere de familie. În România, proprietarii sunt responsabili pentru succesiune în 76% dintre cazuri, urmați de CEO (15%) și de CA (9%).

De la corporatizarea relaţiilor interumane şi autismul social la realismul capitalist

Pe dramaturgul Flavius Lucăcel îl întâlneşti mai greu. Are câteva cărţi editate, dar ca să îi vezi piesele jucate nu trebuie să cauţi cu privirea afişele mari, ci să mergi în satele ardelene. Acolo, în spaţii ireale, cu laviţe de lemn şi baloţi de paie, cu ştergare şi covoare ţesute ai să-l găseşti înconjurat de oameni entuziasmaţi că vine şi la ei teatru. Cei mai vârstnici îşi amintesc de spectacolele care ajungeau cu oarecare regularitate la Căminul Cultural odinioară. Acum, toată lumea are televizor, iar Căminul e loc de petreceri la nunţi şi de jelanie la înmormântări. Nu mai e aproape deloc unul cultural. Câte o bibliotecă mai salvează aparenţele.

Îi sunt aproape pictura, poezia, dar teatrul rămâne marea sa pasiune. O împarte cu munca. Şi cu prietenii, pentru că Flavius Lucăcel ştie să fie un foarte bun prieten. De fapt, dacă mă gândesc bine, mulţi dintre prietenii mei sunt şi ai lui. Ne leagă dragostea de literatură şi de sinceritate.

Rep.: În copilărie scriem compuneri pentru şcoală, ne ia microbul poeziei, dar cu dramaturgia e mai complicat. M-am întrebat adesea cum te-ai apropiat de teatru, dar n-am făcut-o, pentru că era ceva firesc. Cum toate trebuie să aibă, undeva un început, spune-mi cum a fost în cazul tău?

Flavius Lucăcel: Experienţa cu teatrul cred că e legată de cei doi ani de liceu din Baia Mare şi profesorul de limba franceză Nicolae Veis, care ne-a îndrumat să ne  facem abonamente la teatru. Ţin minte că am văzut o piesă,  Poveste de dragoste cu Anda Cantuniari, de Mircea Marian, după  romanul omonim. Nici nu ştiu de câte ori am văzut spectacolul şi aşa a început nebunia cu teatrul.

Rep.:. De fapt teatrul a fost pentru tine o poveste de dragoste?

Flavius Lucăcel: Da, o poveste de dragoste, legată şi de satul în care am crescut, de oamenii din jurul meu, erau nişte personaje care mă fascinau. Jucau teatru non-stop!

Rep.: Întâmplător am fost la Aluniş, în judeţul Sălaj şi am văzut ce bogăţie incredibilă de folclor muzical există acolo.

Flavius Lucăcel: Alunişul avea oameni foarte faini, acum s-au cam dus. Şi nu e doar asta, s-a cam pierdut tot farmecul, nu  mai au poveşti frumoase. Nu ştiu ce le lipseşte, dar oamenii aceia erau în copilăria mea plini de viaţă şi de poveşti incredibile, cu tâlc. Erau plini de bun simţ, dar şi de umor.

Rep.: Te-au inspirat pentru piesele tale?

Flavius Lucăcel: Da, am folosit multe întâmplări, mai ales spuse de oamenii de care am fost şi rămân legat, deşi au dispărut din lumea vizibilă. Erau poveşti bahice fabuloase, adevărate epopei. Am o piesă în  care am consacrat un personaj celebru atunci pe Valea Someşului. I se spunea Bagarici, este un personaj mic şi verde, care face multe prostioare, dar nimeni nu a aflat vreodată ce fel de entitate este. Un şugubăţ care se arată doar alcoolicilor.

Rep.: Era un fel de conştiinţă, îi trăgea de mânecă sau îi împingea la prostii şi mai mari?

Flavius Lucăcel: Depinde. Lui Marcel i-a făcut praf televizorul Snagov sau cel puţin aşa susţine Marcel.

Rep.: A mai fost piatra foarte mult în viaţa ta. Ce a însemnat ea, cum s-a infiltrat în viaţa de dramaturg?

Bunicul meu a fost pietrar, tata, cât a putut lucra, tot pietrar şi el, dar vârsta nu i se mai potriveşte acum cu această muncă dură. Am crescut de mic într-o adevărată cultură a pietrei de calcar, existentă în zonă. Se fasona piatra pentru construcţii şi se făceau monumente funerare.

Rep.: Cum e să lucrezi în piatră, cum te influenţează?

Flavius Lucăcel: E o muncă grea, dar frumoasă prin duritatea ei. Ai satisfacţia că în urma efortului rămâne ceva material în urmă, care transformă spaţiul.

Rep.: E mai important sensul durabilităţii decât duritatea pietrei?

Flavius Lucăcel: Da, e mai important pentru mine. Aşa oamenii ştiu unde să-şi găsească trecutul.

Rep.: Tu ai continuat să faci asta în piesele tale, marcând într-un fel personaje, întâmplări ce vor rămâne în eternitate. Ce teme ai ales?

Flavius Lucăcel: La început erau întrebări mari, era metafizică... Cu vremea m-am uitat  mai aproape la personaje, la lucrurile din apropierea omului simplu, la viaţă şi cred că acum sunt într-o fază în care încep să mă apropiu de teatru. De TEATRUL adevărat. Ultima temă e legată de autism, dar nu ca dizabilitate, ci ca relaţie în cuplu, autismul social şi nu cel personal.

O altă temă care mă preocupă mult în ultima vreme şi mă gândesc adesea la ea, încercând să o dezvolt este corporatizarea relaţiilor dintre oameni. E interesant de observat şi am văzut începând cu relaţia mea cu unii dintre prieteni. Anul acesta a fost unul al micilor dezamăgiri legate de relaţiile de prietenie. Pe unii oameni din jurul meu i-a schimbat puterea, puterea asta ca o otravă ce modifică fundamental omul.

Ce înseamnă din punctul meu de vedere corporatizarea relaţiilor? Oamenii nu mai sunt interesaţi să emită şi să recepteze afecţiune, sentimente. Ei sunt interesaţi doar de aranjamente financiare, de cum ar putea să facă ceva împreună,ca să obţină mai mulţi bani şi aproape deloc în plan spiritual. Pentru mine e un lucru trist să văd cum absolut totul în jurul meu se transformă încet într-o corporaţie. Avem nevoie şi de altceva în afară de relaţiile interesate.

Rep.: Până la urmă, un creator are şansa să utilizeze aceste neîmpliniri de care avem parte, să le metabolizeze şi să le pună în creaţia sa. Să înţeleg că vom regăsi multă tristeţe?

Flavius Lucăcel: Eu nu am reuşit să scriu o tragedie pură. Tragedia mi se pare perla dramaturgiei. Mi se pare că e mai greu să-i faci să plângă. Eu scriu acum mai mult comedie sau tragi-comedie. Nu sunt un om cu o stare puternic ancorată în tragic.

Rep.: Dacă nu erai un optimist n-ai fi declanşat spectacolele din sate şi toată seria de manifestări „Cultura în şură”. Cum vă primesc oamenii acolo?

Flavius Lucăcel: Ideea îi aparţine regizorului Victor Olăhuţ, iar eu fac parte din echipa de implementare a proiectului, alături de Victor şi de Florentina Năstase. Este o iniţiativă plină de satisfacţii, care ne permite să ne mişcăm într-o zonă lipsită de manifestări, cel puţin deocamdată. Spectacolele care ajungeau odinioară în sate, astăzi sunt doar o amintire. Suntem primiţi cu braţele deschise şi cu sufletul asemenea.

Rep.: Ce duceţi de acolo odată cu fiecare spectacol?

Flavius Lucăcel: Primim foarte multă căldură şi rămânem cu sentimentul că merită să facem asta. Oamenii ne aşteaptă şi se bucură că ajungem acolo. Publicul din Râşca de Cluj, din Galda de Alba sau din Surduc, din judeţul Sălaj e, poate mai cald, mai sincer, mai fericit că teatrul nu i-a uitat.

Rep.: Care e relaţia ta cu vârstnicii?

Flavius Lucăcel: Mi-s dragi şi chiar nu înţeleg curentul acesta negativ împotriva lor. E o reacţie nefirească faţă de oamenii mai în vârstă din domeniile culturale, mai ales. Toţi greşim, dar cred că greşelile sunt uniform comise şi ar trebui tot aşa şi asumate. Ura şi nerăbdarea face foarte mult rău tuturor. Eu văd cât e de fericit tata interacţionând cu fiul meu cel mic şi cât e acesta de diferit faţă de ceilalţi doi copii, care nu au crescut aproape de bunicul lor. E mai uman, mai atent cel mic, relaţia lor are o anume poezie.

Rep.: Ţi se pare că „bătrânii” din cultură cer poate prea mult de la noi?

Flavius Lucăcel: Poate. Însă în nicio ţară nu se întâmplă aşa ceva, să negi în totalitate o generaţie, doar pentru că e trecută de o anumită vârstă. Nu degeaba suntem inventatorii absurdului în teatru! Iar radicalizarea permanentă mi se pare nu doar o prostie, dar şi primejdioasă. Parcă toţi se pregătesc mai degrabă să se extermine unii pe alţii, decât să convieţuiască. Puseele de extremism, de violenţă mă înspăimântă. Cei ce sunt azi extremişti pe teme minore, vor proceda la fel cu minorităţile, cu valorile, cu cei fără putere să se apere.

Rep.: Cum a fost primită piesa cu care ai participat anul trecut la Premiile Uniter pentru cea mai bună piesă a anului?

Flavius Lucăcel: A fost bine primită. Pentru mine, nominalizarea e echivalentă cu câştigarea premiului. M-am bucurat foarte mult. Era vorba de textul despre autismul relaţiilor. A picat bine, dar piesa nu a fost jucată. Din păcate, dragmaturgia românească de azi are puţine şanse, ca orice alt produs românesc. E o tendinţă de a devaloriza tot ce facem noi şi intrăm în extaz doar când e vorba de lucruri care nu ne aparţin nouă, românilor.

Rep.: Noul val românesc din cinematografie a prins, totuşi bine la publicul tânăr.

Flavius Lucăcel: Aşa e şi cu dramaturgia, e un fenomen la fel de valoros, dar mai puţin cunoscut în România. Noul val din teatru e foarte cunoscut în America, în restul Europei, dar în interiorul ţării, oamenii nu sunt percepuţi cum ar trebui. Autori ca Radu Macrinici, Ştefan Caraman şi mulţi, mulţi alţii nu sunt jucaţi. În momentul acesta nu este interes pentru ei. Mai interesant este orice autor străin.

Rep.: Sunt şi spectacole de autor, nu?

Flavius Lucăcel: Da, e o tendinţă ca regizorii de teatru, mai ales cei tineri să construiască spectacole împreună cu teatrologi în unele cazuri sau chiar singuri. E o tendinţă bună, zic eu, lucrează mult, activează mai ales în mediul independent, îşi fac rost de bani pe proiecte. La organismele care finanţează proiecte culturale, banii nu sunt mulţi. Fiecare se descurcă aşa cum poate, dar unii tineri o fac la modul fericit. Mă gândesc la grupul de la Reactor, de la Fabrica de Pensule, ambele din Cluj, care fac lucruri frumoase şi au publicul lor, în general tânăr.

Rep.: Mai are astăzi teatrul puterea de a fixa nişte personaje importante? Mă gândesc la teatrul social, ancorat în evenimente punctuale.

Flavius Lucăcel: E foarte greu să vorbeşti despre personaje în teatrul care se scrie acum. Sunt multe personaje colective, există o tendinţă de a politiza foarte mult teatrul... Eu, mai în glumă, mai în serios, numesc multe aşa-zise producţii teatrale o expresie a realismului capitalist. Şi nu e neapărat un lucru rău sau neapărat un lucru bun, fiecare îşi alege cum vrea să scrie. Eu nu cred într-un asemenea teatru politic, eventual cu miză imediată.

Cred într-o continuare a teatrului ca exerciţiu de creştere intelectuală, morală şi sufletească. Personal, mă simt confortabil pe drumul deschis de Eugen Ionescu şi Bertold Brecht. Nu ştiu unde voi ajunge, încerc să-mi găsesc o voce a mea, încerc să spun lucrurile în felul meu.

Dar nu pot să numesc personaje notabile în dramaturgia contemporană românească, nici chiar în textele autorilor pe  care îi apreciez. Poate că tendinţa coincide cu cea a regizorilor de a construi mai degrabă arhetipuri, nişte conglomerate uniforme.

Rep.: Este o aliniere la societatea actuală, pornită pe a uniformiza, a crea mai degrabă mase, decât individualităţi? Au şanse de a străpunge turma doar vârfurile?

Flavius Lucăcel: Se pare că da, cred că aşa este, dar cred că lumea se va sătura la un moment dat de mediocritate. Un exemplu bun e Teatrul Maghiar din Cluj, care are cel mai bun repertoriu din România în acest moment, după părerea mea şi unul dintre cele mai bune din Europa. Este meritul managerului, regizorul Gabor Tompa, a trupei care îşi doreşte să facă teatru, îşi lucrează excelent partitura şi nu se prezintă oricum în faţa publicului. Este, de fapt, o reacţie la exigenţa publicului. Acolo vezi români şi maghiari îndrăgostiţi şi cunoscători de teatru exigenţi. Acolo nu cred că ar avea succes prea multe experimente, adesea facile.

Rep.: Ţi-ai dori colaborarea cu un anumit regizor, cu o anumită trupă?

Flavius Lucăcel: Da, evident că-mi doresc, mai ales cu regizori tineri. Victor Olăhuţ e unul din preferaţii mei, Marcel Ţop, Andrei Măjeri, Bobi Pricop, Vlad Cristache, sunt mulţi regizori tineri foarte talentaţi. Regizorii din generaţia de mijloc nu sunt deloc interesaţi de dramaturgia contemporană românească. Face exceptie poate Alexandru Dabija, care a pus în scenă texte de Mimi Brănescu, dar e prea puţin ca să salveze situaţia. Regizorii consacraţi nu se înghesuie la textele contemporane.

Rep.: Care ar fi şansele de a aduce constant publicul tânăr în sala de spectacol? La urma urmelor despre asta e vorba. Teatru s-a  scris şi se va scrie şi de aici încolo, dar dacă publicul nu va fi mereu actualizat cu cea mai tânără generaţie, se va dovedi un demers inutil.

Flavius Lucăcel: Se pare că o direcţie ar fi cea pe care merge trupa din jurul Reactorului. La ei, sălile sunt pline de tineri, discută între spectacole. E vorba de producţii minimaliste în care tinerii pot să se identifice.

Rep.: Vezi o speranţă ca aceste spectacole de mici dimensiuni din zona teatrului independent să ajungă pe scena marilor teatre?

Flavius Lucăcel: Eu cred că îşi află în orice moment locul acolo. Actorii sunt foarte buni, regizorii la fel, publicul e relativ constant. Deocamdată, cred că îi împiedică doar sistemul de cooperativă din interiorul majorităţii teatrelor de stat. Se pătrunde foarte greu, criteriile de selecţie nu au aproape nicio legătură cu piaţa. În alte ţări există cluburi de lectură în jurul teatrelor şi acolo se face o selecţie de câteva texte. Ele trec apoi prin filtrul specializat al secretariatelor literare din teatre şi al regizorilor, care decid. Un rol are astfel şi publicul, prin cei ce fac parte din aceste cluburi de lectură cu componenţă variată, profesionişti şi amatori. Sistemul teatral românesc, aşa cum funcţionează el acum este unul învechit, cu mari carenţe, dar asta e doar părerea mea.

Rep.: Da, vorbeai de Teatrul Maghiar din Cluj, aş merge mai departe cu exemplele la Teatrul Naţional „Radu Stanca” din Sibiu, unul dinamic, aşadar există o speranţă.

Flavius Lucăcel: Există, dar aceste exemple sunt doar nişte excepţii. Acolo e o mare diversitate şi de regizori de toate vârstele, de scenarişti, iar criteriul esenţial e valoarea.

Rep.: Întoarcerea la valoare e singura cale de urmat?

Flavius Lucăcel: Da, însă umăr la umăr cu crearea de culoare pentru tinerii talentaţi. Azi, tinerii primesc contracte în teatru, însă doar din cele cu buget minimal sau buget zero. Au şi ei rate, au şi ei familii, dar se aşteaptă ca ei să facă doar voluntariat. Si ei au nevoie de bani. Şi de respect.

Rep.: Am observat în textele tale o structura multistratificată. Primul nivel e accesibil oricărui om, urmat de straturi mai subtile.

Flavius Lucăcel: Cred că asta e o problemă la textele mele şi cine nu e atent la ele, cred că le pune deoparte. Vor veni şi regizorii mei la un moment dat. Am răbdare. Public am, dar nu există o continuitate în mediul privat, acolo lucrurile sunt ceva mai complicate.

Rep.: Din tot ceea ce trăim azi, ţi se pare că sunt nişte lecţii care se aplică şi teatrului?

Flavius Lucăcel: Da. Măsura şi inteligenţa.

Din cele peste 20 de proiecte finalizate cu succes de cercetătorii conduşi de Dan Vodnar, niciunul nu a fost contractat şi preluat de industria alimentară românească. Un meci trist, al cărui scor s-ar putea să se schimbe, totuşi anul acesta.

Echipa de cercetare din cadrul Facultăţii de Ştiinţa şi Tehnologia Alimentelor a Universităţii de Ştiinţe Agricole şi Medicină Veterinară Cluj cuprinde nu doar doctoranzi, ci şi masteranzi şi studenţi. Studenţii lui Dan C. Vodnar sunt în general preocupaţi de cercetare şi mai mereu prin laborator. Are studenţi sclipitori, care vor să muncească, să cerceteze, să descopere. Nu de puţine ori proiectele lor ţineau titlurile ziarelor trei zile. O tăcere adâncă se lăsa de fiecare dată. Efortul, ideile nu se concretizează în aplicarea lor pe scară economică. E cam ca în fotbalul nostru. Jucăm excelent 85 de minute, iar în ultimele cinci, adversarii înscriu de două ori în poarta noastră.

L-am întrebat pe Dan Vodnar, şef de lucrări la această universitate, care este veriga lipsă dintre cercetare şi aplicarea practică a rezultatelor. Vorbim, totuşi despre industria alimentară, aflată într-o efervescentă schimbare. Pe de o parte, una în rău, îndreptată spre profituri uriaşe în dauna calităţii. Una malefică, în care balaurii şi zgripţuroaicele poartă nume de litere şi cifre ce ascund compoziţii chimice dintre cele mai nocive. Otrăvuri deghizate în aditivi şi conservanţi alimentari, menite să fac din rahat bici. Dar care plezneşte al naibii de rău. Cu strigături. De durere şi disperare. E de ajuns să aruncaţi un ochi peste statisticile legate de diabetul juvenil, ca să luăm doar un singur exemplu.

În toate cercetările pe care le-au desfăşurat, Dan Vodnar şi echipa sa de tineri cercetători au încercat de fiecare dată  să aducă o soluţie unei probleme reale din zona alimentară. Uneori s-au pus în pielea unui consumator obişnuit. Alteori porneau de la o idee. Dar mereu, rezultatul putea face obiectul unui contract valoros, prin aplicarea sa practică în industria alimentară şi nu numai.

Marea problemă este că niciodată un antreprenor nu a venit înspre echipa de cercetare. Nici să caute o soluţie pentru a optimiza calitatea produselor sale, nici ca să aplice rezultatul unei cercetări deja efectuate. Se solicită cel mult nişte analize de bază legate de chimie, de identificarea vitaminei C, a concentraţiei de substanţă uscată dintr-un produs etc. Pentru acestea nu e nevoie de o echipă de tineri entuziaşti. Ceea ce este mai trist e că asta nu face decât să le taie orice avânt. Sau să-i determine să aleagă calea altor state, unde talentul lor sau chiar cercetările deja efectuate în timpul studenţiei le-ar putea oferi un viitor în domeniul industriei alimentare.

Dan Vodnar visează şi acum ca un antreprenor să vină, să-şi propună atingerea unui anumit prag din zona industriei alimentare. Să dorească nu doar performanţe financiare de tip profit în dauna calităţii, ci idei inovatoare, venite dinspre cercetarea în domeniul industriei alimentare.

În Europa Occidentală, 90% dintre tezele de doctorat sunt finanţate de segmentul industrial, productiv, antreprenorial. Acolo, industria se adresează mediului academic când are o problemă în fluxul tehnologic al unui produs alimentar, când vrea să dezvolte un nou sortiment, un nou produs. Finanţarea cercetării vine sub forma unei burse acordate cercetătorului de un IMM sau o societate mare. Se semnează o înţelegere cu universitatea, iar absolventul respectiv vine ca doctorand în acea instituţie academică. De cele mai multe ori banii ajung şi la cercetător şi la universitate, iar la finalul celor 3-4 ani de doctorat, cercetătorul merge cu soluţia cerută de producător. Acesta o implementează, produsul iese pe piaţă. Un parcurs simplu şi firesc.

Cum e la noi?

Un nou proiect al echipei condusă de Dan C. Vodnar se va finaliza anul acesta. Este legat de o băutură care conţine bacterii probiotice obţinute din reziduuri provenite din industria alimentară. Proiectul se apropie cu paşi repezi de finalizare, iar rezultatul este unul absolut fantastic, după spusele conducătorului de proiect. „Din punctul meu de vedere, este un proiect foarte bun, mult peste aşteptările de la care am pornit sau la care ne-am fi aşteptat”, spune Dan C. Vodnar, şeful de lucrări cu cele mai multe performanţe în acest domeniu. Mai mult, această băutură va putea fi uşor de scos pe piaţă.

Proprietatea intelectuală a acestui produs va aparţine unui IMM După finalizarea proiectului, această entitate economică îşi va face planul de bătaie, echipa de la USAMV vânzând rezultatul în urma cecetării. Patentul acestui produs va fi o colaborare între universitate şi acel IMM, ca parteneri ai proiectului. „Produsul va fi pe piaţă şi e ceea ce imi doresc enorm de mult” a mai spus Dan Vodnar. „Că vorbim despre etichete, că vorbim despre ambalajul antimicrobian, toate aceste produse pot fi uşor nişate pe piaţă”.

Lămâi dulci, ruj molecular şi clătite anti E-Coli

Acum câţiva ani un alt proiect stârnise interesul publicului. A fost prezentat la Festivalul Alimentului şi avut atunci un impact fantastic. Era vorba de o caramea ce conţinea o microproteină. Aceasta „îmbrăca” receptorii, astfel încât ulterior consumului ei, alimentele acrişoare erau percepute ca fiind dulci. „Îmi amintesc că primul test l-am făcut pe mine, pentru că nu voi scoate niciodată în public un produs pe care nu-l testez. E adevărat, luasem o doză mare din acea caramea şi după patru ore, salata pregătită cu oţet balsamic de soţia mea, era dulce.

Următorul proiect pe care şi l-au propus este realizarea unui ruj molecular, unul comestibil,  alimentar, cu componente 100% vegetale. Dar nu se opresc aici. În zona gastronomică, de această dată nu moleculară, aşa cum ne-a obişnuit, ci a celei clasice, un alt proiect vizează nişte clătite care ar putea avea un efect benefic împotriva încărcăturii cu bacteria E-Coli. Produsul este încă în timpul testelor, se munceşte la concentraţii, dar perspectivele sunt interesante. Bacteria este prezentă mereu în organismul uman, dar atunci când nu o putem depăşi, avem nevoie de alte mijloace. Cum cui pe cui se scoate, cercetătorii s-au gândit la utilizarea unor alte bacterii, de această dată  benefice. Ele au abilitatea de a secreta în interiorul organismului anumiţi componenţi, meniţi să inhibe dezvoltarea lui E-Coli. Ideea e să fie „ambalate” într-un produs alimentar, nişte „clătite imperiale” cum le spune Dan Vodnar.

„Ideea este să facem un pas important, acela de a ne hrăni mai mult decât să mâncăm. În al doilea rând, să reuşim, ca popor să nu mai fim atât de dependenţi de antibiotice, de substanţe active, de excipienţi şi alte tablete. Suntem o populaţie lipsită de educaţie, din punctul de vedere al sănătăţii, în general. Luăm aceeaşi pastilă, că i-a mers şi vecinei şi lista poate să continue” a mai spus Dan Vodnar.

Soluţia este să ne hrănim sănătos. Sunt atât de mulţi compuşi pe care îi putem utiliza, mai degrabă dinspre alimentaţie, decât din suplimente alimentare sau terapii medicamentoase.

Dan Vodnar predă cursul de Biotehnologii alimentare şi generale. Una din temele de studiu se leagă de reintegrarea subproduselor din industria alimentară şi obţinerea de noi produse, cu valoare adăugată. Statisticile arată clar că peste 25% din alimentele pe care le cumpărăm ajung la coşul de gunoi.

Risipa, bat-o vina!

Adesea ajungi la cumpărături flămând, tendinţa e să cumperi mai mult decât poţi consuma. Odată ajuns acasă, constaţi că o parte din produse îşi pierd calităţile iniţiale şi nu te mai satisfac. De multe ori ajungi acasă târziu, fără să fi mâncat mare lucru peste zi, eşti irascibil şi începe un love story cu frigiderul, cum îi place lui Dan Vodnar să spună. Scoţi toate bunătăţile, mănânci mult şi dai peste cap tot echipamentul enzimatic. Pancreasul nu mai poate produce insulină într-o cantitate suficientă, iar ea ar trebui produsă constant de-a lungul zilei, să aibă un anumit nivel. Altfel, e ca o furtună care nu ştii când te prinde.

„Eu văd acum pancreasul ca pe o moară de separat boabele de pe ştiuleţi. Toată ziua merge în gol şi seara îi dau de lucru mult deodată. Sigur că va lucra mai greu, la o turaţie mai slabă, datorată supraîncărcării” spune cercetătorul.

În plus, nu am învăţat să citim etichetele, să ne organizăm mesele. Încărcăm coşul cu alimente catre vor expira în aceeaşi perioadă, fără să avem când să le mai consumăm, din cauza termenului de valabilitate scăzut. Evident că acestea sunt de preferat celor cu aditivi alimentari, meniţi să asigure conservarea şi prelungirea termenului de expirare, dar o listă şi un plan al meselor ne-ar scuti de risipă.

Cercetarea şi industria alimentară

Valoarea reală a unei instituţii universitare, a unui grup de cercetare nu e dată atât de câte articole are în mult discutatele reviste cotate ISI, ci de câţi banii a reuşit să atragă din zona socială prin aplicarea şi transferul cunoştinţelor către industrie. Dacă încasezi de aici o sumă consistentă, îţi demonstrezi valoarea de piaţă a cercetării. Arăţi că statul a meritat să investească în tine.

Câtă vreme cifrele de şcolarizare nu reflectă proiecţiile necesarului pe piaţa muncii din viitorul mai mult sau mai puţin îndepărtat, este aproape utopic să credem că industria alimentară românească va veni să investească în cercetarea alimentară. E mult mai uşor să cumpere reţete din străinătate, în loc să stimuleze crearea de know-haw, să finanţeze o cercetare pe plan naţional.

Visătorul Dan Vodnar îşi stimulează cu burse studenţii

„Întotdeauna mi-am dorit un grup de cercetare, trebuie să recunosc. I-am atras pe studenţi, am avut cazuri rarissime de studenţi care să vină în laborator doar pentru că aveau nevoie de licenţă. Toţi studenţii au venit şi erau pasionaţi. Nu poţi face lucruri frumoase dacă nu ai pasiune. Faptul că ei au venit şi au petrecut de 20-30 de ori mai mult timp în laborator decât alţi studenţi i-a ajutat să construiască produse frumoase, inovative, dar care, din păcate s-au oprit aproape toate la nivel de laborator. Satisfacţia mea este că ei au înţeles, au învăţat anumite tehnici care îi vor ajuta pe viitor.

E adevărat că nu îi putem plăti pe studenţii din grupurile de cercetare, dar le-am oferit burse. Din salariul pe care am putut să-l iau eu din partea de cercetare, întotdeauna am oferit burse. Vii de  două, trei, de zece ori, dar în momentul în care omul se simte motivat şi financiar face mult mai multe. Şi o ştiu din experienţa testată cu atâţia studenţi” a mărturisit Dan C. Vodnar.

Nu ne rămâne decât să sperăm că nu ne vom trezi peste câţiva ani că produsele cercetate de foştii lui studenţi sunt omologate de ei în cadrul unor companii din străinătate. Între noi fie vorba, ar trebui să fie nebuni să nu facă asta. Sau prea îndrăgostiţi de munca lor şi încrezători că o vor putea face în ţară. Pentru asta România ar trebui să le ofere ceva.

Niciun proiect de cercetare materializat

Dacă zâna bună a finanţării i-ar cere lui Dan Vodnar şi echipei sale un portofoliu de proiecte finalizate, gata să fie implementate, acesta ar cuprinde peste 20 de obiective. Sunt numeroase lucrări de licenţă construite cu studenţii, unele deja patentate, altele acum în cercetare. Materializat până în prezent nu este măcar unul. Nici măcar ambalajul antimicrobian, proiectul său propriu. Dacă ar avea timpul necesar şi-ar fabrica singur produsul, dar pentru asta ar trebui să renunţe la cercetare.

În acest moment se pun bazele unui SRL care va permite  comercializarea produselor realizate în cadrul universităţii.

Rămâne ca prin intermediul Centrului de transfer Tehnologic din cadrul USAMV să fie identificate produsele cu potenţial de piaţă şi realizarea unei platforme între IMM-uri şi universitate. Cercetătorii vor oferi rezultatele muncii, producătorii vor veni cu problemele lor şi va fi un pas înainte. Nu cel mai important, dar va fi mai mult decât scorul nul din prezent pentru cercetare în meciul cu industria.

Conferinţă susţinută de prof. Dr. Ioan Bolovan, prorectorul Universităţii "Babeş-Bolyai"

Născut în Banatul lui Slavici, la câţiva km. de Şiria, satul natal al scriitorului, Prof. Dr.Ioan Bolovan, prorectorul Universităţii „Babeş-Bolyai”, se preocupă de Ioan Slavici şi controversele din activitatea sa de jurnalist şi profesor. Departe de a-şi fi încheiat cercetările, prof. Ioan Bolovan a susţinut joi, 7 februarie o conferinţă la sediul Filialei Cluj a Uniunii Scriitorilor din România. Au răspuns invitaţiei Irinei Petraş, preşedintele USR, Filiala Cluj numeroşi scriitori şi pasionaţi de literatură şi istorie.

Spicuiri din conferinţă

„Este binecunoscut rolul lui Ioan Slavici în crearea, apărarea și promovarea culturii naționale românești din Transilvania în timpul dualismului austro-ungar. Formula „soarele pentru toți românii la București răsare” pe care a impus-o scriitorul pe frontispiciul ziarului Tribuna de la Sibiu începând cu 1884 a fost una dintre mostrele crezului său cultural-național. Cum se face atunci că lui Slavici i se atribuie adeseori, de cei neinițați în epoca și biografia scriitorului arădean epitete de „trădător de neam”, „antiromân”, „antiunionist” etc.

Orientarea prohabsburgică a lui Ioan slavici se înscrie într-o onorantă tradiție a  loialismului la românii transilvăneni în epoca modernă, despre care loialism dinastic a publicat cu un deceniu în urmă istoricul Liviu Maior o carte fundamentală, relevând resorturile unui atare comportament pentru elitele românești dar și pentru oamenii simpli. Slavici însuși mărturisea în acest sens:

„Sunt născut la Şiria, unde Românii din împregiurimi s-au adunat la 1848, ca să se ridice împreună asupra celor răzvrătiţi împotriva Împăratului şi eram trecut de un an şi jumătate, la 13 august 1849, când oştirile maghiare au capitulat în faţa generalului rusesc Paschievici. Pot dar să zic, că am supt oarecum cu laptele mamei simţământul de devotament faţă cu Împăratul”. Studiile universitare de la Viena au contribuit la admirația sa pentru o capitală, cultură, și administrație eficientă și corectă.

De-a lungul întregii vieți a fost un promotor al bunei conviețuiri cu maghiarii și germanii, ceea ce i-a atras uneori ironiile bunului lui prieten Mihai Eminescu. Slavici a publicat zeci de articole în care elogia Casa de Habsburg, cultura germană și forța germanității pentru stoparea panslavismului și agresivității Rusiei țariste care, mai ales după Războiul de Independență din 1877-1878 reprezenta pentru România principala amenințare de securitate.

Din septembrie 1910, Slavici a fost învățător principal la Școala evanghelică și la Școala superioară de fete din București, predând limba germane și întreținând relații de colaborare cu mulți germani și austrieci. Apoi, la înființarea în București a ziarului Ziua în vara anului 1914, cu fonduri germane și austro-ungare, Ioan Slavici a îndeplinit funcția de director și a publicat mai multe articole în care pleda pentru neutralitatea României și pentru orientarea politicii externe către Germania și Austro-Ungaria.

De aceea, autoritățile de la București l-au inclus la poziția 20 dintr-o listă de 94 de suspecți posibili spioni în slujba Austro-Ungariei, cu mențiunea că „sunt cunoscute sentimentele publicistului Slavici, care, încă de la începutul războiului European, prin scris și în cercul cunoscuților săi, a căutat să facă o asiduă propagandă și politică maghiarofilă. Acum scrie la ziarul Ziua cunoscut că servește interesele austro-germane, și e văzut în continuu contact cu persoane cunoscute ca dușmani ai aspirațiunilor noastre”.

În consecință, în noaptea de 14/27 – 15/28 august 2016, la domiciliul lui Ioan Slavici s-au prezentat un inspector și doi jandarmi care l-au arestat, confiscându-i mai multe manuscrise și scrisori. La 28 septembrie 1916 a fost pus în libertate întrucât nu a putut fi încadrat în prevederile legii spionajului, iar din actele de urmărire penală nu rezultă nimic compromițător.

A rămas la București după retragerea autorităților române la Iași în noiembrie 1916, iar în timpul ocupației germane a fost redactor al Gazetei Bucureștilor. În 19 martie 1917 a publicat un articol unde scria „că sunt vrednici de cea mai aspră osândă oamenii politici care au încălcat tradiția de secole de alianță cu Curtea de la Viena”, articol care, alături de altele, a cântărit greu la soarta scriitorului după Marea Unire. A fost arestat în ianuarie 1919, judecat și condamnat la cinci ani de închisoare, dar a fost eliberat la 19 decembrie 1919.

Dimitrie Vatamaniuc, primul specialist care i-a dedicat lui Slavici o monografie consistentă, se ocupă în capitolul 6 al acestei lucrări (sugestiv intitulat „Trădările”) cu descifrarea opțiunilor autorului Marei și a atâtor alte capodopere literare: „Există în viața și activitatea lui Slavici o epocă  – 1914-1918 – peste care istoricii literari trec repede, desi în acești ani au loc evenimente de mare însemnătate în istoria poporului roman. Stă, în prim plan, cum se știe, desăvârșirea unității statului român.

Multă lume mai este însă încredințată că Slavici a trădat interesele poporului român și judecă din perspectiva unor opinii încetățenite, adevărat, de mult, dar nu îndeajuns susținute de cercetarea documentelor. Slavici se relevă în cursul a multe decenii un luptător cu o structură rectilinie și, dacă vederile sale politice sînt contrazise de desfășurarea vertiginoasă a evenimentelor, nu înseamnă neapărat că a „trădat”. Alături de Slavici stau, pe de altă parte, și alți scriitori ai noștri, și rămâne de neînțeles de ce numai el „trădează” ”[1].

                „Pentru toți românii soarele la București răsare”

 

Rămâne meritorie tentativa de acum câteva decenii a lui D. Vatamaniuc de a înțelege un scriitor dar și un om complex care s-a angajat fără rezerve în slujba intereselor neamului lui, crezând în opțiunile sale și asumându-și prin statornicia convingerilor consecințe nu dintre cele mai plăcute.

Într-o atare perspectivă, Ioan Slavici se înscrie într-o tradiție onorantă, fiindcă elitele românești din Transilvania în epoca modernă s-au implicat mereu în slujba propășirii națiunii. Pe urmele lui Simion Bărnuțiu, care în celebrul discurs din 2 mai 1848 din catedrala Blajului a îndemnat elitele să țină cu poporul pentru a nu rătăci, scriitorul arădean a fost pătruns de mesianismul cu care mulți intelectuali s-au pus în slujba promovării intereselor națiunii române.

Faptul că încă din 1812 de la înființarea sa, Preparandia din Arad a fost un important focar de cultură și educație din zonă, nu putea să nu îl afecteze pe tânărul Slavici în sensul impregnării acestuia cu un militantism total și dezinteresat.

Aflat la studii la Viena, în 1871, Slavici a fost ales președintele societății studenților români România Jună și a organizat Serbarea de la Putna de la 15 august 1871, fiind ales președinte al serbării. Încă din apelul adresat publicului pentru serbarea de la Putna (difuzat în ziarul Românul din 10 iunie 1871), Slavici a scris:

„Națiunea română voiește cultură, și cultura ei trebuie să fie una, omogenă la Prut și la Lomniș, omogenă în sânul Carpaților și pe malurile Dunării bătrâne”. Această formulare a fost un preambul la formula de la Tribuna „Pentru toți românii soarele la București răsare”, pe care el a lansat-o și în numele căreia și-a desfășurat o bună parte a activității sale.

Din 1874 a devenit secretar al colecției de documente Hurmuzachi, contribuind plenar la publicarea mai multor volume. Munca sa istoriografică și literară a fost apreciată de contemporani și în sesiunea 1881 - 1882, Academia Română îl alege membru corespondent. În 1887 Slavici schițează proiectul Memorandumului românilor din Transilvania și Ungaria, important document programmatic al mișcării de emancipare națională a românilor din Transilvania care se va finaliza la Sibiu în primăvara anului 1892 și a fost înaintat împăratului cu o delegație impresionantă de circa 300 de persoane. Datorită combaterii politicii de maghiarizare pe care guvernul de la Budapesta a lansat-o, Slavici a petrecut în 1888-1889 un an de închisoare la Vacz, pentru procese de presă.

După ce a revenit la București, alături de Ioan Russu-Șirianu și Ioan S. Nenițescu, înființează în anul 1892 la București Liga pentru unitatea culturală a tuturor românilor, care în anii Marelui Război și-a schimbat numele în Liga pentru unitatea politică a tuturor românilor.

Academicianul Eugen Simion s-a aplecat recent cu multă empatie de scriitorul arădean și a reușit să-i încadreze convingerile și acțiunile într-un cadru mai larg, nuanțând lucruri enunțate doar de către Vatamaniuc care în anii regimului trecut a trebuit să fie extrem de atent la ochii cenzurii comuniste.

Astfel, Eugen Simion reevaluează „credințele acestui încăpățânat ardelean care, va spune într-un rând chiar el, refuză să fie <copil de cor>, adică să-și adapteze ideile în funcție de opinia majorității. Obstinat, el vrea să gândească și să judece cu capul lui. Ceea ce face, greșind deseori. Caz atipic de statornicie în lumea publicisticii românești unde actorii își schimbă deseori opiniile de la un sezon la altul.

În epoca lui și chiar mai târziu, inflexibilul, seriosul Slavici nu poate fi comparat, din acest punct de vedere, decât cu Eminescu, greu de scos, cum se știe, din fantasmele și convingerile sale. El are o unică idee în ceea ce privește statutul românilor din Transilvania și, în cadrul ei, își desfășoară în sute, mii de articole toate argumentele, cu o impresionantă tenacitate și meticulozitate... el scrisese în mai multe rânduri, că pentru toți românii, soarele de la București răsare și va milita pentru solidaritatea națională. O solidaritate și o unire culturală, nu politică, statală...”.

Aceste aprecieri sunt relevante pentru avatarurile prin care a trecut scriitorul arădean în anii Marelui Război, însă rămân numeroase aspecte controversate care merită să fie cunoscute în lumina unor documente și informații mai puțin exploatate de critica istoriografică în ultimele decenii, pentru a încadra mai bine atitudinea politică și comportamentul rectiliniu al marelui scriitor.

Articolele deloc comode ale lui Slavici la adresa unor mari politicieni ai vremii, atât înainte cât și după încheierea Marelui Război puteau să genereze orgolii mărunte care să-i fi determinat pe mai marii zilei (fie ei politicieni ai Partidului Național Român care proveneau din Transilvania, fie politicieni liberali sau conservatori, reconvertiți la noile ideologii de după 1918) să își dorească neutralizarea sau chiar eliminarea lui Ioan Slavici din rândul elitei culturale românești.

Azi, în lumina noilor achiziții metodologice și a unor documente inedite, se impune reevaluarea opțiunilor ideologice și geopolitice ale lui Slavici, rememorarea realizărilor sale remarcabile în lupta pentru drepturi și conservarea identității românilor din Transilvania în epoca modernă”.

[1] Dimitrie Vatamaniuc, Ioan Slavici și lumea prin care a trecut, Ed. Academiei RSR, București, 1968, pag. 450.

„Cu cât ştii mai multe, cu atât sesizezi mai uşor nefericirea celorlalţi”

Dascăl în toată puterea cuvântului, Ioan Bocşa ctitoreşte o adevărată şcoală de muzică tradiţională în cadrul Academiei de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj-Napoca. După numărul mare de studenţi ce urmează Modulul de muzică vocală tradiţională românească, din acest an universitar s-a înfiinţat şi un modul de muzică instrumentală tradiţională. Îşi doreşte, pe viitor, o Secţie de folclor, ca specializare separată.

Pe scenă aduce demnitatea rurală în rang înalt, un nobil ţăran, cu costumul popular crescut parcă din  carnea sa. Mi-l amintesc în anii  ’80, când pietrele Apusenilor păreau şlefuite pe chipul său, ochii pătrunzători, privirea mereu într-o zare îndepărtată, glasul puternic, vibrant, o eleganţă naturală. Nimic teatral, nimic mimat, totul trăit, simţit, rostit şi parcă un plâns reţinut, o tristeţe ascunsă îndărătul actului artistic. Precum în multe din cântecele sale, linia melodică este ritmată, dar versurile, adumbrite de gânduri. Acum, după atâţia ani în care cântecele culese de domnia sa direct din comoara tradiţională românească ne-au intrat în repertoriul sufletesc, tăria chipului s-a îndulcit, dar zâmbeşte cu aceeaşi nobilă demnitate şi vorbeşte cu însufleţire despre pasiunea sa, despre studenţi, despre identitatea naţională.

 N-am crezut că poci ajunge

Să pot şi cânta şi plânge.

Aşe-mi trece de urât

Gura-mi zice, ochii-mi plâng.

Am deschis reportofonul aproape de la început, căci nu m-a lăsat inima să pierd ceva şi bine am făcut. A răspuns de fiecare dată cu reţinere, dar cu bucurie, hâtru pe alocuri.  Discuţia a fost îndelungă, aşa că mai păstrez câte ceva şi pe alte dăţi.

Rep.: Un interpret care urcă pe scenă de atâţia ani mai are loc de timiditate?

Ioan Bocşa: Chiar da. Hai, să nu-i zic timiditate, dar emoţia în scenă... Îs de o viaţă în scenă şi nu mi s-o schimbat cu nimic. Am acelaşi consum, înainte de spectacol.

Rep.: Şi când urcaţi pe scenă dispare emoţia, se transformă, se consumă?

Ioan Bocşa: După ce intri în scenă n-o mai poţi conştientiza. Eu cred că-i legată de responsabilitate. Le tot spun şi studenţilor: scena este o responsabilitate imensă. Muzica este o artă care se desfăşoară în timp. În artele plastice, dacă ai făcut astăzi o greşeală, mâine poţi să o repari sau poimâine sau poţi să faci altă lucrare în aceeaşi idee. Arta noastră se desfăşoară pe viu şi dacă n-ai dat performanţă maximă în unitatea asta de timp, această ocazie e dusă, nu se pot repara lucrurile.

Aşe mi-o fost scris în soarte

Să port dorul pân la moarte

Să port dorul pân la moarte

De ce-am iubit să n-am parte.

Rep.: Cum vă gestionaţi emoţiile? Aveţi un mecanism propriu?

Ioan Bocşa: Ar trebui să fiu profesor de psihologie ca să explic mecanismele. În primul rând, îţi poţi domina emoţiile prin pregătire profesională. Asta este, şi studenţilor asta le spun. Dacă eşti stăpân şi pregătit pentru ceea ce urmează să faci, îţi poţi controla emoţiile. Asta e valabil şi la un examen, dar dacă am o bază, asta mă ajută să trec peste emoţii şi să mă cencentrez la subiectul ca atare sau la actul artistic din momentul respectiv.

Rep.: Poate cu cât ştim mai multe, cu atât suntem mai conştienţi şi de lipsuri?

Ioan Bocşa: Acum să nu citez iar „Fericiţi cei săraci cu duhul”, dar în viaţă, cu cât ştii mai mult, cu atât îţi creşte responsabilitatea faţă de sine, faţă de cei din jurul tău. Pe de altă parte, în viaţa Viaţă, cu cât ştii mai mult, cu atât, nu că eşti mai nefericit, dar sesizezi mai uşor nefericirea celorlalţi.

Rep.: Care e responsabilitatea unui artist faţă de oameni? Sunt doctorii de trupuri şi doctorii de suflete. Unde se situează un artist pe scenă?

Ioan Bocşa: Eu cred că cea mai mare responsabilitate a unui artist este sinceritatea în scenă. Degeaba zice lumea că în scenă poţi face teatru, poţi juca un rol. Publicul te radiografiază şi te diagnostichează foarte rapid, dacă eşti sincer în ceea  ce faci sau simulezi.

Din păcate, nu reţin cine, dar sigur cineva mai deştept decât mine a spus „ Nu încerca să mă faci pe mine să plâng atâta timp cât tu nici măcar nu lăcrimezi”. Exact asta e şi în arta noastră. Rolul nostru e să reuşim să-i emoţionăm pe cei din faţa noastră şi mai mult decât atât, să-i facem să aibă sentimentul apartenenţei, să reuşim să le trezim din ce în ce mai pierduta mândrie naţională.

Rep.: Multă lume s-a agitat acum, când Ministerul Culturii a primit în titulatura sa şi sintagma „Identitate naţională”. În vremurile acestea turlburi ar trebui să avem mai multă grijă de conservarea identităţii naţionale?

Ioan Bocşa: Aţi atins un subiect care mă preocupă de foarte multă vreme şi dau doar un exemplu. În 1996 am înfiinţat o fundaţie culturală TerrArmonia, o combinaţie de două cuvinte, Terra şi Armonia. În statutul ei, fără să ştiu ce vremuri vor urma, obiectivul principal al activităţii este salvarea, păstrarea şi promovarea identităţii noastre naţionale. După asta a venit Uniunea Europeană cu ideea de unitate în diversitate.

Nu mi se pare deloc exagerată preocuparea ministerială pentru identitatea naţională. Din contră, mi se pare un pic târziu. Alte naţiuni din jurul nostru au fost şi sunt mult mai grijulii decât noi cu identitatea lor naţională. Noi, în dulcele spirit românesc, să nu zic ardelenesc, spunem: „Ce ne tot ridicăm atâtea probleme cu identitatea naţională, doar suntem aici de 2000 de ani şi cu asta basta”.

Eu am o convingere intimă că preocuparea pentru identitate şi lupta pentru păstrarea identităţii naţionale nu trebuie să o aibă doar naţiunile mici sau minorităţile, ci şi naţiunile puternice. Identitatea nu este un dat pe veci. Ne-am născut cu această identitate, dar ea trebuie câştigată în permanenţă şi afirmată în permanenţă. Dacă ar fi după mine aş scrie: Ministerul Culturii, după care cu majuscule şi bold şi a IDENTITĂŢII NAŢIONALE. Sper să începem să avem o strategie naţională pe termen lung pentru păstrarea şi afirmarea identităţii.

Rep.: Chiar un plan de ţară?

Ioan Bocşa: Da, ar putea fi un plan care să ne adune, nu să ne dezbine.

Rep.: Până una alta, dumneavoastră faceţi acest lucru pas cu pas, cu studenţii de aici, cu munca de teren pe care o faceţi, cu scena. Câte judeţe aţi cucerit până acum cu activitatea de cercetare?

Ioan Bocşa: De cucerit, o facem  cu arta noastră, cu grupul „Icoane”  putem zice că am „cucerit” ţara.

Rep.: Inimile spectatorilor sigur le-aţi cucerit.

Ioan Bocşa: Ansamblul „Icoane” este unul de notorietate la noi în ţară, pot spune că e un ansamblu-pilot, un model pentru toţi cei care se apropie într-un fel sau altul de folclorul muzical. Am reuşit să cucerim şi teritorii străine, am dat concerte şi în străinătate şi am fost primiţi foarte bine.

Personal, mă ocup de cercetare în mod sistematic de aproximativ 25 de ani. Genul de suflet, de care m-am ocupat cu prioritate, nu exclusiv, este colinda românească tradiţională. Am cules şi alte producţii muzicale, cântece rituale de mireasă, de cătănie, repertoriu funebru. Colinda rămâne legată de sufletul meu. Am cules multe producții muzicale folclorice în judeţul Alba, în Hunedoara, în Sălaj, în Bistriţa. Mai am cercetări începute, gânduri...

Am noroc că ştiu cânta

Şi-mi astâmpăr inima

Am noroc că ştiu să cânt

Şi să-mi petrec pe pământ.

Rep.: Câte colinde s-au adunat? Primele publicate au fost 1484.

Ioan Bocşa: 1484 de colinde este prima carte pe care am coordonat-o, în două volume, o carte de pionierat, aş putea spune şi pentru mine şi pentru mai tinerii mei colegi cercetători. Colindele de acolo, culese din judeţele Alba şi Hunedoara sunt un material foarte valoros. Cartea am revizuit-o şi refăcut-o după câţiva ani, împreună cu doamna profesor Ileana Szenik. Domnia sa mi-a fost conducător de doctorat şi am învăţat foarte mult de la dânsa. Am reuşit să coordonez şi să editez celelalte două volume Colinde româneşti, cu peste 1500 de colinde, volume răsplătite şi recunoscute la nivel naţional cu Premiul „Ciprian Porumbescu”al Academiei Române.

Dacă mă întrebaţi cifric câte colinde am cules personal, sunt cam 2500. Am editat însă, împreună cu doamna profesor Ileana Szenik cea mai importantă lucrare pentru mine, din punct de vedere profesional, volumele Colinda în Transilvania - Catalog tipologic muzical. Din culegeri ale înaintașilor, din fonoteca Institutului de Folclor din Cluj şi a Academiei de Muzică și din culegerile proprii, am catalogat peste 7500 de colinde.

Este o carte bilingvă, română-engleză, încercând astfel să sporim vizibilitatea acestor valori, pe care, rămâne vorba între noi, nu le mai are nicio naţie. Să mai scoatem în evidenţă şi lucrurile bune, că celelalte se văd cu ochiul liber, din păcate.

Nu am renunţat la concertele personale, dar satisfacţia cea mai mare în scenă mi-o dă prezenţa şi integrarea mea în ansamblul „Icoane”.

Ansamblul „Icoane” are în momentul de faţă în jur de 70 de membri. Există un grup de absolvenţi, profesori de muzică, avem cadre universitare şi colaboratori din alte specialităţi pasionaţi de muzica tradiţională. Cam 15-20 de membri alcătuiesc nucleul stabil. În fiecare an, o parte din cei mai  bine pregătiţi studenţi, cei din anii terminali pleacă şi vine un eşalon proaspăt, cu care trebuie să o luăm de la capăt. Avantajul este că primim ”sânge tânăr” în permanenţă. Asta ne ajută să ne menţinem. Sunt mulţi doritori. În decembrie am avut turneul „Trans Transilvania”. Un turneu de colinde cu nouă concerte, inclusiv la Teatrul Naţional Bucureşti, transmis în direct pe TVR și reluat în Ajunul Crăciunului și în Ziua de Crăciun.

Cei 70 de membri dau un examen înainte de fiecare turneu, şi în funcţie de nivelul de însuşire a repertoriului, de aportul vocal tragem linia sub 50. De ce? Fiindcă asta e capaciatatea unui autocar. Cu regret, cu plânsete câteodată, unii sunt mai vechi în ansamblu şi nu se califică pentru un anumit turneu, alţii sunt veniţi în anul respectiv  şi cu multă dăruire, voinţă şi pasiune ajung în partea activă a momentului respectiv.

Dincolo de Ansamblul „Icoane”, studenți la Modulul de muzică vocală tradițională avem cam 40; în fiecare an vin 8-10-12 studenţi noi.

Rep.: Aşadar, la dumneavoastră se întâmplă ca la marile şcoli de muzică, precum am văzut doar în filme.

Ioan Bocşa: Fără lipsă de modestie, Academia de Muzică „Gheorghe Dima” este, la propriu, o mare şcoală, recunoscută pe plan naţional şi internaţional.

Rep.: Toţi cei ce vibrează la ascultarea muzicii tradiţionale v-au remarcat şi v-au urmărit. Nu ştiu cine a mai adus doina și sufletul moţilor atât de frumos pe scenă.

Ioan Bocşa: În folclor e foarte greu de făcut ierarhizări. Radiourile zonale şi locale cu care am colaborat îmi cereau, adesea să fac un top al interpreţilor, ori e imposibil să faci un top realist. Care sunt unităţile de măsură? Nu poţi stabili o ierarhie comparând un interpret din Apuseni cu unul din Teleorman sau un interpret bărbat cu o femeie; sunt alte criterii. O spun cu sinceritate, nu cu exces de modestie, dar cuvântul „vedetă” în folclor nu-şi are locul.

Rep.: Dar îşi are loc un corespondent în sufletul oamenilor, în inima publicului care vă ascultă, care vă urmăreşte la spectacole, pe micul ecran. Ei aşteaptă să vadă mereu lucruri noi, dar şi cântecele consacrate. Felul în care acest ansamblu impregnează în sufletul spectatorilor dragostea şi respectul pentru cântecul tradiţional e admirabil. Munca de teren, noutăţile cu care veniţi fac folclorul mereu proaspăt.

Ioan Bocşa: Unii se miră şi mă întreabă dacă acesta e cu adevărat folclorul nostru. Ideea în jurul căreia am adunat acest ansamblu și cu care ne continuăm activitatea, nu este aceea de a desfiinţa manifestările folclorice superficiale, întâlnite adesea în scenă. Noi avem obligația și dorim să oferim publicului o alternativă în care să-i convingem să creadă. Este, din nou, o problemă strict identitară. Lumea trebuie să cunoască și să știe care este folclorul autentic ce ne reprezintă și cine suntem, cu adevărat. Diversitatea şi libertatea de exprimare artistică este foarte bună, dar lipsa unei cenzuri a bunului simţ și a specialiştilor, poate duce la distorsionări grave ale identităţii noastre naţionale.

Rep. În artă cred că e precum într-o campania electorală. Este mai eficient să arăţi că tu eşti bun, decât să spui că celălalt e rău.

Ioan Bocşa: Nu, e mai eficient să arăți și să spui: „ Eu sunt aşa” şi să hotărască cei din jur dacă eşti bun sau nu.

Selecţie realizată de Marin Pop, Cercetător la Muzeul Județean de Istorie și Artă Sălaj, autorul volumului.

Jurnalistul-Corneliu-Coposu-la-masa-de-scris

Cercetătorul sălăjean, Marin Pop a scos de curând volumul "Din cele vremi trecute", ce cuprinde activitatea jurnalistică a lui Corneliu Coposu, aflat la Cluj în anii '30.

Corneliu Coposu a scris rânduri frumoase despre scriitorii contemporani cu el și cărțile care au văzut lumina tiparului în acea perioadă. El prezintă cititorilor ziarului „România Nouă” volumul de povestiri pentru copii al renumitei scriitoare Margareta Barcianu, „Minuk pisoiul”. Subliniază că autoarea nu mai avea nevoie de nici o prezentare și că s-a bucurat de un real succes încă de la debutul său cu volumul de literatură „Povestea numelui”.

Doar cu un an înainte de apariția cărții prezentate de Corneliu Coposu, autoarea publicase altă carte de succes, intitulată „Țara Jucaminilor”. Cartea prezentată de Corneliu Coposu avea ca temă jurnalul unui pisoi. În cadrul ei, „autoarea filmează, până în cele mai mici amănunte, aspectele vesele și triste, ale vieții, bucuriile și necazurile celor apropiați, și înregistrează cuminte și fidel, impresii, gânduri, imagini, voluptăți, cari se rostogolesc în dezordine armonioasă într-o lume de fantezie și de basm”.

Altă carte prezentată de Corneliu Coposu este cea semnată de Septimiu Popa și intitulată „Temnițele Clujului”. O cataloghează ca un volum de „evocări duioase și portrete țesute din amintiri”. Sunt amintiri triste ale preotului Septimiu Popa din închisorile ungurești de dinainte de 1918, în care a avut de îndurat datorită crezului său intransigent în nația din care provenea.

Cea de a treia carte prezentată este o monografie semnată de renumita scriitoare, sălăjeană prin căsătorie, Elena dr. Aciu, născută Fabian.

În anul 1937, în perioada 6-21 mai, la Paris are loc cel de al doilea Congres Internaţional „La mere au foyer ovriere de progres humain” (Mama în cămin, făuritoare a progresului uman). Lucrările congresui au tratat o problemă de mare importanţă şi anume Maternitatea, în sensul cel mai nobil al cuvântului, cu toate greutăţile şi mai ales bucuriile  pe care le comportă misiunea divină. Comitetul organizator a trimis un apel tuturor ţărilor europene şi chiar Statelor Unite ale Americii să colaboreze la această nobilă acţiune şi să trimită materiale de documentare istorică, cele mai reuşite lucrări urmând a fi premiate. Şi la noi în ţară s-au constituit Secţii Naţionale ale Comitetului Internaţional al Congresului.

Iată cum arăta invitaţia la concurs; „Căutaţi în ţara Dvoastră cel mai frumos exemplu de femeie, de Mamă, realizatoare prin activitate şi prestigiu uman şi social, fie, printre persoanele cunoscute, fie printre acele, ce au trecut în Istorie”. Elena dr. Aciu răspunde acestui apel şi trimite o lucrare cu caracter monografic, referitoare la viaţa şi activitatea „matroanei din dealul Ţarinii”, Clara Maniu, mama marelui om politic, Iuliu Maniu.

Comitetul organizator a acordat trei premii, dintre care unul a fost decernat scriitoarei Elena dr. Aciu, premiu constând dintr-o plachetă de bronz cu o frumoasă incripţie. (Elena Dr. Aciu n. Fabian, Clara Maniu, Tipografia „Cartea Românească”, Cluj, 1938, p. 3-5). Mai reţinem faptul că venitul încasat din vânzarea broşurii era destinat Orfelinatului de fete din Şimleu.

Credem că Elena Aciu s-a dovedit inspirată atunci când a ales să prezinte aspecte din viața și activitatea exemplară a Matroanei din Dealul Țarinii, Clara Maniu. Elena Aciu „are meritul mare de a fi prezentat lumii o icoană plină de virtuți, în fața căreia se descoperă cucernic, tot Ardealul românesc, țara întreagă”, spune Corneliu Coposu. O prezintă pe renumita scriitoare, care se găsea la cel de al cinsprezecelea volum publicat, în special piese de teatru pentru copii și mai avea altele în manuscris.

O serie de articole semnate de Corneliu Coposu au ca temă problemele universitare. Este de la sine înțeles că nu putea să nu fie interesat de locul în care absolvise studiile juridice în anul 1934. El aduce la cunoştinţă opiniei publice nemulțumirile studenților de la Academia Comercială din Cluj. Descrie geneza conflictului și redă declarațiile rectorului Constantin Lacea despre repartizarea burselor, insuficiența sălilor de cursuri, lipsa manualelor, anul pregătitor și probleme privind frecvența studenților la cursuri.

Datorită incidentelor generate de concursul pentru ocuparea catedrei de sociologie a Universității din Cluj. Deși îl apreciau pe renumitul sociolog Traian Herseni, studenții susțin, pe bază de argumente concrete, că el a pierdut, la mică  distanță, concursul în fața profesorului Constantin Sudețeanu. În schimb, comisia de examinare l-a dat câștigător pe profesorul Traian Herseni, fiindcă era un apropiat colaborator al renumitului sociolog Dimitire Gusti. Corneliu Coposu consideră că era nevoie de „vreo două duzini de lămuriri” în haosul care s-a creat.

Universitatea din Cluj trecea printr-un impas financiar foarte greu. Începând cu anul 1929, criza financiară care a afectat țara noastră și întregul mapamond a avut efecte negative și asupra bugetului Universității din Cluj. Subvenția de la stat s-a redus treptat, an de an, existând pericolul ca în anul 1936 să fie închisă, dacă Ministerul Instrucțiunii Publice nu intervenea de urgență. Alarmat de această știre, fostul student Corneliu Coposu se adresează rectorului Florian Ștefănescu Goangă, pentru a afla mai multe detalii și a le oferi opiniei publice, în calitatea sa de jurnalist. Interviul realizat este publicat în coloanele ziarului „România Nouă”. Din informațiile primite de la rector, reies gravele probleme financiare ale Universității.

Cu toate problemele întâmpinate, prodigioasa activitate a Universității continuă. Astfel, la începutul lunii aprilie 1936, în sala de conferințe a Bibliotecii Universității din Cluj a fost vernisată o expoziție de stampe „frumoase și unice dăruite de generosul mecenate al Clujului” G. Sion, precum și a lucrărilor sale științifice elaborate pe parcursul a 15 ani de carieră didactică la Universitatea din Cluj. Autorul afirmă că, din păcate, publicul din Cluj „a subliniat printr-o absență ... strălucită, desinteresul obișnuit pentru manifestările științifice și activitatea prodigioasă a celui mai înalt institut de cultură din Ardeal. Și pe nedreptul. Căci Clujul românesc are să mulțumească Universității noastre și institutelor dependente (de) desvoltarea municipală, prosperitatea economică și prestigiul orășenesc”.

La Unversitatea din Cluj continuă conflictul de la Catedra de Sociologie. După un an și jumătate de la concurs, profesorul Constantin Sudețeanu, suplinitorul catedrei, declarat în primă fază câștigător al postului de titular, a intentat acțiune în contencios pentru refuzul autorităților de a-l pune în drepturi. Autorul afirmă că era un caz fără precedent în analele Universității din Cluj. Fiind unul dintre cei care „poartă în inimă interesele” Universității din Cluj, deoarece era locul unde și-a definitivat studiile, își exprimă nedumerirea asupra motivelor care au întârziat punerea în drepturi a profesorului Sudețeanu.

Curtea de Apel din Cluj dă câștig de cauză profesorului Sudețeanu, oligând Ministerul Instrucțiunii Publice să-l confirme pe reclamant la catedra de sociologie, în termen de 15 zile. Corneliu Coposu califică atitudinea ministerului față de reclamant ca incalificabilă. Se întreabă cine se găsea în spatele acestei „afaceri”. Îl acuză pe fostul ministru național-țărănist al Instrucțiunii, Dimitrie Gusti, apropiat al regelui Carol al II-lea, că în calitatea sa de membru al comisiei de examinare a „încercat, prin tot felul de mijloace, care de care mai academice, să scoată reușit pe aghiotantul domniei sale”, adică pe profesorul Traian Herseni, ceea ce a dat naștere manifestațiilor de stradă, pe deplin justificate, ale studenților revoltați de asemenea maniere condamnabile”. Consideră că acest caz rămânea „o sângeroasă pălmuire a ordinei publice și un simptom grav, unul dintre atâtea care oglindește stările păcătoase de la noi”.

Într-un articol dedicat liceului de fete „Principesa Ileana”, consideră că acesta era un institut de cultură model, cu un rol educativ deosebit, care trebuia sprijinit. Localul școlar era insuficient, edificiul trebuind lărgit. În acest sens, Corneliu Coposu face un apel, prin intermediul ziarului, la Ministerul Instrucțiunii Publice.

Într-un alt articol, el scrie despre o producție de muzică și gimnastică „foarte frumoasă și binereușită”, pe care elevele liceului de fete „Principesa Ileana” au prezentat-o pe scena Teatrului Național din Cluj.

Elevii Școlii Normale de Învățători din Cluj organizează și vernisează o expoziție de desen, care cuprindea 650 de planșe „cu motive românești” din industria casnică românească. Expoziția este descrisă cu mare măestrie de jurnalist.

Școala Superioară de Menaj „Sfânta Tereza” din Cluj, de sub conducerea surorilor din Congregația greco-catolică, a vernisat, la sfârșit de an școlar, o expoziție bazar cu produse culinare, care putea rivaliza, după părerea jurnalistului, „cu galantarul oricărei cofetării apusene”.

Un alt eveniment cultural deosebit l-a constituit adunarea generală anuală a Reuniunii „Sfânta Maria” din Cluj, condusă de Livia Boilă. Corneliu Coposu se referă la această ședință festivă și la realizările deosebite ale reuniunii, pe baza raportului prezentat de conducerea asociației. În cuvântul rostit cu această ocazie, Livia Boilă subliniază, printre altele, că reuniunea închina „întreaga ei activitate și muncă desinteresată a membrelor ei, preamăririi lui Dumnezeu și bisericii lui de pe pământ”.

Reuniunea împlinea 34 de ani de existență, iar preocupările sale de căpetenie erau, conform opiniei autorului articolului, „încercările insistente de a sădi în sufletele, dragostea creștinească pentru dezmoșteniții sorții”. De asemenea, milita „pentru încurajarea și ridicarea morală și materială a celor săraci și sufletește și trupește”. Autorul redă în „cifre grăitoare” și exemple bogata activitate a reuniunii în ultimul an de activitate. În final, prezintă numeroasa și selecta participare la acest important eveniment cultural, care a avut loc la Cluj.

La scurt timp după instaurarea regimului autoritar personal, regele Carol al II-lea va desființa partidele politice, precum și o serie de ziare, printre care și „România Nouă” din Cluj. Ultimul articol semnat de Corneliu Coposu în ziarul „România Nouă” este datat 19 aprilie 1938 și se intitulează „Sub teroarea denunțului”.

   

"Poporul evreu a trecut prin numeroase încercări, iar cel Atotputernic a scos poporul evreu din mai toate situaţiile-limită" Lucian Nastasă-Kovacs

Arareori mi-a fost dat să întâlnesc o asemenea ironie a destinului, când unul din cele mai tragice evenimente ale omenirii a devenit cunoscut printr-un cuvânt din universul jertelor aduse divinităţii. Este vorba de cuvântul holocaust, care desemnează azi exterminarea aproape în totalitate a evreilor din Europa de către Germania nazistă. Cuvântul holocaust, compus din două elemente din limba greacă,  holo-întreg  şi caustos-ars,  reprezenta iniţial ritualul religios prin care  ofranda adusa zeilor era arsă în întregime.

Ziua de 27 ianuarie a devenit una de aducere aminte a fertfei de sânge a evreilor din Europa, iar fiecare demers menit să corecteze uitarea, ignorarea si minimalizarea fenomenului este binevenită de fiecare dată. Am încercat şi noi să facem acest lucru printr-un dialog cu directorul Muzeului de Artă Cluj-Napoca, Prof. Dr. Luacian Nasatasă-Kovacs.

Rep.: În istoria multimilenară a poporului evreu au fost câteva evenimente de maximă împortanţă. Care este semnificaţia zilei de 27 ianuarie?

Prof. Dr. Lucian Nastasă-Kovacs: Poporul evreu a trecut prin numeroase încercări, iar cel Atotputernic a scos poporul evreu din mai toate situaţiile-limită. Faptul că acum mai bine de un deceniu s-a stabilit data comemorării internaţionale a victimelor Holocaustului este extrem de sugestiv, pentru că în fapt se cumulează mai multe aspecte. Să nu uităm că în 1944-1945, spre finalul celui de-al II-lea Război Mondial, Germania Nazistă a început un proces alert şi extrem de dur de exterminare a evreilor (ca „soluție finală”), îndeosebi a celor din Europa Centrală și de Răsărit. De aceea, când s-a realizat că situația războiului este tot mai proastă pentru cel de-al III-lea Reich, iar israeliții - care credeau că-şi trăiesc ultimele clipe - au văzut că se deschid porţile lagărelor şi că au o şansă la viaţă, lucrurul acesta a devenit extrem de important, cu semnificații nu doar atunci, ci și în posteritate. A însemnat nu doar supravieţuire, ci şi împlinirea unor făgăduieli ale celui Atotputernic că poporul evreu nu va dispărea, că mereu se va perpetua. Iată de ce ziau de 27 ianuarie este extrem de importantă, fiind data la care cel mai cumplit complex concentraționar (Auschwitz-Birkenau) a fost eliberat. Pe de o parte, această trebuie comemorată cu pioşenie, pentru că este nevoie să fim încă ataşaţi din punct de vedere al memoriei de ororile acestui fenomen, conform unor mai vechi imperative, că cel care nu-și cunoaşte istoria riscă să o repete.

Această parte de istorie este una tragică şi din care avem foarte multe de învăţat, dar se pare că lumea nu înțelege mare lucru. Tot ceea ce se întâmplă în ultimii ani, toate focarele de violenţă din lume, mai ales din Orientul Apropiat arată că istoria nu este întotdeauna un bun călăuzitor pentru factorii politici.

Aşadar, avem obligaţia de a comemora, pentru a şti ce s-a întâmplat şi a încerca să nu mai repetăm acele orori ale istoriei. În acelaşi timp este şi un semn de mare încredere în viitor. Chiar şi în clipele cele mai groaznice ale istoriei, în care popoare sunt ameninţate a fi distruse, există totuși mijloace  care pot să repare şi să îndrepte lucrurile.

Gândiţi-vă că au fost familii care au dispărut aproape cu totul prin acest act al Şoahului, al Holocaustului. Asta nu a însemnat că poporul evreu s-a diminuat ca număr. Deși ar părea un paradox, astăzi, după toată tragedia celui de-al doilea război mondial, evreii au un evident spor demografic.

Lucian-Nastasa

Și pentru că tocmai particip la comemorarea acestui eveniment la Zalău, într-un context extrem de important și plin de semnificații în această regiune, acela al renașterii unei comunități evreiești care părea pe vecie dispărută, din nou pot să afirm că toate acele orori de acum mai bine de șapte decenii nu au putut pune capăt unor aiureli politice și rasiale pe care astăzi cu greu le putem înțelege.

Evenimentul de la Zalău este un moment important, la care va participa chiar ambasadorul statului Israel, excelența sa Tamar Samash.  Mai mult chiar, se va pune în discuţie proiectul unei noi Sinagogi, pentru că Zalăul, care a avut mai multe edificii de cult (trei), cu toate vitregiile istoriei, mai ales în regimul comunist, care a dus la sistematizarea centrului urban şi dispariţia lăcaşelor de cult, are acum nevoie și de această reparație istorică. Acum, prin prezenţa numeroaselor personalităţi, printre care şi preşedintele Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România, domnul Aurel Vainer, dar şi a Rabinului șef Raphael Schafer ș.a., din ţară şi din străinătate se va pune concret şi problema reconstrucţiei şi reîntăririi comunităţii din Zalău, printr-un lăcaş de cult. Desigur, aceasta alături de evidenţierea importanţei acestei zile de 27 ianuarie.

Rep.: Ce înseamnă titlul de Drept între popoare şi cui se acordă?

Prof. Dr. Lucian Nastasă-Kovacs: Astăzi foarte multă lume îşi manifestă dezaprobarea pentru tot ce s-a întâmplat atunci. Mărturisesc că nu sunt foarte sigur că dispariţia, cel puţin la nivel de discurs, a antisemitismului are ca valoare convingerile comunităţii în care trăiesc, adică spaţiul românesc, dar şi restul Europei, sau este teama de a nu deveni ridicoli, vehiculând idei antisemite, deja desuete.

Cercetez tot ceea ce pune mass-media în circulaţie şi am rămas stupefiat în dimineaţa aceasta, constatând că tocmai în ziua în care comemorăm Ziua Internţională a Holocaustului, cineva a postat pe facebook imagini ale unor neolegionari din România, cu ritualuri, cu discursuri ce mă fac să mă îndoiesc de integritatea facultălor mintale ale acelor oameni. Nu-mi pot imagina în ziua de astăzi că un om cât de cât raţional, care trăieşte într-o lume relativ echilibrată, mai poate gândi şi vedea în evrei un duşman. Este adevărat că evreii au jucat mereu rolul „ţapului ispăşitor”, dar totuși, suntem în veacul XXI. Dacă o societate nu şi-a putut împlini diversele idealuri sau nu a fost capabilă să şi le gestioneze, a găsit mereu pretext pentru a-şi refula toate aceste neîmpliniri, aruncând vina pe evrei.

În anii drastici ai celui de-al II-lea Război Mondial antisemitismul era pe faţă, iar în acest spaţiu politica de îndepărtare a evreilor nu numai din viaţa economică, politică şi culturală, ci chiar ca existenţă fizică era component unui proces de distrugere  a poporului evreu şi a fost mereu însoţit de discursuri, de doctrine şi propagandă în aşa fel concepută, încât cam toate minţile slabe au cedat şi au intrat în jocul acesta al discursului antisemit. Ei bine, când totul părea de partea puternicilor vremii, au fost şi oameni care nu au gândit în termenii aceştia. Dar nu e suficient să nu gândeşti în termenii violenţei, ci, în general, eşti obligat, ca fiinţă umană cu sentimente umane să iei şi atitudine. Astfel, au fost oameni care nu numai că au luat partea evreilor, dar au şi contribuit la salvarea lor în diverse forme.

Este un subiect despre care, să zicem, s-a scris, din punct de vedere istoric şi nu prea. Pe de altă parte, , trebuie să mărturisesc că numărul celor incluşi  la noi în  categoria de Drepţi între popoare nu este mare. Desigur, uneori sunt şi cazuri controversate, cum este cel a lui Raul Şorban, care a primit acest titlu şi atât la acea vreme cât şi acum există discuţii cu privire la îndreptăţirea acestui titlu. El a fost privit ca un personaj care, contra cost, a facilitat salvarea unor evrei şi trecerea lor peste graniţă. La vremea aceea, graniţa Ungariei cu România fusese stabilită undeva, la marginea Clujului, iar eu am văzut un asemenea document de atunci. El era cel ce sprijinea cu ajutorul unei reţele, trecerea clandestină a evreilor spre România, contra cost. Evident, au existat şi voci care l-au indicat pe Moshe Carmilly-Weinberger, rabinul de atunci al Clujului, ca fiind persoana care furniza clientela, dar lucrul acesta are prea puţină importanţă.

Ceea ce contează este că au fost salvate fiinţe omeneşti, după asemenea momente apar întotdeauna şi clevetitori, care poate din invidie, poate au spus şi adevărul, dar cert este că unii nu au avut curajul să salveze un suflet de evreu nici chiar pentru bani. Să zicem că acesta e doar un caz limită, dat doar ca exemplu de Drept între popoare  care ar  fi discutat, dar nimeni n-a îndrăznit până în prezent şi nimeni nu i-ar retrage acest titlu. Şi totuşi, sunt mulţi alţii care au făcut-o riscându-şi propria viaţă fără absolut niciun beneficiu. Aici la Cluj era mama doamnei Andreea Ghiţă, de la TVR. Mama ei a fost salvată şi dusă la Budapesta, unde a fost inclusă într-o şcoală catolică de călugăriţe. Sunt nenumărate situaţii de acest gen, dar trebuie să ne imaginăm că sunt şi multe cazuri de anonimi şi tocmai acest anonimat a dat tărie şi puterea de a salva.

Oamenii aceştia trebuie cinstiţi, trebuie omagiaţi, promovaţi pentru că asemenea conduite umane au adus beneficii omenirii, au salvat conştiinţe şi suflete.

comemorare-holocaust

În spaţiul românesc se vorbeşte mult despre omenie, de ospitalitate, dar eu sunt mai sceptic, pentru că am o imagine asupra istoriei, măcar a celei româneşti din ultimii 150 de ani. Mă bucur că sunt martor la toate schimbările de după ’90, dar sunt profund dezamăgit de felul în care funcţionează societatea în România, şi mai ales de lipsa de umanitate a factorilor  politici faţă de marea masă a populaţiei. Oamenii politici confundă, crezând că ei sunt naţiunea, în timp ce naţiunea este chiar poporul pe umerii căruia s-au ridicat şi stau. Aşa că am serioase rezerve în ceea ce priveşte acest umanism. De proclamat e simplu şi am auzit cu ocazia campaniilor electorale destule declaraţii.

Ne-am întâlnit să discutăm despre Ziua Holocaustului, dar nu putem să nu facem racordări la ceea ce se întâmplă în ziua de astăzi. Personal, anul trecut am fost marcat de câteva gesturi făcute de societatea românească, de puseuri de antisemitism, am şi luat atitudine public atunci. Mi se pare de datoria intelectualilor să ia atutudine, deşi nu întotdeauna o fac. Nici acum, nici în perioada interbelică şi nici în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, intelectualitatea nu a fost extrem de atentă la aceste dezechilibre din societatea românească. Intelectualul trebuie să aibă şi o latură de civism, să nu-l confundăm cu cărturarul sau omul de ştiinţă. Intelectualul este creaţia ultimului pătrar al veacului al XIX-lea, iar definiţia intelctualului presupune şi această latură a civismului, a implicării în viaţa societăţii.

Să nu uităm că evreii au contribuit enorm la marele efort de modernizare a României. Din perspectivă economică, lucrurile sunt deja cunoscute, în sensul că ei au constituit grosul clasei mijlocii care a dinamizat economia şi ne-au adus până la o situaţie înfloritoare în perioada interbelică. Din punct de vedere intelectual, e de ajuns să luaţi ce nume doriţi, ca să vedeţi că excelenţa în ştiinţă, cultură, arte, literatură are o suprareprezentare din partea evreilor. Dar nici în cazul celor mai dure exemple din cadrul societăţii româneşti şi mă refer aici la războaie, evreii nu au lipsit. Discursul antisemit de la jumătatea secolului al XIX, timp de 100 de ani i-a indicat pe evrei ca fiind cei care nu participă la efortul de război şi este o lipsă a istoriografiei că nu scoate în evidenţă toate jerfele, toate pierderile evreilor de pe fronturi. Nu întâmplător, după Războiul de Independenţă mulţi evrei au devenit cetăţeni români, tocmai în urma participării la acesta, dar şi în primul Război Mondial. Este de ajuns să mergeţi în oricare cimitir evreiesc ca să vedeţi monumente specializate tematic pentru eroii evrei din Primul Război Mondial. Dacă s-ar cunoaşte câţi evrei au primit recunoaşteri oficiale din partea autorităţilor, a Regelui, fiind decoraţi şi menţionaţi în ordine de zi pentru vitejia lor, a-ţi rămâne surprinşi de numărul, de efortul lor pentru Marea Unire. Din păcate, în perioada imediat următoare Primului Război Mondial, când trebuia să se pună în practică promisiunile privind ceteăţenia, România a ajuns ultima ţară din Europa care a naturalizat evreii. Ultimii am fost când am dezrobit ţiganii, ultimii am fost la încetăţenirea evreilor şi lucrurile au tergiversat pâna la Constituţia din 1923, când s-a prevăzut acest lucru, dar chiar şi atunci li s-a oferit un statut marginal despre care se vorbeşte iar prea puţin de istoriografie.

Au urmat ani de prigoană antisemită în România, iar subiectul rămâne unul deschis. De aceea Ziua Comemorării Internaţionale a Holocaustului ar trebui să fie pentru toată lumea o ocazie de a deplânge victimele, de a încerca să reparăm cât putem din memoria acelor vremuri.

 
css.php

Sustine cel mai nou ziar din Cluj!

Daca ti-a placut siteul nostru si apreciezi munca depusa de noi, ajuta-ne cu un LIKE!